Anul trecut democrația a strănutat nu numai la noi ci și în țărișoara vecină de la răsărit, Moldova, mucul expulzat numindu-se Igor Dodon.
Dincolo de aspectul de secretar de colhoz bolșevic, domnul Dodon este de fapt un mare geostrateg, o somitate în istorie aplicată și un luptător neobosit pentru demonstrarea unui fapt simplu, respectiv acela că moldovenii nu sunt români.
Ca atare omul gândește moldovenește, vorbește moldovenește și, atunci când se duce la prietenul rus, suspină după o Moldovă mare și reunită, o gubernie mai dodoloață care să se întindă până la poalele Carpaților orientali, dincolo de care accentul vorbitorilor de moldovenească își pierde savoarea și caracterul autentic.
Pentru că în viziunea dodoniană moldoveanul este de fapt un rus cu o limbă ușor romanizată și ca urmare parte dintr-o construcție geostrategică întinzându-se din Siberia până la locul cel mai vestic în care pravoslavnicul poate ajunge fără să dea de scuturi antirachetă.
Una din aberațiile care îi amărăsc viața marelui președinte al micii republice transprutiene este dorința unora din vorbitorii de moldovenească domestici de a se uni cu ceilalți vorbitori de română, sub fel de fel de pretexte etnice, istorice, lingvistice și de bun simț, unire care l-ar transforma pe bieul om din cârmuitor de țară în plescăitor de borș. Ca atare, folosind vechiul principiu slav, ”Ba pe-al mă-tii”, omul joacă tare și vorbește despre nevoia de unire cu cât de mult teritoriu românesc trupele rusești ar putea elibera în caz de neatenție nordatlantică.
Personal nu sunt un fanatic al unirii cu Moldova; suntem încă într-un proces extrem de lent de unire al nostru cu noi înșine cât să ne mai batem capul și cu forțarea unei reuniri cu o populație aparent spălată la creier, încă și mai primitivă decât a noastră și modificată de atâtea decenii de bolșevism și rusofonie. Dar cred că lipsa acestei uniri nu se datorează lipsei de logică istorică și etnică cât strict conjuncturii politice și pervertirii intelectuale și sufletești pe care oameni ca Dodon și milioanele care îl sprijină l-au suferit din prostie, propagandă, subcultură și veleitarism.
Deci din punctul meu de vedere, cu oarecare regret, nu au decât să își ducă și mai departe viața de colhoznici și să își rumege identitatea de stepă apuseană a imperiului, dacă atâta îi duce mintea.
Atunci însă când câte unul mai nesimțit începe să agite hărți țariste și să vorbească de pretenții teritoriale și de lecții de istorie și etnografie, când bietul de el nu știe nici în ce parte a capului are nasul ăla moldovenesc, tind să mă enervez mai ales că, așa cum sunt lucrurile acum, ajutorul vine dinspre puținul nostru spre nesimțirea lor și nu viceversa.