Constantin Cucu

Zi de policlinică, de consulturi și de pacientură care se adresează institutului și dă de Cuculică.

La un moment dat intră o băbuță simpatică, de prin Buzău, în mod evident de la țară.

Spre deosebire de orășeni, oamenii de la țară se duc la doctor numai dacă au realmente o problemă și, într-adevăr, femeia avea un nodul la gât apărut recent.

O internez și încep să îi scriu foaia.

O întreb dacă fumează.

- Doamne ferește, nu, dom’ doctor.

- De ce doamne ferește, interoghez eu. Ce, la voi în sat, doamnele nu fumează?

Femeia chicotește înfundat și spune:

- Nu, dom’ doctor, la noi nu se fumează.  Doar la oraș se fumează.

Rețin acest aspect deprimant pentru manufacturierii de tutun atunci când încearcă să penetreze zonele rurale ale Românicii și continui activitatea.

La un moment dat, constatând aspectul bronzat și neobișnuit de tonic pentru o femeie de 70 de ani al pacientei, o întreb dacă muncește încă.

- Da’ cum, dom’ doctor, cine să muncească?

- Și în ziua în care ți-a crescut asta ai muncit (femeii îi apăruse subit nodulul) ?

- Da, dom doctor, am fost la ciocane.

Mă simt ușor bulversat și ușor admirativ, deși nu întru totul surprins.

Simt totuși nevoia unor precizări fie și numai pentru a nu expune persoanele dragi din jur la cine știe ce complicații tiroidiene

- Da, la ciocane, la păpușoi, la cules îmi explică ca unui prost, ștergându-mi rânjetul de pe buze.

A fost momentul să îi precizez faptul că, la noi la oraș, a merge la ciocane înseamnă altceva, mult mai productiv, și că doamnele care fac asta de obicei nu fac chair imediat gâlme la gât.

 

În înțelepciunea sa și în efortul său constant de a sincroniza numărul de animale sălbatice cu suprafața în scădere a pădurilor, Ministerul Mediului a dat publicității zilele astea numerele de urși, lupi și pisici sălbatece care trebuiesc măcelărite de către compatrioții noștri care compensează alte dotări naturale cu pușca: vânătorii.

Astfel 552 de urși, 657 de lupi și 482 de pisici sălbatece urmează a fi relocate spre o lume mai bună și, cele fără de păcate, poate chiar spre paradisul animalelor, acolo unde ele sunt cele care fac cote și vânează pe psihopații cu arme, pe specialiștii de mediu și pe miniștrii de resort.

O lume mai bună decât asta oricum.

Elaborarea acestor numere și nu ale altora este rezultatul unei frământări tehnocratice a unor instituții de prestigiu în domeniu (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură, Universitatea Transilvania din Brașov și Fundația Carpați), instituții având în comun persoana unui anume Ovidiu Ionescu, care, pe lângă faptul că este specialist mare în domeniul mediului, mai este și președintele Asociației Vânătorilor din Brașov.

Motivele oficiale pentru care toate aceste animale trebuiesc hăcuite nu sunt nici extinderea conacelor cu atâtea camere noi de trofee ale vânătorilor noștri, nici vreo generație nouă de arme cu repetiție apărute pe piață și nici măcar apropiatul congres în domeniu de la Balc ci, surprinzător, stricăciunile, daunele și atacurile lașe pe care aceste făpturi le comit, numai și numai din incapacitatea lor de a adopta un stil de viață vegetarian, asupra iepurașilor, căprițelor și celorlalte animale pe care Ministrul le are mai mult la suflet.

Este adevărat că specialiștii ministerului au numărat în prealabil; nu urșii, lupii sau pisicile din pădure, bineînțeles, ci urmele acestora și au reușit astfel să determine cu o precizie românească excesul exact de jivine împușcabile din codrii românești.

Și dacă uneori s-a numărat de mai multe ori câte vreun urs plimbăreț, vreun lup somnambul sau vreo pisică cu agitație psihomotorie, cine suntem noi să contrazicem specialiștii?

