Constantin Cucu

Un domn a făcut țării acesteia un bine și a elaborat un motor de căutare a cărui scop este demascarea medicilor care în 2015 au luat sponsorizări de la firmele de medicamente, sponsorizări al căror scop este unul singur, respectiv otrăvirea acestui popor frumos cu așa zisele medicamente de firmă, prescrise prin corupție, în detrimentul mult mai eficientelor ceaiuri de plante, frecții de tonificare și versete biblice.

Din fericire la un popor atât de nuanțat și discriminativ cum este al nostru asocierea numelor de medici cu diferite sume nu poate genera confuzii regretabile și nici condamnarea morală a priori a unor oameni care, până una alta, nu au fost dovediți vinovați de ceva.

Pe de altă parte arderea preventivă a vrăjitoarelor nu poate fi rea, dacă se dorește evitarea magiei negre. Și după cum știm cu toții Evul Mediu a fost, din acest punct de vedere, o perioadă destul de sigură.

Adevărul gol goluț este că orice medic care lucrează la stat are bani destui ca să meargă la congrese, să își ia cărți, să se aboneze la reviste, să plătească asigurările, nemaivorbind de semnăturile electronice, echipamentele, instrumentele, parafa, cotizațiile de tot felul și toate celelalte  sume pe care stăpânirea i le mai pretinde când și când, mai ales dacă numitul medic nu este obsedat de mâncare, chirie, benzină, rate și celelalte.

Cum să îi înțelegi în context pe nesătuii care acceptă sponsorizări?

Eu personal m-am făcut de râs, numele meu neapărând în statistică. De altfel nici în socotelile mele de acasă nu apărea vreo sumă primită de la farmaciști, dacă fac abstracție desigur de cei 30 de bani pe care nu i-am avut, pe la începutul anului, când mi-am luat niște Paracetamol.

Nu pot băga desigur mâna în foc că toată această acțiune de sponsorizare este în esența ei curată și că nu există, vezi cazul celor 77 de oncologi plimbați al un congres imagionar în India, exagerări, ba chiar necinste.

După cum sunt convins că există și unii medici corupți, probabil ascunși mașinilor de căutare.

Dar nu sunt atât de convins că este un fenomen atât de general pe cât pare să creadă publicul, sub influența campaniei actuale mass media. Fie și numai pentru că majoritatea medicilor pe care îi cunosc (și peste 50% din cunoștințele mele sunt medici de diferite vârste) au o viață de bieți slujbași aflați în zona de jos a clasei medii și nu trăiesc vreun vis american sau vreun vis românesc de șmecher cu yachturi, vile și excursii anuale în Java.

A presupune că dorința și posibilitatea unor medici de a-și obține sponsorizări pentru propria lor dezvoltare profesională, sau pentru cea a subalternilor săi (singurele sponsorizări de care m-am bucurat în viață fiind cele obținute acum niște ani de profesorul meu, pentru deplasarea și cazarea noastră, a rezidenților, la câte un congres) este inerent coruptă, incriminabilă și afișabilă pe zidul cetății mi se pare, în ciuda posturii mele de codaș la sponsorizări, o exagerare.

Genul de exagerare prin care publicul este îndemnat să își manifeste nemulțumirea pentru un sistem de sănătate extrem de bolnav linșând medicii și nu pe cei care de 26 de ani se asigură de subfinanțarea cronică, involuția implacabilă și îndepărtarea constantă a acestuia de cetățean.

Mult mai util ar fi fost pentru binele nostru, al tuturor, un motor de căutare care să lege numele politicienilor noștri de firmele de asfaltare, fabricile de borduri, misiții de materiale (fie ele chiar medicamente și instrumentar medical) ca și a unei baze de date legându-i pe aceștia de palatele, jeepanele, conturile off shore, bijuteriile, tablourile și afacerile lor și ale rudelor.

Dar cine se ia în balcani de compania de căi ferate dacă acarul Păun pare, la o privire superficială, beat?

