Amintiri – anii de școală

Uitându-mă la copii şi la tinerii zilelor noastre, muiaţi de la vârste fragede în societatea noastră eclectică, melanj imperfect de sărăcie cu societate de consum, de iphoneuri şi maţe ghiorăinde, aspiraţii de celebritate şi realitatea berii la pet cred că, strict din perspectiva unor copii fără griji, lumea tinereţii mele era mai frumoasă.

Sigur, nu aveam facebook prin care să ne cunoaştem, să ne marcăm deplasările sau să ne exprimăm mulţumirea sau indignarea.

Totul se petrecea în faţa blocului sau în curtea şcolii, într-un mod în care virtuale rămâneau doar (puţinele) cuvinte nespuse.

În mod particular pentru mine curtea şcolii, în care ajungeam sărind un gărduleţ din spatele blocului, era locul în care, de la 5 la 10 ore pe zi, stăteam alături cu zeci şi uneori sute de băieţi, mai mari sau mai mici, răspândiţi în cele două terenuri de handbal, unul de fotbal, unul de volei, două de tenis şi restul spaţiului alocabil jocurilor de frunza, fugăritea, tenis cu piciorul, sau pur şi simplul pe băncile de metal dedicate relaxării şi concentrării pe care remarcarea, fluierarea şi chinuirea fetelor ieşite la plimbare o impunea.

Am străbătut în timp toată ierarhia socială pe care un băiat în creştere o străbătea – de la statutul de gâgă a cărui minge era frecvent rechiziţionată, uneori cu implicarea-n echipe, pe post de portar, dar mai frecvent doar cu palida consolare şi dubioasă răsplată a renunţării lansării, în caz de egoism, a obiectului pe acoperiş, la cel de tânăr cu pretenţii la eliberarea imediată a câte unui teren, indispensabil rejucării vreunei finale, urmărite în noaptea precedentă la televiziunea bulgărească.

Lipsa telenovelelor şi a desenelor animate, a 25 de canale difuzând 57 de meciuri pe săptămână, adesea chiar a electricităţii, ne cam silea să facem sens existenţei noastre aşteptându-ne rândul în câte-o echipă, la panou sau pe terenul de fotbal, poştind câte-un Carpaţi al vreunui amic generos sau strângând, leu cu leu, cheta necesară vreunui recipient de vermut.

Şi, pe măsură ce domnişoarele au realizat că majoritatea noastră nu prea cocoşau autobuzele spre concerte sau teatru, chiar şi fetele tinere, deşi relativ apatice la jocuri, au început în timp să apară.

Nu ştiu cum era în mod exact regulamentul şcolii în acea perioadă. Pare că o dată cu revoluţia lucurile s-au schimbat foarte mult şi ultima oară când, în 2008, am vizitat locul am fost teribil de uimit să văd că zona în care mi-am petrecut atât de mult timp era împrejmuită cu un gard de trei metri, intrarea păzită de-o firmă de protecţie, panourile de baschet dispărute, terenurile în paragină şi locul pustiu ca o mânăstire de maici pe centură.

Pare că în cei 25 de ani de absenţă societatea se maturizase suficient de mult cât să îngrădească la pierde vară orice loc în care la sticla de bere ar exista şi alternativă. Pare că doar pe vremea odiosului dictator, un calcul perfid izvorât din comunism intractabil aşezase terenuri de sport şi de joacă copiilor de cartier.

Sigur că uneori profesorii şcolii se mai formalizau, de vreo minge scăpată în geamuri, de vreo ţigară mascată tardiv sau de vreo reglare de conturi şi supremaţie.

Dar în principiu cred că pe vremea aceea cadrele didactice iubeau, înţelegeau şi tolerau copii mai bine.

Nu pot acum să îmi rememorez exact tot talentul şi performanţele dascălilor mei.

Întotdeauna am fost un subiect căruia i-a plăcut mai mult răspunsurile pe care le-a găsit singur celor oferite de alţii şi am fost mereu puţin deficitar în a-mi încorda atenţia la cuvintele spuse de alţii.

Reţin însă, prin comparaţie cu experienţele ulterioare ale parcursului şcolar al fetei mele, că pentru generaţia mea profesorii, şcoala, pretenţiile şi structura programelor şi a materiilor predate erau mai lejere, mai puţin confuze şi mai puţin greu de asimilat.

Am iubit mult pe diriginte, profesor de istorie, dl. Serafim Istrate. S-a dovedit a fi un om interesant, cu o pasiune reală în a transmite o viziune despre istorie cât mai puţin franjurată, o persoană dreaptă în pedepsele şi încurajările pe care le împărţea, un entuziast care era capabil de a transforma plictisul câte unei zile de primăvară în vreo miniexcursie prin împrejurimi (Berceniul pe vremea aceea era în fapt la marginea oraşului).

