Mă întorc de la o partidă prietenească de yams cu un prieten acasă şi intru relativ absent în bloc.
În general femeile nu mă prea abordează, de ce să zic că o fac, dar iată că de data asta se întâmplă.
Taman când gândurile mele încercau să înţeleagă, iar şi iar, cum dracu ţine copita omul ăla şi cum zvâcneşte din pumn de izbeşte cu atât de mare uşurinţă combinaţii de zaruri porceşti pe care eu le reuşesc doar în zilele cu soţ, o voce feminină mă abordează, pe un ton estompat.
Femeia, se pare, are nevoie de poştă, nevoie mare şi, îngrijorată că este deja târziu, îmi cere ajutorul.
Nu este, desigur, cea mai frumoasă femeie de pe pământ, deşi, pentru cei 80 de ani pe care probabil îi are, nu se ţine rău.
În plus există posibilitatea să o fi înţeles doar parţial, interesul ei fiind strict pentru poştaş, acea persoană pe a cărei venire la ora 14 femeia se pare că conta.
Îi răspund politicos explicându-i că nu ştiu care este poştaşul, că deşi nu îl ştiu îl urăsc pentru pliantele pe care le tot lasă în cutia mea poştală şi de fapt, chiar dacă nu le lasă, aş considera că este de datoria lui să le scoată de acolo. Că nu am primit în ultimii zece ani nici măcar un plic, înştiinţare, notă de impunere, misivă, scrisoare, factură sau mandat de care să mă bucur şi că asta m-a dezvăţat să mai aştept poştaşul, fie şi cu o matracă, cu care să îi mulţumesc personal, şi prin el poştei române că există.
Frumoasele mele cuvinte se învârt însă în aer, băbuţa fiind mai surdă decât o cârtiţă în discotecă, şi urechile ei mai închise la sunete decât coapsele unei virgine puritane elisabetiene în faţa unui marinar beat, fapt evidenţiat de repetarea întrebării cu poştaşul.
Este greu să reiau, prin semne, explicaţiile complete de dinainte, aşa că mă mulţumesc să dau din umeri şi să mă gândesc că, în cazul doamnei, ca să aibă vreo şansă poştaşul ar trebui nu numai să sune de două ori dar şi să se proptească în sonerie, să urle ca Vadim Tudor în faţa steagului maghiar şi să lovească dacă aude mişcare uşa femeii cu capul, ca o ciocănitoare flămândă, dacă şi-ar dori cu adevărat să îi lase pensiile pe ultimele trei luni, de când probabil o tot caută pe bătrână prin metode convenţionale.
Îmi place să cred că la ora când scriu acestea femeia fie a primit pensia fie şi-a adus aminte cu exactitate care este ziua de pensii.
Îi vedem peste tot.
Aranjaţi, asortaţi, parfumaţi dar totuşi trişti, treji şi cu ochii goi.
Cearcănele arată ravagiile nebăutului şi privirile mângâie timide, fricos şi fugar femeile.
Sunt ei căsătoriţii, îndreptând-se spre muncă, ca martirii către răget, hotărâţi să facă viitorul partaj cât mai complicat şi mai delicios pentru consoartele lor.
Firele de păr alb nu sunt multe, doar ceva mai multe decât ale burlacilor.
Banii pe care îi cîştigă nu sunt mai puţini, chiar le-ar ajunge, dacă ar fi ai lor.
Străbat, precum antilopele în migraţie în fiecare dimineaţă oraşul spre păşune, revenind în savană, cu iarbă în portofel şi privirea umedă la consoarte.
Dar câteodată câte un exemplar mai norocos se răzleţeşte de turmă. Fie mugetul lui a fost, din greşeală prea tare şi a deranjat savana, fie antilopa şi-a găsit un gnu mai cornuros, fie pur şi simplu iarba depusă ritmic nu ajunge pentru vita şi toţi viţeii de acasă.
