Sunt zile în care te trezeşti de dimineaţă clocotind de nerv şi bună dispoziţie, cu chef de muncă şi de performanţă, flămând de interacţiunea cu colegii, îndeosebi cu şefii. În care te bucuri că eşti de gardă, te bucuri că ai multe consultaţii, că sună telefoanele şi că poţi, între picături, să citeşti noianul de hârtii care, din motive pe care niciodată nu le-ai înţeles, apar pe biroul tău cu regularitate. Traficul matinal pare o caldă socializare, eşti fericit că nu ai ratat raportul de gardă şi atât de energic că ai mai trece o dată la vizită prin salon, în spearanţa unei actualizări în ceea ce priveşte tendinţa unora dintre paciente către constipaţie.
Din păcate pentru mine astăzi nu este deloc o astfel de zi.
Am dormit agitat, visând la existenţa unui roboţel antropomorf, cu trăsăturile mele, pe care să îl bag noaptea în priză şi dimineaţa să îl trimit, cu 2 baterii de rezervă în buzunar, la servici. A fost nevoie de două căni de cafea ca să transforme mălaiul gândurilor creierului meu în trezire într-o mămăligă cât de cât comestibilă, chiar dacă plină de cocoloaşe.
Am nimerit dinţii cu periuţa de-abia de la a treia încercare şi abia apoi, simţind gura amară, am pus şi pastă. Avea gust de săpun ca toate produsele Gilette, dar asta nu m-a putut convinge să risc şi o bărbierire când, în mod evident, azi nu e ziua nunţii. În plus prefer ca-n unele dimineţi, când sunt mai depresiv, să nu-mi frec faţa cu lame ascuţite. Nici măcar pieptănul nu pare complet nepericulos în context.
M-am uitat un pic enervat la sulul gol de hîrtie igienică, apoi prin el către pisica, prezentă ca de obicei alături de mine în aceste momente. Nu părea să înţeleagă comenzile mele aşa că a trebuit să improvizez, încercînd să îmi rememorez motivele exacte pentru care hrănesc o pisică nedresabilă în casă.
Am ciulit, ca de obicei, urechile. Nu poţi să ştii dacă rutina matinală nu poate uneori să fie întreruptă de strigătul disperat de împerechere al nevestei. Nu că mi s-ar fi întâmplat vreodată asta în 25 de ani de căsnicie cu trei neveste, dar sunt, din definiţie, un bărbat prevăzător.
Neh, doar un uşor sforăit.
Găsirea cheilor de la casă a fost facilă, ca de obicei, mai greu un pic a fost să-mi amintesc unde-am parcat aseară. Destul de aproape, deşi greu de accesat la început, până m-am reîntors cu cheile din casă.
Deşi de obicei sunt creativ nu mi-a venit nimic în minte.
Nici o dâră de febră, bubă sau diaree care să ceară repaos complet la pat vreo 4 zile. Nici robinet, inundaţie, incendiu , desprinderi de tavan sau alt gen de urgenţe care să ceară măcar o zi de pauză sabatică.
Aşa că am oftat şi am pornit înfruntând traficul bucureştean ca pe-un balaur cu multe capete, îndeosebi loganuri.
Pare că în lipsa acelui roboţel, a vreunui bogătan dornic să mă adopte sau măcar a unui bilet de loterie bine completat programul amintit se va tot repeta.