Constantin Cucu

Am văzut acum câteva zile un documentar pe History Chanel despre moartea lui Stalin (un om cu mai mult bun simț, din punctul ăsta de vedere, decât Iliescu).

Şi ce m-a impresionat cel mai mult în film a fost faptul că, atunci când l-au dus pe tătuc la mauzoleu, câteva milioane de ruşi inlacrimați au trecut, zile in şir, prin fața stârvului.

Nu păreau oameni veniți acolo doar ca să se asigure că Visarionovici schimbase lumile ci realmente oameni îndurerați.

Stiu că ar fi putut fi o propagandă dar, se pare, o mare parte din poporul sovietic chiar l-a regretat.

Există se pare o latură latentă paternalistă la noi, popoarele astea mai întârziate din punct de vedere istoric (ca să mă exprim eufemistic) care ne face să ne ataşăm de siluitorii noştri, ca o femeie fără multa minte de bețivul ei.

Cam aşa şi cu votul masiv de azi pentru PSD.

Mă rog, masiv e o vorbă, că 40% din 40% nu este totuşi o majoritate supetlativă.

Dar masiv printre cei care şi-au târât posterioarele la urne.

Ce puteau ei găsi la un partid care a furat pe față, care nu si-a respectat aproape niciodată promisiunile electorale (în nici un caz pe cele ale lui Ponta), care nu a reformat nici un adpect al vieții noastre şi care a adus pâna la stadiul de insuportabil mafia şi baronatele țării (reprezentândi-se de altfel printr-un condamnat definitiv) , pe mine mă depăşeşte, exact cum m-a depăşit motivul pentru care milioane de rusi plângeau lângă hoitul lui Stalin.

Aşa că nu pot găsi alta explicatie decât acest masochist, nefiresc şi tembel ataşament care, la colectivitățile subdezvoltate, se naşte intre acestea şi liderii ei la fel de handicapați, ataşament bazat pe frica ancestrală de mai rău.

Ce este trist insă este că au trecut 27 de ani. Si dacă triumful cucuvelei în 90 putea fi ințeles prin circumstanța iesirii de prea putina vreme din dictatură, de data asta nu mai putem găsi alta explicație în afara celei legate de functionarea lamentabila a mintii şi sufletului unei părti, din pacate majoritare, a poporului nostru.

 

În Madagascar există o specie de primate primitive, lemurieni, numite catta, a căror organizare socială este deosebit de interesantă.

Astfel genul de societate realizat de simpaticele maimuțele cu coadă lungă și tărcată este una matriarhală; femelele sunt prețuite și dominante în toate aspectele importante ale vieții, masă, adăpare sau pur și simplu la plaja matinală însoțită de bârfe și discuții politice.

În context masculii sunt doar tolerați, hrăniți cu resturi, puși să ducă gunoiul și să verifice jungla de prădători, fiind acceptați numai și numai datorită unui singur aspect de dotare naturală pe care, cel puțin deocamdată, partenerele lor de viață nu l-au putut dezvolta pe cont propriu.

În acest context oprimant masculii de catta și-au dezvoltat singura latură masculină pe care partenerele lor de viață nu au putut-o contesta – duhoarea.

Spre deosebire de alte primate mai evoluate ale căror masculi put din când în când, la Catta putoarea nu este numai o provocare, o revelație intimă și o alegere personală ci este un atu social important și o modalitate infailibilă de a agăța.

Atunci când vine sezonul împerecherii și când femelele încep să ridice cozile lor prelungi și vărgate masculii speciei se încaieră, dar nu cu colții, ghearele sau coarnele, ca alți nătărăi de prin junglele și savanele africane ci într-un mod mult mai rafinat -  cu cozile. Tot efortul și imaginația indivizilor în această perioadă se concentrează pe îmbibarea acestora cu amestecul cel mai împuțit posibil de secreții și miresme într-un concurs remarcabil de ”în ciorapi să ne mirosim”.

