Mie îmi plac în general documentarele despre natură.
Astăzi însă mi-am depăşit limita în domeniu cu un documentar în germană despre un lac şi locuitorii acestuia, broscoii.
Limba germană, care acum 30 de ani s-a lovit de mintea mea ca o nucă de oglindă, are o anumită savoare şi incantație consonatică cât să mă fi adormit şi dacă subiectul documentarului ar fi fost nemțoaice venite la lac în rut, darămite doar nişte bieți broscoi, în aceeași ipostază.
Pentru că spre deosebire de bărbați, a căror albăstrire în perioadele de curtare este mai localizată, la masculii oracăitori din lacul Wullenbergenstrumfencheim, sau cum dracu s-o chema, albăstrirea se intinde pe tot corpul.
Poate şi pentru că, să fiu sincer, camera nu a surprins nici o broscuță mai de doamne-ajută, ieșită la agățat.
Aşa că bieții obsedați orăcaie ca tăntălăii, spre bucuria bâtlanilor din zonă, mari amatori de amfibiene cerulii.
Incepuse chiar să mă prindă documentarul, în ciuda limbii teutonice şi a subiectului uşor disconfortabil pentru un mascul când, folosind dreptul de veto conferit de apartenența la neamul felin Ivy s-a aşezat în dreptul televizorului taman în momentul în care, parcă, prima broscuță apăruse rujată sa vadă dacă baieții au gonit bâtlanii de pe lac...