Spre deosebire de alte țări de fătălăi în care problema dăunătorilor naturali se rezolvă și prin alte metode (garduri electrice, securizarea tomberoanelor, relocarea animalelor problematice), uciderea animalelor cu probleme fiind decisă doar în cazuri extreme, la noi se trece direct la această soluție, indiferent dacă este vorba de exemplarele care au făcut daunele sau nu.

Numai și numai din întâmplare soluția este satisfăcătoare și din punct de vedere mercantil (un trofeu de urs de exemplu valorând pentru micropenicii care și-l doresc cam 5000+ euro).

Eu înțeleg și admir viziunea de adevărat gardian al mediului a ministrului.

În primul rând pădurile noastre sunt ele însele excesive, după cum ne-au arătat atâția politicieni mai mult sau mai puțin udemeriști și oricum sunt sortite fabricilor de cherestea din Austria și alte țări îndrăgostite de lemn. Cine ar avea cruzimea să lase, o dată ultimul copac îmbarcat spre export, toate aceste animale mândre să se pitească după smocuri de iarbă sau să își facă mușuroaie precum cârtițele? Problema lor trebuie rezolvată în avans.

În al doilea rând chiar dacă există riscul ca prin distrugerea tuturor acestor specii prădătoare să se înmulțească excesiv iebivorele futăcioase, sunt convins că rolul ecologic al carnivorelor poate fi preluat de acești oameni minunați, vânătorii, care înarmați corespunzător, de război, ar putea regla și acest aspect.

Și, în fine, cu încălzirea globală și catastrofa ecologică globală ce ar putea să vină este mult mai înțelept și mai de viziune să migrăm încă de pe acum spre un ecosistem care să poată încasa cu ușurință aceste lovituri, ecosistem bazat pe gândaci, muște, politicieni idioți și vânători secoleleor viitoare, înarmați cu plici.

Într-o țară în care politicieni de toate culorile politice violează zi de zi bugetele publice, trebuie să avem cu toții respectul cuvenit pentru modalitatea în care reprezentanții PSD reușesc să facă asta cu stil și imaginație. Pentru că, acolo unde ceilalți târnosesc cu greu și frică, socialdemocrații scriu practic capitole noi de kamasutra cu banii publici.

Exemplul de astăzi vizează pe un baron de Galați, domnul Florin Pâslaru și modul impecabil prin care, fără a călca cu nimic legea, ba chiar cu ajutorul acesteia, a relocat câteva sute de mii de euro de la pulimea urbei în curtea sa (la propriu).

Sigur, domnul Pâslaru nu se află la primele experiențe sexuale cu bugetele patriei; probabil că nici nu ar fi avut loc în partid să fi fost așa. Astfel domnia sa a mai fost medaliat și cu o sentință definitivă de șase luni cu suspendare (pentru faptul că și-a angajat ilegal fiul la cabinetul senatorial, tarlaua lu tac-su cum i se mai spune acestui loc), sentință pe care omul a luat-o în tragic și cu bun simț (citez: ”Nu mă afectează cu nimic. Nu mă va împiedica să candidez pentru un nou mandat de deputat”).

Și de ce l-ar afecta în mod special dacă nici o decizie judecătorească mai veche, care a stabilit că între 1980-1987 omul și-a turnat, sub numele de cod ”Pintea”, colegii de muncă și prietenii la Securitate nu i-a afectat cariera, cel puțin nu atâta vreme cât mesajul socialdemocrat al PSDului a răsunat puternic pe acest meleag mioritic.

În ciuda aspectului de căcățel securist, domnul Pâslaru este o persoană arzoaie, după cum a ieșit la iveală prin 2015 prin încercările sale de a o agăța pe ”Consuela”, hostess la TAROM (în fapt o farsă regizată de ziariștii de la ”Puterea” cu ajutorul unui cont fals de facebook, a unei poze de femeie și a unui bou cu ochelari).