Pentru că într-un final numai acela dintre ei care a reușit cu adevărat ceva dezgustător, al cărui coadă atinge acel amestec putreziciune și nespălare care să impună respectul celor din jur este invitat în desiș să servească femela în căutare, iată, de parfumier.

Ca urmare lemurienii catta masculi se feresc cu religiozitate de apă, de scăldat și consideră că cel mai mare dezagrement care li se poate întâmpla ar fi dușul ghinionist al vreunei ploi tropicale.

Oricum mi se pare interesantă soluția acestor simpatice maimuțele cu coadă care au ales ca în competiția nupțială să înlocuiască agresivitatea, mușcăturile și zgărieturile cu altceva la care masculii sunt buni. Poate că și la noi, la specia umană, ar fi totul mult mai simplu dacă în loc de bărbierit zilnic, scos de puncte negre, pătrățele, freză, cadouri scumpe, flori și multe altele pe care nici măcar eu nu le știu, tot ce ar trebui să facem ar fi să încercăm să puțim mai mult decât rivalul.

La aceste alegeri, mai mult decât la cele dinaintea lor, trăim cu toții o dramă și avem o problemă. Chestii care țin de fapt de imperfecțiunea democrației în general, dar mai ales într-o țară ca a noastră (adică una în care veleitarismul, prostia agresivă și lipsa de criterii sunt mai pronunțate decât la alții).

Realitatea goală goluță este că, tehnic vorbind, nu avem cu cine vota. La nici unul din jucătorii de pe eșichierul politic nu îi putem bifa fișa personală de realizări, discurs, carismă și încredere suficient cât să putem spune cu mâna pe inimă: Ăsta este, tată.  Pentru ăsta bag mâna în foc. Dacă apare, soarele răsare.

Desigur îl exclud pe domnul Dragnea din ecuație, din mai multe motive. În primul rând omul este un gen nou de politician, cu cazier. În al doilea rând omul este iubit de alegătorii vii, mai ales dacă au școală puțină și urmat de cei morți, dacă este nevoie. Nu vreau să mă pun taman eu contra acestor colectivități minunate.

Și totuși trebuie (?) să votăm, ceea ce este o acțiune un pic prea pozitivă pentru ceea ce simțim.

Dacă ar fi fost un alt gen de votat, în care să aplicăm ștampila cu ”muie” și cea cu ”sugi pula” ar fi fost mult mai ușor duminică, nemaivorbind de prezența de 100% la urne.

Ce dracu, cred că aș încerca să votez chiar de două ori dacă ar fi așa.

Suntem deci la ananghie, noi ăștia cărora lucrurile nu le sunt intrinsec clare permanent, cum îi sunt alegătorului teleormănean.

Cioloș? Vinde portul. Tăriceanu? E un politruc decrepit, extras dintr-o loază care a absolvit miraculos liceul și care a schimbat partidele și asociațiile politice mai des decât schimbă curvele chiloții. Gorghiu? Cine este de fapt? Udrea? Ha, ha, ha. Etc.

În mintea mea ar fi doar două posibilități.

Fie renunț la a mă duce duminică (nu am o problemă dacă nu o să ies la numărătoare atunci când se va calcula prezența la vot, mai ales că eu consider că absenteismul este în felul lui un mesaj).

Dar aici e o problemă: Firea. Am vrea oare ca prin absenteism să ușurăm și la nivel național ascensiunea PSD?

Nu om avea multe chestii clare în cap, noi ăștia pansativiii, dar este evident că 4 ani de guvernare PSD (împănată sau nu cu fleică aldistă) ar reprezenta cel mai rău lucru disponibil țării în acest moment.

Așa că pare că ar trebui mers. Dar cu cine dracu votăm?

Eu personal am ales pe Cioloș și USD. O fi bine, bine sau doar bine, sau răuț, sau rău de tot nu știu. De unde aș putea ști?