Întotdeauna mi-am imaginat că participarea la jocurile olimpice este pentru un sportiv asemănătoare cu nominalizarea la Oscar pentru un actor, la premiul Nobel pentru un om de știință și la ”Românii au talent” pentru vreo divă româncă fără voce, dar cu cur jucăuș.

Se pare însă că eu nu sunt suficient de sportiv ca să înțeleg în profunzime realitatea.

Din fericire Simona Halep este. Așa că susnumita domnișoară ne anunță pe toți că s-a hotărât să nu participe la jocurile de la Rio de Janeiro, transferând speranțele noastre din ce în ce mai anemice pentru vreo medalie echipei de handbal feminin, vreunui scrimer în zi bună și mai știu eu cărei canotoare i-o ieși oxandrolonul din sistem până luna viitoare.

Motivul este desigur frica de virusul Zika, virus redutabil care provoacă la unii din pacienți chiar și fornăială, dar mai ales care poate persista indefinit în corpul sportivului de performanță, părăsindu-l eventual pe cale sexuală sau placentară și putând duce la microcefali feților gravidelor afectate (sau la copiii din flori ai soțului).

Microcefalie care în România ar fi un impediment al subiectului afectat pentru orice altă carieră în afară de cea de parlamentar de Teleorman.

Nu poți cere unui om ca din dragoste de patrie, de popor sau de fani să își asume atât de multe riscuri personale, așa că nu cred că putem să reproșăm Simonicăi faptul că a decis să nu participe la un turneu în care se joacă numai pentru onoare și pentru cei câțiva prostălăi fără somn pironiți în noapte în fața televizoarelor de acasă ca să o vadă.

Mai ales că femeia nu este singură în demersul ei de a evita țânțarul Aedes, mai existând și doi jucători de golf, portarul echipei de fotbal a SUA și încă vreo câțiva ipohondriaci care, în ciuda asigurării gazdelor că locațiile din satul olimpic vor fi prevăzute cu ultimul model de plici, au hotărât să lase onoarea națională să fie apărată de alții, mai nepăsători în fața febrei Dengue, febrei galbene, febrei chikungunya și a infecției cu Zika.

Eu de exemplu aș risca, dacă aș reprezenta țara la yams sau bridge-viteză distractiv să joc inclusiv pe vreun ponton prin mlaștinile Braziliei, chiar dacă știu că probabil, la cum se dă cu zarul de către oponenți, nu aș avea prea multe șanse la finală.

Dar este adevărat că în familia mea cam toată lumea s-a născut cu capul un pic cam mare.

Acum peste 30 de ani, cu mult înaintea McDonaldurilor, a iphoneurilor, CNN sau a celor 20 de filme americane pe săptămână, modelul și inspirația noastră, a românilor, era mai degrabă Franța.

Limba franceză era cea pe care o învățam la școală cei mai mulți și nu este de mirare; în ciuda numeroaselor declinări, a genurilor surprinzătoare a unora din substantive, a regulilor ciudate de gramatică și a blestemului apostrofurilor această limbă are o subtilitate, o sonoritate și o apropiere de limba noastră care o fac cu adevărat mândră, specială și apropiată.

Câțiva ani s-a canonit un profesor bătrân și aspru, probabil fost legionar, domnul Ludvig să mă învețe în copilărie această limbă și îmi aduc aminte și acum fragmente din prima carte în franceză citită pe la 10 ani. După cum nu pot uita numeroasele colecții de ”Pif” și ”Rahan” citite pe nerăsuflate de mine în aceeași perioadă.

Prin contrast engleza, pentru care am făcut doar vreo 2 ani în copilărie, am învățat-o practic din primul meu Harrison, în studenție și din nenumăratele filme și versuri care au început, la un moment dat, să ne împânzească pe toți.