Revenind la chestiunea cu curtea vilei, acum că am înțeles cine este specialistul în chestiune, povestea este cam așa: s-a lăsat malul, conacul baronului fiind construit, cu inteligență, pe versantul neasigurat al unui deal. Ca urmare a acestui fapt privirile omului și ale nevestei sale au început să fie agresate de apariția unor mici escoriații în pereții piscinei, o rușine pentru un baron păstorind un buget.

Ca urmare oamenii au depus o cerere de bun simț, dând în judecată primăria ca să o oblige la efectuarea reparațiilor de gorgan necesare. Și cum primăria nu s-a apărat în instanță (treburile acesteia nefiind la nivelulul meschin burghezesc de a apăra banii plătitorilor de impozit local) procesul a fost câștigat prin neprezentare și, 6 ani mai târziu, cu tot ce înseamnă penalități, contracte publice și lucrări românești minuțioase și de caluitate, dealul a fost reparat de contribuabilul gălățean cu un puroi de 540000 de euro.

Deci se poate face și pentru cetățean, mai ales dacă acesta este pesedist.

Dar, înainte de a apuca să vociferați indignați de întâmplare, mă văd silit să vă atrag atenția la frumusețea impecabilă a procedurii aplicate de deputat, cu ajutorul atâtor oameni de nădejde din primărie, a justiției și, de ce nu, a însuși contribuabilului gălățean care îl tot votează pe domnul Pâslaru în dregătorii, bugetului primăriei.

Practic l-a stors cum stoarce o gospodină o portocală, a supt sucul și a lăsat sâmburii puliștilor din regiune, să și-i bage în cur.

Acum, la opulența care există prin Galați, jumate de milion de euroi mai mult sau mai puțin la buget nu cred că fac mare diferență. Ce ar fi putut face primăria cu ei? și mai ales de ce, dacă un om ca domnul Pâslaru ar fi trebuit să își ducă zilele chinuit, cu pereții piscinei crăpați.

Cum ar fi putut bietul om să mai invite, la câteva lungimi pe spate, vreo Consuela adevărată?

Și cred că de altfel așa gândesc și gălățenii, că altfel ar ieși cu furcile sau măcar nu ar mai vota pramatia legislatură după legislatură.

 

La noi la institut există o persoană personificând corupția, evaziunea fiscală, disprețul față de reguli și care, în cârdășie cu alții, livrează dependenților de două ori pe zi produsul lui nesănătos.

Toată lumea îl știe și îl respectă, îl salută și îl roagă. Toți avem datorii la el și la toți ne este frică să nu le plătim la timp.

Pentru că fie vară, fie iarnă, pe întuneric și pe lumină tâlharul umblă fără să se ferească cu eșantioanele după el, momind lumea să abandoneze rațiunea și să își arunce bani, fără chitanță, în buzunarele lui adânci în speranța de a prinde, cu o secundă mai devreme, doza cotidiană.

Mă mir numai cum se poate într-un stat modern cu instituții vigilente ca un astfel de naș mafiot să existe și să își exhibe la lumina zilei comerțul lui clandestin cu covrigi, taman la spitalul de grași.

Încerc să mă lămuresc despre scandalul de plagiatură în care este implicată doamna Kovesi și, deși mă consider o persoană cu o inteligență peste medie, nu reușesc.

Pe de o parte văd citate, puse unul lângă altul, din teza de doctorat și din fel de fel de articole scrise de alții și sunt într-adevăr identice. Anoste, dar identice.

Pe de altă parte femeia susține că aceste fraze nu reprezintă nimic altceva decât o umplutură și o introducere în problemă, savoarea și originalitatea tezei ei rezultând din contribuția și cercetarea proprie, din restul până la 444 de pagini ale lucrării. Și că în fond există în capitolul dedicat bibliografiei toate aceste surse.

Este adevărat că, cel puțin din propriile mele orduri îndurate pe când lucram la teza de doctorat, una din chestiile lancinante pe care trebuie să le fac, deși nu voiam, era și acela de a insera permanent trimiteri precise pentru orice afirmație pe care o introduceam în text și care nu era a mea.