La urma urmei dacă ești la hipodrom și trebuie să pariezi ce faci? Alegi și tu o mârțoagă care îți place cât de cât.

Că nu voi fi mulțumit de ceea ce va face, dacă va ieși prim ministru, sunt convins. La noi însă se pare că nu este asta atât de relevant pe cât este de relevantă evitarea unui rău mai mare.

 

Aud la radio, în drum spre servici, despre un nou succes al școlii românești.

Astfel se pare că, testați la citire, 60% din tinerii noștri de 15-16 ani au performat bine, undeva intre 3 și 6 puncte (pe o grilă de la -1 la 6). Ceea ce înseamnă, de fapt, că toți acești 60% pot deveni adulți funcționali, capabili a descoperi și fără poze locul unde trebuie să aplice ștampila la vot.

Sigur, 40% din ei vor trebui să caute trandafirii.

Această fabuloasă reușită nu ne plasează totuși foarte sus în comparație cu alte țări, în care cititul merge ceva mai lejer dar, conform declarației ministrului, este o mare reușită atunci când ne comparăm cu noi înșine.

Nu știu despre care noi înșine vorbește excelența sa – probabil este vorba de faptul că acum 12 ani nici unul din cei intervievați nu știa să citească. Ce s-a făcut în toată această perioadă de către școală este, cu adevărat, uluitor.

Unii ar zice că în epoca pe care o trăim pretențiile și așteptările față de tinerii de 15-16 ani ar trebui să fie ceva mai înalte decât gângăveala unor texte. Și există unii pretențioși care și-ar dori să constate că la această vârstă noi depășim la logaritmi, știință, cultură sau măcar la ceva pe alții.

Se pare că nu; buchisim însă ceva mai bine decât acum ceva vreme.

Aștept și statistici din alte domenii de activitate.

Nu m-ar mira de exemplu ca 60% din cei de 50+ ani să fie relativ sănătoși, comparativ la cum vor fi peste 10 ani sau că, tot prin comparație cu noi înșine, să stăm mult mai bine la nivel de autostrăzi, decât stăteam acum 2000 de ani când corupția, lipsa finanțărilor și anumite probleme de politică externă l-au împiedicat pe decebal să dea în funcție primul tronson al magistralei Sarmisegetuza – Tapae.

 

Problema țării acesteia, mai ales la alegeri, este aceea că este, a fost și va rămâne țara lui ”zice” și nu țara lui ”face”.

Și că nici unul, dar nici unul dintre cei care în trecut au zis, dar nu au făcut, nu a plătit vreun preț, fie el juridic, politic sau măcar vreo flegmă între ochi de la vreun alegător cu memorie bună.

Noi suntem un popor mai special. La noi contează foarte mult ce ai, nu ceea ce ești.

Dacă ar conta cu adevărat cine ești, partide ca PSD, condus de un condamnat definitiv și ”onorat” de un criminal bătrân încă necondamnat, nu ar avea nici o șansă la alegeri. Și oameni care și-au dat măsura firii, a caracterului și a cinstei, ca Udrea, Băsescu, Blaga, Tăriceanu și mulți, mulți alții ar fi de mult trimiși să candideze și să consilieze doar asociații de locatari.

Dar la noi contează doar ce ai. Și ce poți obține palpabil.

Oamenii sunt mereu dispensabili și înlocuibili, fierătaniile nu.

Ai dat lovele la partid, merge, ești candidat.

Nu ai dat nimic, ai doar proiecte, gânduri și așa zisă competență girată de titluri obținute – muie. Du-te dracu de unde ai venit că, atâta vreme cât doctoratele merg și plagiate avem și noi competenți și valori.

La urma urmei dacă nici Oprea nu era valoare, cine mai are valoare în țară?

Tot ce poate face un politician ales, de fapt, este să muncească cu orele, să fie cinstit și să își dea demisia atunci când compromisurile pe care trebuie să le facă îl îndepărtează prea mult de ceea ce a promis.