În mintea mea am simțit mereu, simt și acum faptul că a fi francez conferă cumva o anumită aură de eleganță intrinsecă, de grandoare spirituală și de apartenență la ceva măreț. Măreția franceză de care vorbesc nu este una neaparat militară (oamenii ăștia nu au mai câștigat războaie pe cont propriu de peste 200 de ani) cât dintr-o anumită originalitate a sufletului și aplecare spre avangardă, originalitate și spiritual.

Unul din regretele mele de până acum este și acela că în 50 de ani de viață tot ce am văzut din Franța a fost un mic petec de pământ, altfel extraordinar, de la poalele Pirineilor și singura conversație avută acolo a avut ca scop achiziționarea unei beri uriașe (”distingue” după cum o numeau ei).

Franța a pierdut lupta cu americanizarea; ritmul vieții moderne necesită McBurger, nu canard aux oranges, mesaje simple mass media, nu interminabile discuții graseiate și suburbii de oameni muncind 12 ore pe zi, nu cafenele pe trotuar și vin roșu. Presupun că studierea limbii franceze este zilele noastre la concurență cu cea a limbii italiene și că magia legată de Franța a copilăriei mele a dispărut de mult.

În ce mă privește însă persită într-un colț al meu regretul intens de a nu mă fi născut francez (mă rog francez adevărat, nu rudă de a lui Sissoko).

Scandal mare în Franța zilele acestea o dată cu dezvăluirea faptului că frizerul personal al domnului președinte François Hollande este plătit cu circa 10000 de euro pe lună, bani publici, ca și tărtăcuța în proces de pleșuvire a cochetului ocupant al fotoliului prezidențial francez.

Banii nu sunt după părerea mea mulți dacă ar fi să ne amintim de șuvița lui Băsescu și de efectul devastator al acesteia asupra libidoului feminin al româncelor până în momentul în care un alt stilist, indiscutabil mai prost plătit, a îndrăznit să spună marelui președinte adevărul și să își înfingă foarfeca în belea.

Se pare că în cazul popoarelor mândre, care nu doresc să trimită pe Așchiuță la întâlniri oficiale, frizerul costă.

Nu îmi este clar, după cum nu cred că îi este clar nici publicului francez, dacă domnul Holande are chiar păr în valoare de 10000 de euro de tuns dar, să fim sinceri, nu știm exact nici cum arată spatele și pieptul domniei sale, nici cât luxuriant se zbate părul nesmuls în urechile atât de necesare ascultării durerilor patriei după cum nu este clar nici cât se canonește omul, în lipsa unei intervenții competente, cu invazia keratinei din finul nas politic. În plus, chiar dacă un președinte francez nu are tendința de a-și fute propria țară în modul în care omologul lui dâmbovițean de obicei o face, o îngrijire adecvată, chiar dacă piperată, a zonelor intime este, ca la orice alt politician, necesară.

Dacă însumez toate acestea ajung la concluzia imbatabilă că, probabil, nemulțumirea publicului francez se referă la cărpănoșenia prezidențială, la avariția de a răsplăti un om atât de ocupat, atât de disponibil și atât de implicat cu numai 10000 de euro pe lună, ca și cum ar fi vreun Nae Girimea oarecare și nu cogeamitea stilist prezidențial graseiat.

În context se poate spera numai un singur lucru, respectiv acela ca la fotoliul prezidențial francez să nu acceadă vreodată o femeie, capabilă a băga țara în incapacitate de plată după stabilirea echipei prezidențiale de coafori, epilatori, cosmeticieni și machiori.

Alaltăieri mitropolitul Ardealului, domnul (preaînaltul? semifericitul? voiosul?) Laurențiu Streza a avut unele probleme lumești cauzate de implicarea domniei sale în activitatea științifică și publicistică a unuia din cei mai fecunzi autori de cărți ai ultimilor ani, specialistul în cimilituri, domnul Gigi Becali.

Ieri un alt voios, Teodosie al Tomisului, a venit să dea cu subsemnatul la DNA din aceleași motive.