Un comitet de etică a exonerat-o în 2012 pe doamna șefă de la DNA dar, să fim cinstiți, respectivul organism exonera pe toată lumea. Până și Ponta era, în opinia lor, un doctor și un om de știință.

Un grup de profesori universitari membri ai unui ONG clujean reafirmă existența plagiaturii și a citatelor fără ghilimele, deși nici în cazul lor nu îmi este clar dacă au demonstrat intenția de a însuși concluziile altora sau pur și simplu a comis o eroare tehnică și a arătat o lene de a cita corect, care nu au putut trece de niște persoane exigente.

Un politician se autodenunță că, atunci când a avut sarcina de a stabili caracterul original sau nu al tezei de doctorat a procuroarei, a falsificat, alături de colegi raportul. Că asta mai fac politicienii când țara le-o cere.

Alți politicieni susțin că s-a muncit în spasme la acest raport și că susnumitul politician nu avea nici o treabă cu concluzia, extrem de elaborată după câteva luni de cercetare a problemei.

Conducătorul tezei de doctorat afirmă că acuzatorii procuroarei au comis ridicolul de a acuza-o pe aceasta de a fi folosit, fără citare, propriile articolele semnate cu numele de fată.

În fine, ca să demonstreze că există totuși ceva putred în tabăra acuzatorilor, însuși ex-președintele Băsescu (o persoană un pic cam prea activă politic în perioada asta, cel puțin după gustul meu) se alătură acestei tabere, întâmplător la câteva zile după acuzarea și anchetarea lui Blaga, Udrea și a celorlalți complici din mandatele sale de tristă amintire.

Cine ar putea identifica adevărul din toate acestea?

Mie îmi place de Laura Kovesi pentru ritmul plăcut și aparent apartinic în care populează a treia cameră a legislativului nostru, pârnaia, cu oameni politici.

Cu toate acestea nu vreau să fiu târât doar din simpatie pentru ea în tabăra susținerii necondiționate a inocenței sale în ceea ce privește teza de doctorat, cel puțin nu până nu se stabilește clar adevărul.

Dar ce este adevărul în acest context românesc în care instituțiile nu își fac treaba, toată lumea țipă și acuză și nimeni nu ascultă argumentele celuilalt?

A citi eu personal 444 de pagini de limbaj de lemn avocățesc despre cât de rea este criminalitatea organizată, necum să discern aportul luminos al doamnei Kovesi la problemă îmi este și nesuferit și imposibil așa că nu am altă posibilitate decât să aștept ca altcineva, mai deștept și mai răbdător ca mine să o facă.

Pentru că răspunsul la întrebarea: Kovesi a plagiat? Sau a fost doar neglijentă? este din păcate extrem de important în păstrarea credibilității acesteia și prin ea a instituției  DNA.

Numai demisia ar putea, în cazul unui răspuns pozitiv la prima întrebare, salva acest unic pol de putere care în epoca noastră mai se opune ciocoismului, potlogăriilor și abuzurilor puterii.

 

Într-o țară în care de 26 de ani se privatizează aproape orice, în care s-au vândut telefonia, utilitățile, căile ferate, rafinăriile, combinatele agricole, întreprinderile și cam tot ce avea valoare și client, o singură minunăție, pardon cumințenie, nu poate să stea privatizată. Cumințenia Pământului.

Pentru că o patrie care și-a dat afară muncitorii ca să facă malluri și sală de jocuri pe ruinele întreprinderilor nu poate suporta gândul ca cioplitura sus pomenită să nu îi aparțină, chiar dacă, nu-i așa, propietarii privați sunt mult mai buni decât statul și, în cazul Cumințeniei, probabil că o șterg cu mult mai mult aplomb capitalist de praf.

Ca urmare de câteva luni încoace suntem momiți, ca niște șoferi pe centură, cu fel de fel de modalități extrem de satisfăcătoare și comode de a contribui la această chestiune chiar dacă știm cu toții două lucruri:

1. Nu o să mergem niciodată undeva să tăiem bilet ca să vedem sculptura


2. Propietarii nu au voie să o scoată din casă oricum, astfel că, în afară de a o propti în vreun muzeu, chiar nu văd ce ar face cu ea dacă le-ar rămâne nemăritată.