Politicianul nu trebuie să dea nimic, trebuie doar să facă posibil ca cei care merită să primească.

Nu trebuie să promită lucruri bune, trebuie doar să contribuie la obținerea lor.

Pot tolera politicieni incapabili, chiar politicieni un pic mai parșivi.

Dar nu este admis să fie politicieni necinstiți. Prinși la furat. Condamnați. Compromiși. Plagiatori. Mincinoși. Care au tot promis de ani și zeci de ani și nu au îndeplinit nimic, niciodată.

Anul în care aceștia vor dispărea cu totul va fi probabil primul an postbrucanian la noi.

Câtă vreme vom vota pe alde Oprescu, Vanghelie, Videanu, Băsescu, Dragnea, Severin, Ștefan, Voiculescu, Ponta, Mazăre, Plumb, Negoiță, Oprea sau pe cei care le-au luat locul, fără a fi pe moment prinși, oameni care și-au probat necinstea și se cramponează de politică cu cinism doar ca să se căpătuiască, ne merităm soarta. Și bugetele mici la sănătate și educație. Și pensiile mici și salariile mici și cei 3 km de autostradă pe cincinal și e-urile din mâncare și incendiile din Colectiv și totul.

Cum este posibil ca un partid, PSD, să conducă în sondaje și să câștige, probabil, alegerile condus de un pușcăriaș (care doar din clemența judecătorilor, care i-au dat cu suspendare, nu împarte patul cu vreun violator și nu mănâncă arpacaș ci, culmea, ne învață pe noi cum se face și cum este social democrația) pe mine mă depășește.

Și pentru că nu e vina jigodiilor că încearcă să ne îmbrobodească; se pare că dobitocii suntem noi, ca popor de electori.

 

Am încercat să studiez un pic programele partidelor aflate în competiția de duminica viitoare ca să pot alege cu mintea, nu cu inima mea înrăită de atâta expunere la otrepele de toate culorile politice, dar mai ales pesediste.

O primă constatare de valoare este aceea că toate aceste partide ne-ar da. Și că singurul lucru pe care ni l-ar lua ar fi impozitele și taxele excesive.

Nici unul din ele însă nu explică de unde ar da, cu excepția ALDE. Acesta are de unde da pentru că oamenii lui Tăriceanu au în vedere o creștere a PIB de 5% pe an. Fie și numai pentru că vor aduce peste 5 miliarde de euro, investiții, anual. Ceea ce va fi oricum un căcat, având în vedere că 6% din PIB se va duce pe investiții. Jumate de milion de locuri de muncă în plus. Etc.

Trebuie să admit că, din delirurile studiate, acesta este cel mai structurat. Aproape că l-ai și crede dacă nu te-ar bate gândul că, poate, creșterea economiei nu este de fapt mai în puterea partiduțului domnului Tăriceanu decât sunt cantitatea de precipitații (cu siguranță generoasă dacă votăm ALDE) sau temperaturile hivernale. Nu îmi este clar ce activități economice vor crește în imaginația aldistică, poate că vom invada lumea cu muștar de Tecuci.

Dar măcar ALDE are de unde da, PSDul nici nu mai explică – deși existența unei sume mari de bani disponibilă acestui partid se subînțelege din toate eliminările de taxe, impozite și obligații, la popor, dar și la angajatori, care urmează oricum a mai primi și ajutoare, totul pe un fond de creșteri generalizate de salarii și de pensii.

Probabil că vor face o coaliție în care ALDE va crește economia și PSD o va da alegătorilor săi.

Sau poate că există vreun filon de aur, sau măcar de coprolit dacic, din care se va plăti.

În plus PSD reiterează în programul 2016 multe din promisiunile electorale, neonorate, ale PSDului în ediția puiomontică. Autostrăzi pe care trebuiau să le fi făcut până acum, dar nu le-au făcut, construcții de spital promise de Monta, dar pe care nu s-au făcut, etc.