Am găsit la acest om validări şi încurajări cu care nu eram în fapt deprins şi ţin minte că a fost omul în fața căruia am simţit, atunci când am reuşit să iau la liceu primul, cea mai mare mândrie. Relaţia mea cu dânsul a continuat întrucâtva şi după aceea şi până recent mai venea, cu acelaşi fizic de slăbănog neschimbabil, la mine la spital.

Mi-l amintesc de asemenea pe profesorul de desen, domnul Mihalache, cunoscut sectorului IV şi pentru funcţia de primar pe care a ocupat-o, înaintea lui Piedone, după revoluţie.

A extrage talent la desen din persoana mea este la fel de futil cum ar fi să încerci să evapori un lac prin suflare repetată, poate şi datorită incapacităţii înăscute de a trage, minus când desenez un cerc, linii drepte.

Cu toate acestea omul a reuşit, într-una din orele chinuitoare în care ne scotea cu blocul şi acuarelele-n curte, să mă evidenţieze pentru faptul, ignorat de ceilalţi colegi, că orizontul nu este în mod necesar o linie trasă în susul foii.

Mai mult, deşi nu putea cu adevărat descrie-n cuvinte caricaturile pe care le desenam, era într-un fel mulţumit de modul în care înţelegeam şi combinam culoarea. Poate că dacă nu mi s-ar fi părut ridicol şi aş fi citit despre Picasso aş fi migrat spre o carieră în lumea artelor plastice, dar de fapt lecţia servită de om a fost aceea, pe care tata nu mi-a predat-o în fapt niciodată, că nimic în realitate nu este, dacă vrei, departe de atingerea voinţei tale.

Sigur nu l-am iubit pe Mihalache, care mai scăpa câte-o palmă, cât eram eu de premiant, dacă îi părea că fiorul artistic, în ore, lua calea unei verbalizări excesive.

În plus omul era extrem de antipatic şi prin mania de a rechiziţiona, împreună cu profesorul de sport, Schultz, terenul de tenis, de obicei la câteva minute de la debutul vreunui meci important pentru noi. Viaţa a arătat şi faptul, tulburător şi enervant, că meciurile între ei erau atât de echilibrate că devenea complet iraţional să îi aştepţi vreodată să termine înainte de înserare.

Profesoara de muzică, doamna Nichita, a fost la rândul ei o femeie care mi-a arătat multă bunăvoinţă. Pusă de la început în faţa evidenţei că, dacă s-ar baza pe modul în care corzile mele vocale ar putea tortura vreo melodie mai complicată decât „Melc, melc, codobelc” ar trebui să mă transforme din premiant în repetent, profesoara a validat faptul că, din perspectiva umanităţii, unii oameni este mai bine să nu cânte. Treceam, adesea cu notă maximă, orele domniei sale bătând tactul şi recunscând notele muzicale şi este posibil ca unele din premiile luate să nu fi fost cu adevărat meritate, dacă ar fi să – mi amintesc trilurile melodioase ale competitoarelor mele.

Clasa mea nu era o clasă deosebit de performantă la învăţat. Programul încărcat al colegilor mei nu lăsa prea mult loc studilor abstracte, dar a existat mereu emulaţie şi interes pentru ora de sport.

Beneficiarul acestui material uman de calitate a fost profesorul de educaţie fizică, domnul Schultz, singurul a cărui oră se bucura de entuziasm, chiar dacă, din când în când, o mai strica ascunzându-ne mingea şi punându-ne la tot felul de orduri implicând cal, bârnă, saltele, starturi şi cronometre.

Ţin minte orele de gimnastică ca fiind în mod special angoasante, mai ales când o parte din creşterea mea s-a dovedit a fi nu doar longitudinală şi relaţia mea cu calul, trambulina sau mingea medicinală ar fi făcut poate ca vreun subiect cu mai multă compasiune ca domnul profesor s-o lase moartă. A devenit rapid evident că flacăra tradiţiei gimnasticii masculine româneşti sărise în cazul meu multe generaţii.

Nu că la fugă aş fi fost mai breaz. Furam desigur startul, că reflexe aveam, dar era jenant să văd cum constant câte vreo fătucă aflată la ciclu se plictiseşte aşteptându-mă la finiş şi nici pălmuţele pe ceafă ale celor aflaţi, la semifond, cu o tură înainte nu îmi făceau în mod special plăcere.

Norocul meu în domeniu a fost totuşi o ramură sportivă  în care talentul meu a supus opoziţia şcolii, ba mai mult s-a reuşit, în finală cu frate-meu şi câştigarea titlului de amatori pe Bucureşti. Desigur, şahul.

Izvorât din concepţia tatei că este singurul joc de intelectuali fini care merită şi se aplică pe talentele pe  care el mi le percepea, oricum mai mult decât futilele încercări de a trimite mingi printre beţe, am învăţat de mic locul, rolul şi semnificaţia pieselor respective. Antrenorul, campionul şi mentorul meu, ulterior calul meu de bătaie a fost, desigur tata, parcurgând cu el etape succesive, de la bătăile repetate pe care mi le tot dădea, deşi plecam cu regina avans până la, mult mai tardivul, „mai lasă-mă cu şahul în pace” de peste ani.