Cu toate acestea se face apel la patriotismul nostru, defosarea unor bancnote în contul respectiv fiind se pare modalitatea în care plăieșii moderni și-ar arăta atașamentul față de voievozii zilei, deși nu este clar dacă o subscripție națională menită a asigura reîmpădurirea, ecologizarea sau educația națională nu ar fi de fapt și mai benefică și mai patriotică.

Dar, când este vorba de patriotism profund și de contribuție, este nevoie de ruși.

Astfel nobilul popor învecinat (sau mă rog, capabil în orice moment să devină extrem de învecinat cu oricine) s-a hotărât să contribuie el la proiectul guvernului României, fiecare muscal renunțând la 0.000005 ruble (practic o picătură de votcă nebăută) pentru a-și face prețioasa contribuție la tezaurul nostru. Care pe undeva este ca și al lor.

Acuma eu nu mă plâng de faptul că oamenii s-au hotărât ca, în loc de utilaje explozive scumpe livrabile par air cu balistica, să ne ofere 100 de Euro noi nouți, inversând cumva sensul istoric al relației dintre bogățiile noastre și degetele lor lipicioase. Probabil că oamenii se asigură ca la următorul tren spre Moscova cu plecare de la Banca Națională Română să fie și ceva artistic, care să vorbească poeticului spirit pravoslavnic.

Un gest ar trebui să facem și noi în context și tare mi-aș dori să contribui și eu cu vreo miime de ban la vreun proiect artistic rusesc, poate vreun design nou la katiușe sau vreun ornament de rachetă care să facă, dacă o fi să fie, recepția acesteia mai plăcută.

 

Nu l-am cunoscut pe Ioan Gyuri Pascu altfel decât din postura de fan al domniei sale.

O parte din felul meu de a fi i se datorează lui, unul din primii oameni care, alături de colegii de la Divertis, alături de redacția Academiei Cațavencu din anii ei de aur, dar mai ales el, mi-au demonstrat în perioada tristă a anilor 90 că viața merită un zâmbet și, câteodată, hohote inepuizabile de râs. Că nimicul din jur poate fi modelat, perceput în nuanța zeiască a umorului și prin asta tolerat.

Mi-am dorit să fiu ca el. Îmi doresc încă.

Astăzi aflu că, în spatele a tot acest umor iscat din banalitatea din jur și din inteligența lui specială, a întregii lui prestații imaginative și a binelui pe care l-a adus acestei lumi (și mie personal), s-a aflat un biet om cu inima slabă care, iată, a cedat. La numai 55 de ani.

Nu am apucat să îi strâng mâna niciodată. Și în câteva sute de scrieri nu am vorbit niciodată despre el, atunci când trăia. Și toate aceste pierderi se adaugă aceleia esențiale, de a trăi mai departe într- o lume devenită dureros de lipsită de umor o dată cu dispariția lui.

Pentru că, iată, nici măcar răsul nu poate, la final, să te salveze.

 

Există o nevastă de prezentator, de profesie vedetă, care a reuşit în sfârşit să tranşeze una din problemele medicinei alopate, respectiv riscurile vaccinării.

Acolo unde confrații mei chelesc şi se gălbejesc citind, calculând şi evaluând datele, doamna Olivia Steer le bungheşte din prima, ajutată desigur de lipsa, mărturisită cu candoare, a pregătirii în domeniu.

Mărturisesc că eu, altfel o minte deschisă posibilității unor explicații surprinzătoare a lucrurilor, mă complăceam în limitarea de a considera vaccinarea benefică numai şi numai pentru că a eredicat unele boli şi a redus dramatic incidența altora.

Nimic însă din ce nu ar face şi leuşteanul pisat sau alte alimente vegane pe care susnumita expertă in părerologie le promovează.