Din punctul acesta aproape că am simpatie pentru PSD care, ca un soț mahmur, promite la fiecare 4 ani că, să i se mai dea o șansă, de mâine o să fie gigea și nu va mai pune gura pe nici o bărdacă de șpagă bugetară.

Nici liberalii, în forma lor superlativă, național liberală, nu sunt zgârciți taman acum cu creșterile de salarii și scăderile de impozite și TVA. Și din perspectiva dreptei locul exact de unde se vor scoate toți acești bani este cunoscut. Oricum, urmează creștere economică susținută, ce altceva? dacă îi votăm, firește.

Nu am putut citi din programul PMP, neputând trece de un paragraf, la justiție, în care se stipula că se va continua modernizarea începută de Băsescu, iar cel al PRU s-a dovedit o colecție de generalități fără cifre asumate (nu că vreuna din cifrele celorlalți ar fi prin ceva asumabilă când, peste 4 ani, se va dovedi că nu s-a realizat de fapt).

Singurul program care mie mi-a plăcut a fost cel al USR care, fără a da cifre și angajamente chioare a precizat anumite strategii și anumite direcții cu care eu sunt de acord. Și care se concentrează pe ce ar fi de făcut și nu pe ce ar trebui dat diferitelor subgrupuri de populație ca să fie votați.

Așa că, fiind vorba și de oameni noi și încă necompromiși (cel puțin nu la nivelul celorlalți) cred că voi vota cu ei.

 

Este acea perioadă a anului. A sondajelor de opinie.

Fiecare partid cu emoții mai mari sau mai mici în ceea ce privește accederea la ciolan comandă câte unul. Și, pentru că sondarea opiniei publice este o chestie atât de exactă și nemanipulabilă, fiecare din aceste sondaje arată bine pentru plătitor.

De exemplu USR a făcut un astfel de sondaj la telefon. Și, o dată numerele de telefon comunicate, susnumitul partid a devenit, este drept pentru numai 2 săptămâni, un jucător important al scenei noastre politice.

Comportamentul acestor partide este asemănător cu al taților de fete. De fete păroase, aschilopate, buboase și coroiate peste care se așează sulemeneala acestor sondaje, doar, doar s-o găsi vreunul mai slab de înger care să le-o tragă cu ștampila pe 11 decembrie.

O singură constantă au aceste sondaje: PSD.

Indiferent cât de mult ne-am agita și am rememora istoria, de la minerii iliescieni, la toropeala văcăroiană, tupeul năstasian, era prostănacului, minciunile pontiene sau condamnarea lui Dragnea, otreapa pesedistă se uită în oglinda acestor sondaje ca împărăteasa din Albă ca Zăpada și, indiferent de tipul de sondaj, de cel care l-a comandat și de modul în care s-au făcut eșantioanele, îi place ce aude.

Mai ales că la un partid care tronează peste bodegile, țintirimile și cătunele României nici nu poți estima cu adevărat prin sondaje succesul la alegeri, dependent și de  momentul în care, pe 11 decembrie, ultimul camion electoral și ultima plasă cu făină vor fi părăsit, pentru 4 ani, bazinele electorale ale Bărăganului sau Fundului Moldovei.

Acum că o fi 45-50% sau doar 38-40%, că or fi 5-10 sau 15 procente peste ceilalți nu este chiar atât de relevant, după cum a avut amabilitatea, acum 6 luni, să ne explice doamna Firea.

Așa că ce să zic? Să ne implicăm dacă ziceți asta. Hai că se poate, jos molima roșie, etc. Mobilizare, observatori și alte pulăreli.

Sigur, singura metodă de contracarare a pestilenței stacojii ar fi fost unirea dintre toate celelalte formațiuni politice. Dar cum am putea spera vreodată să ajungă în aceeași glastră toate aceste rădăcinoase, buruieni și pălămide politice răspândite după orgolii, găști și speranța unei zile norocoase de decembrie în toate aceste partiduțe mai mult sau mai puțin compromise?