Motivele sunt irelevante, ideea este că uneori migraţia pentru câte unul devine imposibilă, accesul în savană blocat de noua încuietoare la uşă şi dreptul de a mai boncălui înlocuit cu libertatea de a pleca în zare.
Urmează o perioadă patetică de behăit şi de mugit, asemănătoare cu plânsul copilului căruia i se scoate o aşchie din picior. Vânătaia pare că nu va trece niciodată şi durerea pare fără sfârşit.
Şi totuşi...
Trece timpul şi migraţia continuă.
Dar în această masculină migraţie apar, cu timpul, şi ei, divorţaţii.
Sigur, ciorapii nu seamănă mereu şi bărbieritul este opţional.
Cu siguranţă modificarea şi transformarea lor în mai buni de către femeie s-a terminat de mult. Probabil că ei suferă pentru asta, dar şi-o ascund cu bărbăţie.
Stigmatul însă este vizibil de departe, sub forma zâmbetului constant şi a strălucirii privirii fixate pe copitele gazelelor tinere de pe stradă.
Pasul este ştrengăresc, chiar dacă drumul lor cotidian pare haotic, cu lungi opriri în cluburi, la jocuri sau crâşmă.
Pentru prima oară în ani de zile li se pare că au salariu, timp liber şi aer.
Sunatul mobilului (care în mod uzual deprimă însuratul) le provoacă bucurie şi chiar dorinţă de a răspunde.
În lumea lor nu mai există migraţie, doar păscut, nu mai există migrene, doar sex, nu mai există probleme, numai rezolvări.
Presupun că ăsta este cercul vieţii în savana zilelor noastre.
Într-o lume condusă de bărbaţi, conform sfaturilor şi ordinelor consoartelor, calendarului plin de aniversări, valentini, dragobeţi, 1 martie, 8 martie, ziua ei, ziua mă-si, aniversarea logodnei, măritişului etc ale partenerelor noastre de viaţă nu îi putem de mult opune decât o mutră tâmpă şi scuze bâlbâite.
Chicoteala estrogenică care a însoţit, în context, tentativa avortată de a impune 5 mai ca ziua bărbatului a arătat încă o dată cât de greu este să combaţi dragonul cu foc, bibanul cu stropitoarea şi femeile cu armele lor.
Actualul text încearcă însă să ţină flacăra trează, măcar la nivel cognitiv, propunându-şi să developeze şi să prezinte lumii adevărul despre eternul masculin.
Realizările masculine sunt numeroase şi relevante.
Există mai multă creativitate într-o peluză sau într-un colţ de local decât într-un salon de coafură şi motivul pentru care uneori acest adevăr rămâne nevalidat este dificultatea de comunicare a bărbatului în general, a consumatorului în mod particular, cu mult inferioară fluenţei de tip mitralieră a femeii (în general, dar mai ales când este abordată, cu bun simţ, de bărbatul ei întors de la o astfel de şedinţă de creaţie).
Deşi greu de identificat la o privire superficială, realizările casnice ale bărbatului sunt mitologice.
Necesitând doar hrană, supraveghere vestimentară, încurajare, indicarea precisă a locului, găsirea ustensilelor şi lăudarea cu conotaţii superlative, orice soţ este capabil de reuşite grandioase, de la cuie si dibluri încadrând ca tirul unui cuirasat locul optim din perete, la micile reparaţii fără de care chiuvetele şi robinetele ar curge mult mai mult, deşi în mai puţine locuri.
În plus modul discret, liberal şi eficient prin care bărbatul tipic işi aduce contribuţia de valoare la educarea copilului, libertatea pe care i-o dă de mic, prefăcându-se că citeşte gazeta cu o bere în mână şi televizorul deschis la meci, în timp ce plodul se joacă cu forfecuţa şi cu chibritele, sau pur şi simplu descoperă priza, nu poate fi negat chiar dacă ocazional determină fenomene sonore îngrijorătoare la consoartă.