Pare că mințile ascuțite ale DNA ului au ajuns la concluzia că domnul Becali nu este un autor atât de mare pe cât activitatea sa în domeniul literaturii religioase din ultima vreme ar lăsa să se bănuiască, fie și numai pentru că omul nu pare să o bunghească prea bine nici cu liniuțele, ce să mai vorbim de litere scrise de la cap la coadă.

Pe lângă talentul pârnăiașului, cărțile elaborate între arpacaș și stingere necesită, pentru a fi luate în considerare la reducerea sentinței și de recomandarea unor profesori universitari, învățați și, în cazul scrierilor pe teme religioase, a unor duhovnici adevărați. În acest context numele lui Laurențiu Streza apare asociat cu cel al bestsellerului "Iubirea milostivă şi mântuitoare" iar cel al lui Teodosie de capodopera "Muntele Atos, patria ortodoxiei".

Riscându-și cazarea din viața de apoi și sfidând temperatura inadecvată și mirosul de smoală care te așteaptă când te iei de sinod, procurorii au solicitat celor două înalte și bărboase fețe bisericești explicații privind implicarea lor în procesul care a readus oierul la palat.

Așa am aflat cu toții, chiar din gura prasfinților, că nu avem nici un motiv ca să ne îngrijorăm.

Nu a fost vorba de merțane, de teancuri de ochiul dracului sau de mai știu eu ce lucuri diavolești de natură; doar niște banale binecuvântări.

Mie nu îmi este foarte clar termenul de ”binecuvântare” în accepțiunea clericală, presupun că este ceea ce fac, gratis, popii cât e ziua de lungă: binecuvântează în stânga și în dreapta. Și numai câteodată, la nervi, mai afurisesc.

Ca atare nu știu dacă a ”binecuvânta” o lucrare teologică este echivalent cu ”a-ți da girul”, ”a recomanda” sau a ”impune” această lucrare, de exemplu unei comisii de expertizare în vederea ieșirii din pușcărie. După cum nu mi-e clar dacă, în cazul în care lucrarea trimisă spre binecuvântare s-ar dovedi doar o înșiruire de behăieli fără sens, arhiepiscopul responsabil o afurisește, refuză să o binecuvânteze sau o binecuvântează cu rezerve.

Fapt este că s-ar putea ca tocmai din această diferență semantică să fi rezultat aparența că două vârfuri ale BOR au avizat ditirambele printate ale crescătorului de mioare aflat la ananghie, ca și cum ar fi fost Augustin de Hipona și nu nea Gigi de Pipera.

De altfel, după cum s-a scăpat avocatul înalt - dar - momentan - nu - prea - fericitului Laurențiu Streza, binecuvântarea cu care acesta a recenzat "Iubirea Milostivă și Mântuitoare" nici măcar nu a fost cerută de teologul cu cazier ci de autorii adevărați, călugării din Athos. Și că lucrarea este de fapt un parteneriat între aceștia, care s-au ocupat de text, corectură și grafică și literatul în zeghe care a pus titlul (de unul singur).

Presupun că o fi fost o confuzie în lanț faptul că un șir de oameni religioși cu atâta bunăvoință în suflet au conlucrat la eliberarea de la bașcă a unui infractor.

Nu cred că pentru opinia publică românească, porțiunea cu mai puține circumvoluțiuni, toată această agitație înseamnă ceva. Mulți oameni de la noi consideră că dacă faci biserici, tragi cruci și o bagi pe aia cu ”Dumnezeu” și cu ”iubirea” poți face pe pământ, mai ales pe cel românesc, ce vrei.

Ce mare lucru că un ctitor ca nea Gigi a ieșit mai devreme de la belea pentru că unii i-au ”binecuvântat” lucrarea (scrisă de alții)?

Nici pentru mine nu înseamnă mult – business as usual în România.

Găsesc însă deranjantă lipsa de reacție a celor din jur acum că este evident pentru toată lumea, religioasă sau nu, că în ceea ce privește sinodul nostru  nu numai că împăratul nu are haine, dar are o sulă foarte foarte mică.