Așa că singura speranță rămâne PSD însuși. Și, punând un penal în frunte, exhibând fără rușine tendințele lor dintotdeauna și continuând netulburați baronizarea țării nu se poate spune că oamenii nu au încercat. Numai că, se pare, poporului de edentați și de consumatori de pet nu îi pasă cine știe ce de toate acestea, în nici un caz cât le pasă de 10 lei în plus la ajutoare și o pungă de făină moca de Sfântul Nicolae.

Așa că să nu ne amăgim cu cuvinte și sondaje goale.

Urmează mareea roșie, patru ani de Dragnea, Ponta și compania, de forțe de dreapta raliindu-se în opoziție și făcând alianțe grandioase, tocmai bune să se spargă înainte de alegerile viitoare.

Și o să fie chiar bine.

Este drept, nu pentru noi, dar bine.

 

Momente de deziluzie astăzi la spital când am aflat că Guvernul Criminal a decis să ofere numai 3 zile de sărbătoare săptămâna aceasta, de parcă 5 zile libere într-o săptămână ar fi suficiente atunci când ești român.

Nu suntem japonezi, boilor, la noi greva este grevă, munca este tot un fel de grevă și sărbătoarea este sărbătoare, se ține cu pet, semințe, meci și mahmureală, nu cu plecăciuni și spargere de norme. Ce să facem cu atât de puține zile, mai ales că mai vreți să și recuperăm. Ce, sunteți shoguni, nu tehnocrați neaflați în cursă electorală?

Și ce ne-ați mai chemat azi și mâine, că doar nu vă imaginați că ne mai prinde marți ora 11 la job?

În plus nu înțeleg discriminarea la nivel de ortodoxie. Adică îl sărbătorim pe Sfântul Andrei pe 30 noembrie, dar pe sfinții mucenici Paramon, Filumen și Valerian, a căror zi este pe 29 îi uităm? Și ne mai mirăm că nu dă nimeni aceste nume frumoase copiilor lor, numai și numai ca să nu fie discriminați.

Proștilor, noi suntem drept credincioși, noi vrem să îi sărbătorim pe toți la fel, nu mai alegeți voi pentru noi. Deschideți Calendarul Ortodox, vedeți care sunt zilele de sărbătoare și procedați în consecință, r’ați ai dracu cu Soros al vostru.

Un guvern cu adevărat patriot și responsabil, necum unul aflat în preziua alegerilor, punea armata în jurul instituțiilor să nu mai fi putut intra la muncă de săptămâna trecută. Să avem timp să umblăm după dovleac și floara soarelui, să aibă timp nevasta să fiarbă fasolea și să bage ciolanul, să vină RDSul să pună canalele de meci și toate celelalte necesare ca să simțim și noi ceva din aceste zile și sfinte și naționale. Și dacă guvernul mai era și vizionar făcea nu o punte amărâtă de două zile până în week end ci cogeamitea podoiul cu 6 benzi până de anul nou.

Cum dracu să vă voteze lumea, proștilor?

Lista celor care au crăpat înaintea lui Ion Iliescu s-a lungit astăzi cu Fidel Castro.

Sperăm ca al nostru să aiba bun simț şi să nu ne mai țină în tensiune acum că, pe lumea cealaltă îl aşteaptă atâta companie.

Întrucât comunismul nu este o filozofie intuitivă, secolul XX a avut nevoie de oameni ca răposatul (sau ca nerăposabilul nostru), capabili să dea din fleancă dar, la nevoie şi din bâtă, lampaş sau mitralieră, atunci când unii din concetățenii lor s-au dovedit mai grei de cap în înțelegerea mesajului generos al socialismului de factură sovietică.

