Examenul de astăzi al studenților decurge normal, ca de fiecare dată, cu urcușuri și cu coborâșuri. În principiu se poate conchide că aproape toate fetele din grupa mea s-au chinuit. Este adevărat că unele din studente au unele probleme cu întrebările simple care necesită răspunsuri precise și de asemenea cu utilizarea logicii în situații de criză în care amintirile stocate în creieraș nu reușesc să fie suficient de fluide cât să îndestuleze arșița vreunei întrebări, altfel lipsită de dificultate, dar cine nu a fost o dată tânăr?
În acest context una dintre ele, altfel extrem de dezghețată și de înfiptă, este oprită cu barbarie din descrierea realităților neîntrebate de nimeni cu care se pregătea să regaleze asistența și întrebată dacă nu cumva diagnosticul pe care tocmai l-a prezentat în prealabil, extrem de sărăcios, nu îi pare și ei sărăcăcios.
Ochii tinerei se încețoșează brusc. Există un prag de toleranță universală a omului secolului XXI la nedreptate; pragul unei studente la medicină însă este cu câteva unități de măsură mai jos, așa că lacrimile și numai ele mai pot face dreptate în situația creată.
Astfel, cu un început de smiorcăială care vine totuși ca o ușoară surpriză pentru mine, studenta ripostează arătând că de fapt nu a fost lăsată să o facă. În mintea ei există și un vinovat, respectiv eu. Și bineînțeles că în context obida capătă proporții la care și un samurai ar începe să plângă.
Nedumerit de modalitatea în care tânăra domnișoară a ajuns să fie mușcată de strechea unei astfel de concluzii îi amintesc faptul că în fapt ea este cea care a formulat doar unul dintre diagnosticele pacientei apucându-se apoi să bată câmpii și că de fapt tocmai lipsa unei enumerări de diagnostice mi-a împins mintea, probabil primitivă, către această concluzie.
Fata se redresează și turuie celelalte diagnostice ale femeii într-un mod în care nici măcar eu, altfel chițibușar, nu pot găsi vreo lacună.
Îmi exprim mulțumirea față de aceasta dar și o oarecare îngrijorare pe care nu o mai pot conține privind sănătatea ei emoțională ca și încrederea mea personală, din care are numai de învățat, despre eficacitatea inhibitoarelor recaptării serotoninei inclusiv la femei tinere care plâng din nimic.
Examenul decurge plicticos și este evident că atunci când nu se smiorcăie, fata știe.
Cu un aer lugubru mă aplec la urechea șefei de lucrări care conduce examenul și îi șușotesc, cu ochii pironiți pe studentă precum cei ai unui vultur bărbos pe o porumbiță și cu un zâmbet sardonic de lanist hotărât să caseze unul din gladiatori, ceva la ureche.
Diana aprobă grav și simt cum fetei îi fuge sângele din obraji.
Este un moment de un dramatism ieșit din comun și simt cum lacrimile sunt gata din nou să țâșnească.
- Domnișoară, ne pare rău. Doctorul Cucu aici de față a zis să oprim examenul.
Pământul pare a-și încetini rotația.
- Ai nota 10.