Cunosc două din vecinele mele de palier.
Una este o băbuţă destul de amabilă cu care mă mai întâlnesc la lift atunci când îşi scoate la plimbare animalul de companie, oarecum asemănător cu un câine, deşi ar fi putut fi confundat cu uşurinţă, în cazul în care ar fi avut solzi, şi cu un aligator malnutrit.
Femeia este singura care ştie că sunt medic, informaţie care mi-a scăpat atunci când m-am interesat de starea de sănătate a soţului dânsei. Uimită de perceptivitatea mea de a deduce că bărbatul ei nu este 100% sănătos, plecând doar de la câteva semne discrete ce ar scăpa privirilor profane (canula de traheostomă, scaunul cu rotile şi coloritul de pergament al pielii) s-a interesat de profesia mea, ceea ce nu îi stă în caracter, ea fiind mai obişnuită cu supravegherea prin vizor.
Cealaltă vecină are vizorul extrem de prost plasat astfel că, în caz de vânzoleală la uşa mea, transportul vreunui gunoi mai voluminos sau întoarcerea de la lift după vreun obiect uitat în casă este silită să deschidă uşa pentru a-şi satisface vigilenţa cetăţenească, pretextând de obicei că o aşteaptă pe sora ei, o femeie pe care încă nu am cunoscut-o.
Existenţa acestui sistem de supraveghere prietenesc mă face extrem de încrezător că în cazul vreunui tâlhar, doritor să mă jefuiască de facturile, chitanţele, sistemele de bridge sau de alte valori asemănătoare pe care le păstrez cu inconştienţă acasă, poliţia va fi cu promptitudine alertată, dacă nu a şi fost deja.
Venind de la Constanţa astăzi una din ele, cea cu sora imaginară, m-a lovit totuşi acolo unde doare cel mai tare.
Profitând de faptul că ziua de astăzi nu este de post femeia a hotărât să îngemăneze în tigaie tocătura cu usturoiul, ceapa şi alte mirodenii în ceea ce, nărilor mele fremătânde, le-a părut a fi cele mai delicioase chiftele pe care le-am mirosit de când m-am mutat de la mama. Am parcurs cei câţiva metri de la lift la apartament cu stomacul zvâcnind şi încercând să conţin balele şiroind printre dinţi în timp ce cu mâinile tremurânde îmi căutam cheile. Am intrat în casă cu tristeţea cu care iese un ciobănesc din măcelărie şi m-am gândit că poate nu ar fi chiar atât de exagerat să mă duc la femeie acasă cu pieptul dezgolit, o farfurie goală, un borcan de muştar recunoscând bărbăteşte că sunt învins şi la dispoziţia ei.
Am avut demnitatea să nu fac una ca asta. Oamenii tind să fie extrem de parcimonioşi cu chiftelele proprii, mai ales când sunt calde, şi înclin să cred că m-aş fi făcut de râs. Am trebăluit totuşi câteva minute la ghenă, făcându-mă că încerc să duc gunoiul, doar doar o ieşi hoaşca să o întreb dacă face ceva bun, uitându-mă languros în ochii ei.
Nimic.
Pare că atunci când sfârâie tigaia nivelul de cerbicie al femeii diminuă adecvat.
Aşa că după un timp am intrat învins în casă, mai ales că foşnetul din dreptul vizorului îmi arătase că fusesem detectat de ailaltă.
Rămâne să sper doar ca, fiind ziua îndrăgostiţilor, nevasta să mă trimită pe seară să cumpăr tocătură, usturoi, pătrunjel şi muştar...