Cât despre bărbatul la job, coechipier, fratele mai mare şi podoaba locului de munca pur şi simplu nu sunt litere în alfabetul fonetic şi nici sunete suficient de grandioase în graiul nostru articulat ca să îl descrie adecvat.
Conducător relaxat, fără a prididi sau obosi vreodată în oferirea de noi însărcinări femeilor, apreciind suficient munca acestora cât să le-o suplimenteze la nevoie, primul venit dimineaţa, aşteptându-şi cuminte cafeaua, adesea ultimul plecat, după trezire.
Dar nu despre aceste evidenţe vreau eu să vorbesc, întrucât aceste evidenţe vorbesc de la sine.
Care este însă esenţa bărbatului?
Care este ţiţeiul din care işi extrage bărbatul structura sa polietilenică?
Dincolo de ochii sclipitori, obrajii roşii şi halba jumătate goală ce se ascunde?
Părul neras de pe faţă şi cârlionţii de pe piept stau strajă şi ascunziş cărui înţeles ascuns, mister tainic şi semnificaţie adâncă?
După multă evaluare, analizarea comportamentului admirabil al celorlalţi şi zguduirea propriei oglinzi, răspunsul mi-a venit spontan, ca ideea lui Da Vinci de-a o picta pe Mona Lisa premenstrual.
Este vorba de sex, banalul sex, însă în forma lui cea mai respingătoare - lipsa lui.
Lipsa sexului este motorul suprem, aditivata din carburatoarele noastre şi explicaţia redundantă a esenţei noastre masculine.
Faţă de femeie pe care lipsa sexului o întăreşte la fel cum vântul întăreşte mlaştina, pentru care sexul este doar o oază plină de animale cu păr venite să se înfrupte, spre care se îndreaptă cu pasul egal al cămilei căreia nu-i pasă prea tare de deşert, bărbatul are faţă de lipsa sexului sensibilitatea pe care pielea broaştei o are faţă de bătaia soarelui.
Accesul în oază este dificil, condiţionat mai mult de cât de prinţ îi pare femeii broscoiul la pupare decât de orăcăitul cu care acesta cere acces la umezeală.
Aşa că cei mai mulţi ne ducem viaţa ţopăind de colo colo, sperând să prindem vreo oază păzită neglijent. Până o facem nu avem alte alternative decât să ieşim zi de zi din casă, duşaţi, bărbieriţi, motivaţi, vioi şi muncitori, cu ochii în patru spre ochiurile de apă în care, uneori, femeia se opreşte să se-adape.
Dacă femeile ar vrea să ne confere vreo şansă de egalitate pe pământ ar fi suficiente câteva salve de sex să ne doboare, inerţi, placizi şi moi ca nişte jucării păroase cu duracelul încă viu.
Însă, lipsindu-ne de sex ne fac să fim activi şi implicaţi, să construim palate, să le-aşteptăm în maşini la coafor sau să ne batem între noi pentru acelaşi colţ de oază, în modul în care bunul dumnezeu, el însuşi femeie, a organizat lucurile.
În speranţa că mi-am adus obişnuita contribuţie la clarificarea lucrurilor mă opresc aici, deşi, din motive uşor neclare, aş fi putut orăcăi în continuare.
Constat, la 4 zile de la anunțarea victoriei PSD la locale în majoritatea orașelor relevante ale țării că soarele continuă să răsară din aceeași direcție, dacii liberi care alcătuiesc majoritatea noastră electorală sunt la fel de fericiți ca de obicei și, mai important, toate partidele relevante de la noi sunt mulțumite, de la PSDul care a obținut prima validare electorală a faptului că țara poate fi condusă și de la mititica, la liberalii care se flatirisesc reciproc pentru frumoasa performanță realizată în fața Barcelonei Roșii, pe chiar Nou Campul României devoratoare de semnițe, USB ul consideră că valoarea arătată îi îndreptățește ca peste 3 luni să încerce să piardă și la nivel național, aldiștii scleroliberalului Tăriceanu au refăcut calculele și au concluzionat că, deși sub pragul electoral, au ajuns a nu știu câta forță politică a țării iar UDMRiștii (din al căror discurs eu nu înțeleg o boabă) continuă să fie fericiți de faptul că electorii lui nu au votat nici de data aceasta cu Funar, și se pregătesc de guvernare.