Din fericire încetul cu încetul respectivii se adună la cerculețe, lapte gros şi spa clocotit pe lumea cealaltă, aşteptându-l cât mai degrabă pe cel mai zâmbăreț dintre ei.

Dincolo de bucuria firească de a auzi că un dictator a facut în fine midriază fixă să nu uităm că forța, charisma şi succesul acestui Fidel (actualmente rece) s-a tras şi din politica, interesele şi comportamentul colonial ale Statelor Unite. Şi că psihopat şi dictator cum a fost Putrezilă, tot pe un psihopat şi dictator a doborât ca să ajunga la putere.

Pentru că dacă urâm dictatorii şi ne bucurăm când crapă să fim imparțiali şi să îi urâm pe toți la fel, fie ei filoruşi sau filoamericani.

Experiență inedită pentru mine astăzi când viața m-a trimis de partea cealaltă a frontierei, respectiv în postura de pacient.

La Medicina Muncii, vizita anuală.

Față de alți ani, anul acesta doamnele doctor s-au dovedit puse pe treabă, luând anamneză, ascultând inima și plămânii, făcând o electrocardiogramă și, când una din ea și-a tras mănușile, m-am temut de ce este mai rău.

S-a dovedit însă că era vorba doar de niște prelevare de sânge.

Când ești sub acoperire, în liniile pacienturii, lucrurile par altfel.

De exemplu o întrebare banală, de tipul câte kilograme aveți, devine extrem de nuanțată. Am încercat un timid 118 kilogram, la care doamna doctor a țâțâit nemulțumită și m-a rugat să mai adaug. Negocierile s-au oprit undeva la o sută douăzeci și ceva de kilograme, nivel dincolo de care sunt hotărât să mă apăr ca vănătorul de munte la Oituz.

Nici întrebarea despre fumat nu s-a dovedit o întrebare ușoară pentru mine, în nici un caz la fel de facilă cum a fost scrierea răspunsului.

Alcool? O dădusem chix la întrebarea cu greutatea așa că nu mi-am permis să răspund ”Arareori și doar din cauza anturajului”, nici să descriu genul de parteneri de bridge și de adversari la yams care ar mâna spre alcoolism și vreun cardinal favorit la alegeri; așa că am recunoscut faptul că, de o fi fost vreo intoleranță la alcool în familie, a sărit generația mea.

Am citit cu destulă acuratețe tabelele înmânate și, cu o excepție notabilă, am reușit să identific cifrele din planșele colorate expuse. În context nu îmi explic de ce uneori, la masa de joc, când mortul este așezat departe, mai confund popa cu dama.

Am absolvit cu brio examenul electrocardiografic astfel că, cel puțin deocamdată, dacă nu o să enervez prea tare lume nervoasă sau nu o să vină vreun tzunami prin Tunari, pare că o să mai zăbovesc printre voi.

Tensiunea arterială de asemenea s-a dovedit asemănătoare cu cea a bunicului din partea mamei, aviatorul, așa că, până la urmă a trebuit să le fac să accepte pe doamnele doctor că sunt de fapt sănătos ca un taur, deși mult mai frumos.

Interesant însă să constat cum, atunci când ești pacient toate întrebările și manevrele care, pentru medic, nu sunt deloc speciale devin intense și cum mintea, fără să vrea, jonglează între sinceritate și prezervarea unei imagini de sine adecvată în fața autorității medicale, prin ascunderea unor fapte neverificabile, după cum și că manevre simple, de tipul luării tensiunii sau electrocardiograma, la care oricum te aștepți să ieși bine, devin emoționale și le aștepți cu o oarecare strângere de inimă sau, după caz, cu vreun nod în gât (de la tiroidă).

Și cum, de cele mai multe ori, remediile sunt cele pe care ți le imaginezi și singur – scădere în greutate, opritul fumatului, trecutul pe apă plată și toate celelalte prostii care au dat în timp felcerimii un prost renume.