M-am uitat din nou la imaginile cu victoria Portugaliei în finala cu Franța.

Primul lucru care m-a frapat au fost lacrimile lui Ronaldo. Omul acesta plânge foarte mult – a plâns când l-au înlocuit, a plâns când au câștigat. Presupun că unul din cosmeticele folosite este pe bază de estrogeni.

Prin contrast am savurat imaginea bărbătească a lui Pepe care, o dată terminată treaba, a marcat teritoriul, acum câștigat, cu o flegmă.

Multe imagini frumoase surprinse de cameramanii francezi. Multe gagicuțe mai mult sau mai puțin exaltate ale diferitelor combatante. Cele albaneze deosebit de fericite că au nimerit singura echipă pe care o puteau bate.

Secvența mea favorită rămâne una din meciul Spania – Croația în care, după ce croații au marcat al doilea gol, am putut admira în galeria lor un tânăr tată, cu două copile în brațe, țopăind și zbierând ca orice bărbat care știe că fetițe poate face oricât de multe, dar o victorie cu Spania vine o dată la câteva decenii. Îmi place să cred că soacra omului se uita în acele momente la vreo telenovelă, că altfel nu cred că mai pupă omul fetele nici la meciurile lui Hajduk Split.

Parcă niciodată nu a mai fost un campionat major cu echipe atât de apropiate valoric la vârf. Cred că dintre Portugalia, Germania, Italia, Franța, Spania, Croația, Polonia și Elveția oricare ar fi putut să câștige. Diferențele s-au făcut la imponderabile și la noroc și acesta a decis ca o echipă de mârțoage incapabilă să bată Austria, Islanda și Ungaria în grupe, să se transforme în eliminatorii într-o hoardă de bidivii hrăniți cu foc, capabilă să bată pe toată lumea.

Sau s-o fi schimbat fotbalul atât de mult că până și o echipă de pătrunjei antrenați de vreun boșorog bigot să poată, când și când, să mai scoată câte un egal.

Ieri în Spania un taur a reușit să reducă scorul la popularul joc tradițional spaniol pe bază de pelerine, săbii și bovine. La peste 30 de ani de la ultimul succes notabil al taurilor asupra boilor.

Moartea unui om nu este ceva de bucurie, desigur, dar nici moartea a zeci de mii de tauri, numai și numai pentru bucuria dubioasă de a vedea în arenă cum curge sângele din burgeri.

Nu pretind că sunt un mare milos, am fost surprins adesea mâncând alte viețuitoare de vii (de exemplu ceapa verde) și nu pot pretinde că am cumpărat vreodată miel de paște numai și numai pentru a-i da șansa să devină oaie responsabilă sau berbec fericit. În plus sunt extrem de sângeros cu țânțarii, muștele și viespile, mai ales dacă acestea atentează la ordinea firească în raport cu mine din ecosistem.

Dar să te bucuri ca un primitiv de agonia unor creaturi nevinovate, numind asta distracție rafinată și tradițională mi se pare suficient de deranjant cât să merite, când și când, câte un corn în cur.

Sper că la ora la care scriu aceste rânduri susnumitul taur dă iama prin vreo cireadă de consoarte punând și sula, nu numai cornul, în slujba eradicării acestei ”distracții” jenante.

Profitând cu neruşinare de faptul că, urmare a Brexitului aviar, berzele au ocolit anul acesta Tunariul descompletând grav lanțul trofic al lacului din localitate, un pâlc de broscoi s-a apucat, noapte de noapte, de manele.

Ocupate cu gospodăria, crescutul mormolocilor şi gătitul țânțarilor, broscuțele nu au găsit timp sa raspundă grațios la această serenadă, fapt care îi determină pe afonii mariachi ai bălții să se întreacă în trilurile lor orăcăite cât e noaptea de lungă.

Presupun că genul acesta de audiții nocturne au dus la apariția specialităților de pui de baltă la unele popoare cu temperament mediteraneean şi dedicație de critici muzicali.