Acum că primul pas a fost făcut mi-ar plăcea ca doamna Olivia să tranşeze şi alte controverse din alte domenii la care se pricepe la fel de mult, de la controversatul heliocentrism, abracadabranta teorie a derivei continentale, aşa zisa curbură a spațiului şi alte parascovenii născocite de oculta ştiințifică actuală.

Pentru că lecția pe care doamna Steer, cu ajutorul Antenei 3 şi a mitologicului "jurnalist" Gâdea ne-a predat-o, este aceea că, în ceea ce priveşte ştiința, monopolul învățaților a luat sfârşit.

 

Mie sintagma de ”guvern bun” (sau cea de ”premier bun”) nu mi se pare utilizabilă la noi.

Un guvern bun ar trebui de fapt să facă o groază de lucruri cu rază medie sau lungă de acțiune, adesea cu prețul pierderii popularității și să găsească justa măsură între comandamentele economiei și nevoile sociale cât să permită traiul actual pe fondul speranței ulterioare în mai bine, bașca certitudinea respectării libertăților fundamentale ale cetățenilor .

Un guvern bun ar trebui să ne reașeze pe o direcție coerentă și promițătoare și, din acest punct de vedere, în 26 de ani, nu am avut guverne bune niciodată.

Este adevărat că ocazional am avut guverne care nu au fost chiar atât de rele.

Un astfel de guvern este, în opinia mea, și guvernul Cioloș.

În judecarea publică a performanțelor guvernamentale circumstanțele economice internaționale sunt de mare importanță, guvernarea în perioade faste lăsând o impresie mai bună, chiar dacă nemeritat față de alte guvernări petrecute pe fond de recesiune.

Ca urmare a acestui fapt sunt adesea menționate guvernări ca ale lui Tăriceanu sau Adrian Năstase ca fiind faste și benefice când, de fapt, acestea au fost, în contextul favorabil în care au avut norocul să se desfășoare, mult suboptimale.

În contextul evaluării performanțelor guvernului actual, ieri în parlamentul României s-a făcut din nou auzit răsunător mugetul politicienilor, învrăjbiți în discutarea performanțelor și lipsei de performanțe ale actualului guvern.

Ca de obicei când stimabilii discută nu există nici o nuanță de gri și nici vreun apetit ieșit din comun de a înțelege, de a aduce idei originale sau, doamne ferrește de a ajunge vreodată la un consens, fie el pe vreo chestie minimală. Tot ce au făcut, fac și vor face oponenții politici este rău și condamnabil, tot ce au făcut, fac și vor face ei este superlativ și mult mai bun.

Asta când țării, în opinia mea, țării i-ar trebui concordie, o viziune coerentă comună pe termen lung și o analiză rece, punctuală și inteligentă, în locul unei bălăcăreli structurale.

Dar mă rog, așa e serviciul lor.

De exemplu așa este serviciul domnului Dragnea care este încă, se pare, bășicat de faptul că, pe fondul creșterii economice accentuate actuale, partidul domniei sale se înfruptă destul de puțin. Mai ales că, nu este așa, acea creștere economică de care vorbim a fost strict efectul guvernărilor PSD, adică a acelor guvernări împotriva cărora anul trecut au ieșit zeci de mii de oameni în stradă. În plus, taman el, Liviu Dragnea, are o problemă cu lipsa de sinceritate.

Este adevărat însă că un pic de dreptate avea și mustăciosul pentru că, în loc să vină cu declarații, invective și categorisiri, premierul a venit cu cifre. Cu căcaturi de cifre, adică exact genul de exprimare care omoară discuțiile politice din parlament. Cifre blestemate care trebuiesc analizate, înțelese și discutate.

Cum să faci politică în acest mod?

Dacian Cioloș este cu siguranță un politician de tip nou.

Nu am absolut de loc bănuiala că taman el și taman în anii noștri binecuvântați ar fi politicianul mesianic care ne va scoate din rahat, fie și numai pentru faptul că, din câte știu, clonarea este interzisă la oameni.

Dar omul este, măcar la nivel de discurs, de gesturi și de seriozitate diferit de personajele acelui Muppets Show mediatizat care este Parlamentul României.