Umanitate și exemplul concret al Măciucăi

 

Centrul de boli mintale de la Măciuca este un loc în care se constată că toate poveștile astea despre demnitate umană, criterii europene și alte bla, bla, bla la modă nu reprezintă de fapt mare lucru pentru reprezentanții patriei noastre dragi.

Și prin ei, pentru noi,  câtă vreme îi votăm în loc să îi fugărim cu furci.

Într-un moment în care retorica oficială abordează de pe poziții de partizanat politic ideea că prin pușcării condițiile sunt suboptimale taman acum, când sunt așteptați oaspeți și clienți noi, socialdemocrați, condiții de natură a atinge demnitatea umană a tâlharilor, hoților, ucigașilor, corupților, delapidatorilor și evazioniștilor, la Măciuca se constată că pacienții stabilimentului sunt legați de paturi, duși la muncă silnică, prost tratați și că, probabil, mor cu zile.

Este adevărat că spre deosebire de categoriile susmenționate, formate din oameni normali, deținuții de la Măciuca sunt anormali.

Nebuni.

Mă rog ceva mai nebuni decât noi ceilalți care acceptăm de prea multă vreme cu mâinile în sân ca genul acesta de întâmplări să se tot repete.

Pentru că tragismului în România i se potrivește derizoriul, citim declarațiile managerului instituției care nu s-au rezumat, cum ar fi fost normal, la scuze și dorința de harakikri, ci au dat tot felul de explicații tragicomice cum că pozele apărute în presă sunt de fapt lovituri sub centură aplicate de dușmani și că robotitul la care îi silea pe pacienți în gospodăria lui era doar un excelent mod de ergoterapie. După modelul politicianului român care nu este corupt niciodată, ci doar incriminat pe nedrept de serviciile oculte aflate în slujba oponenților și care nu este cu adevărat incriminat și condamnat vreodată ci doar nedreptățit de o justiție care nu îl înțelege, managerul își prezenta convingător argumentele.

Nivelul de civilizație al unei țări reiese din multe mici detalii dar, după părerea mea, cel mai bun indicator al acestuia este modul în care își tratează categoriile defavorizate, bolnavii, orfanii, handicapații și bătrânii.

Atâta vreme cât tot ce ne dorim este să îi strângem undeva unde nu îi mai vedem și îi putem ignora, fără să ne pese dacă sunt legați de pat sau doar închiși cu cheia, munciți silnic sau răsplătiți cu 2-3 țigări pe oră, omorâți cu zile sau doar lăsați să crape natural, nu ne putem considera cu adevărat oameni și țară civilizate.

Indiferent câți corupți sau alte categorii de infractori am grația, din pură umanitate.