Mă consolez doar la gândul că eu totuşi locuiesc destul de departe de lac; ce o fi în mintea şi sufletul caraşilor expuşi nemijlocit la solfegiile croncănite noapte de noapte nici nu vreau să ştiu...

Citesc un articol doct al unui paleolingvist care protestează, cu argumente solide, împotriva teoriilor extremiste care pretind că nobilul cuvânt ”pizdă”  ar fi o intromisiune scârboasă a limbii slave în nobilul grai getodac.

Este adevărat că, atunci când au năvălit pe teritoriul milenar al patriei noastre, slavii căutau bunuri extrem de precise, printre ele și cel desemnat de termenul analizat din punct de vedere lingvistic astăzi. Și este intuitiv să luăm în considerare că în contextul confuzant în care strămoșii noștri numeau generosul organ al consoartelor ba ”viezure”, bă ”bărzucă”, ba ”mânzuleț” o anumită clarificare din partea unor ocupanți serioși se cerea adăugată în bagajul lexical al prizionerelor.

Cu toate acestea învățatul paleolingvist pretinde că de fapt originea adevărată a termenului este mult mai arhaică și că de fapt și de drept ”pizda” făcea parte din vocabularul, preocupările și speranțele mai bine ale indoeuropenilor în general.  Și că modul de viață al anticilor nu avea cum să permită trecerea unui astfel de cuvânt frumos în desuetitudine.

Ca urmare, având în vedere ascendența comună indoeuropeană a limbii latine (mai ales cea vulgară) și a celei dace (nu cu mult mai rafinată) avem în fine o imagine clară a frazelor pe care, așa cum reiese din columna lui Traian, nobilii noștri înaintași și le aruncau unul altuia.

Unul din lucrurile alienizante ale societății moderne, pe care îl resimți la nivel de om, de cetățean, de profesionist, de soț sau de părinte este faptul că, în secolul XXI, suntem cu toții dispensabili.

Din ce în ce mai mult viața noastră cotidiană aduce cu o fugă, cu o competiție între oameni de care nu este chiar atât de multă nevoie, încercând cu disperare să își găsească relevanța și locul și găsindu-l de obicei doar în cimitir (și aici însă doar un număr limitat de ani).

Divorțurile, care au devenit modalitatea uzuală de finalizare a mariajelor, familiile destrămate din rațiuni de divorț, de migrare, de neînțelegeri sau de sărăcie, depărtarea fizică și psihologică de cei apropiați, pe fondul comandamentului general al lumii pe care o trăim - fuga după bani, reprezintă proba supremă a dispensabilității noastre și a lipsei polilor de stabilitate necesari unei minime direcții și a unor obiective cât de cât coerente în viață.

Din ce în ce mai mulți dintre noi suntem sau încercăm să fim profesioniști, căutând în alergătura, agitația și stressul zilnic să găsim acea urmă de utilitate pe care celelalte aspecte ale vieții cotidiene ni-l neagă. Dar nici aici nu suntem de fapt indispensabili, nu mai mult decât ar fi oile în turmă, bovinele la măcelărie și păstrăvii în păstrăvărie.

Undeva pe parcursul ultimelor decade de ”evoluție” socială am pierdut cu toții sensul și direcția și ne îmbulzim printr-o viață fără familiaritate, fără căldură și fără alt obiectiv decât acela de a avea, fie și numai crucea de la țintirim, mai frumoasă decât a vecinilor.

Sunt suficiente însă prima boală mai grea, ghinion mai mare sau accident ca să înțelegem că, la fel ca măgarul bătrân împins din spate spre fabrica de clei, nu am existat nicicând în toată această efemeră existență ca persoane ci doar ca robi,ca  plătitori de impuneri fiscale și ca producători de bani mai mult sau mai puțin mirositori.

Ceea ce este trist, la fel de trist ca pretenția de a trăi în cea mai bună lume posibilă.