Au fost mulţi profesori buni în şcoala generală 194. Din păcate îmi amintesc numele a prea puţini. Nu-mi amintesc de exemplu de profesoara de română, ceea ce nu mă miră pentru că eu am trecut prin viaţa şcolară un pic nedumerit despre sensul existenţei profesorilor de literatură. Nu am simţit de fapt niciodată nevoia ca altcineva să mă înveţe să citesc, comentez, înţeleg şi interpretez vreun text şi ţin minte că bacul la română l-am luat elucubrînd pe 6 pagini despre o carte, „Răscoala” din care citisem de fapt o singură pagină, cea cu violul.

Profesoara de germană a fost o altă doamnă blândă şi dedicată, care s-a canonit cu mine şi restul clasei dintr-a doua în a opta, încercînd să îndese cuvintele, declinările, conjugările şi sintaxa acestei limbi în creierul meu cu obstinaţia cu care ai umple o sită cu apă.

Pare că mintea mea (şi din câte am aflat şi cea a fiicei mele) are pentru noţiunile de germană aceeaşi propensitate şi capacitate de a acumula pe care o are o plită încinsă pentru zăpadă şi, din câte lucruri am învăţat într-o viaţă de om, germana a fost singura care a dispărut în cvasitotalitate, ca o familie de evrei gard în gard cu Himmler. Din eforturile doamnei profesoare a rămas doar o ciudată capacitate de a citi orice text în germană (sau pe care autorul pretinde că l-a scris în germană) aproximativ fără greşeală, dar şi fără a pricepe o boabă.

Profesoara de matematică, doamna Gica Despa, a pus bazele înţelegerii ulterioare a tabelelor de yams şi m-a privit ca un elev foarte bun, din raţiuni care îmi sunt şi azi un pic obscure. Ocupaţi cu neuronii implicaţi în limba germană, nevrogliile ucigaşe din creierul meu au şters mult mai greu şi mai încet noţiunile de matematică, mai ales pe cele excesive, implicînd funcţii şi derivate, lăsând să trăiască, condiţionat, doar acele noţiuni de care un om normal are în viaţă cu adevărat nevoie.

Lumea în care trăiam în acei ani nu era ideală. Oamenii din jur erau încruntaţi, cenuşii, tensionaţi şi nemulţumiţi. Probabil nu ca cei de astăzi, dar destul cât noi să fi putut vedea, de-am fi dorit, că viaţa e grea.

Desigur că noi nu voiam asta.

Ne mulţumeam cu activităţile noastre, de la bătut mingea, la bătăi cu cornete şi invizoace, de la căutarea şi recoltarea pomilor fructiferi, la culesul teiului, de la fotbalul pe zăpadă, bătăile cu bulgări şi construirea de cazemate şi oameni de zăpadă, luam la rând şantierele părăsite în căutarea de ţevi PVC, sărme, cretă şi alte averi, colecţionam timbre, capace de bere şi surprize, trăiam primele zile de calde de primăvară, arşiţa verii şi viscolul iernii cu o bună dispoziţie şi entuziasm pe care eu astăzi nu-l văd la copii şi adolescenţi.

O diferenţă relevantă se referă la relaţiile noastre particulare cu corpul didactic.

În primul rând în toată copilăria mea nu am simţit în mod special, nici nu am bănuit că vreunii dintre ei erau frustraţi. Probabil că au trăit şi ei dramele şi nereuşitele lor, aveau nemulţumirile lor şi integrau, cel puţin o parte din ei, negativ lumea ceauşistă.

Dar ceva din organizarea lumii aceleia, din echitatea, chiar dacă la nivel subliminar, din statutul social şi expectanţa de bine a acestora comparativ cu restul societăţii îi făcea pe profesori, în contextul amintit, relativ bine plasaţi, în nici un caz sărăntocii şi bătaia de joc a politicienilor, prin lefuri, atitudine şi destin, ca acuma.

Atât cât se putea în vremea aceea erau nişte oameni relativ mulţumiţi şi îşi puteau duce  cu mai mare uşurinţă menirea şi chemarea spre formarea noastră mai departe.

În al doilea rând, neexistînd această agreabilă pătură socială a parveniţilor, odraslelor de bani gata şi tupeiştilor cu modele de viaţă la televizor, cel puţin nu la noi în Berceni, elevii, oricât de pramatii am fi fost, oricât de mult cobora uneori comportamentul şi performanţa noastră, oricât de mare ar fi fost frustrarea resimţită faţă de vreun profesor, rezultat sau apreciere a acestuia, nu am fi cutezat să privim profesorii, pe toţi în ansamblu sau pe oricare din ei altfel decât cu respectul ce li se cuvenea.

Pentru mine perioada aceea a fost atât de fericită pe cât un copil are dreptul la fericire.

Şi, dincolo de Ceauşescu, de familia mea, incertitudinile vremii, speranţele ţesute şi abandonate, reuşite şi nereuşite există momente când încă mi-e dor de anii aceia.