Există numai o mână de nemulțumiți care își mai exprimă câteodată nostalgia după vremurile de aur în care, când câștiga, PSD/PDSR/FDSN/FSN avea bunul gust să candideze cu oameni aflați doar în urmărire penală și nu cu condamnați gen Cherecheș, silit, iată, a-și deschide biroul primarial pe patul din dreapta sus și de a conduce ședințele de consiliu, dacă a avut un comportament model, de la vorbitor.
Dar trebuie să înțelegem și pe pesediști – un om capabil este în zilele noastre din ce în ce mai greu de găsit.
Recunosc că eu sunt ceva mai opac și nu înțeleg la ce apocalipsă politică, alta decât cea pe care o trăim de 3 decenii, ar trebui să ne așteptăm acum că prostimea și-a ales mai marii; până la urmă bani mai mulți să ia de la mine nu prea au de unde și mă îndoiesc că, numai pentru faptul că uneori, când sunt blând, îi mai numesc pe pesediști poltroni, inutili, labagii corupți și nenorociți or să vină să mă salte și să mă ducă la pârnaie (loc devenit de altfel prin propria lor contribuție, destul de elitist în ultima vreme).
Aș susține poate mai intens partidele așa zis de dreapta, în ciuda amintirilor neplăcute legate de vreun Videanu, vreun marinar nebun, de cugetări udriene, de buldogi cu gura mare și de alte asemenea, inclusiv îngrijorarea fertilă a marelui nostru președinte (care face de doi ani încoace atâta diferență) dacă nu aș vedea cu ochii mei că oamenii sunt mai mulțumiți decât o haită de hiene primite, după săturarea pâlcului de lei, la ospăț.
Așa că ce să ne mai agităm?
Să mergem în munți ca să luptăm cu ei este futil, datorită lipsei de acoperire 4G necesare mobilizării FB și, dacă ne apucăm să facem greve, tare mi-e frică că o să pierdem până și ajutorul de șomaj pe care nobila cârmuire pesedistă tinde a-l garanta la categorii din ce în ce mai mari de oameni.
Dar până la urmă, dacă stăm să ne gândim bine, este chiar cool să avem primari, parlamentari și probabil în curând chiar și președinte condamnat în țara aceasta atât de frumoasă că, în curând, i se va spune Sicilia din Balcani.
Cine va mai fi ca noi ?
Poporul român este plin de paradoxuri.
Pe de o parte câteva milioane de nătărăi doresc să schimbe constituția ca să fie siguri că pot intezice homosexualilor dreptul de a-și întemeia o familie în mod oficial, pe de altă parte milioane (după părerea mea cam aceleași) nu au nici un stress să voteze penali, pușcăriabili și pușcăriași care să le reprezinte interesele.
Practic putem sesiza un interes mai mare al românilor pentru reglementarea modului în care se fut alții decât pentru reglementarea modului în care urmează a fi futuți ei înșiși anii următori.
Există se pare două niveluri de tâmpenie – cea comprehensibilă, pe care o regreți dar pe undeva o poți explica și cea misterioasă, inexplicabilă și care sfidează până și regulile laxe ale idioțeniei simple.
Dar la bizonul românesc care se îndreaptă boncăluind spre secțiile de votare nu este vorba numai de dimensiunea abisală a cretinismului; mai contează se pare și imoralitatea profundă a tuturor acestor oameni pentru care prezența sau nu a onestității la semeni și conducători nu este, iată, esențială.
Și de ce ar fi? Biserica nu insistă pe onestitatea colectivității cât pe post, rugăciune, contribuție și anatemizarea altora; școala nu promovează valori ci poșpăială și memorare fără sens iar spațiul public prezintă ca modele fotbaliști, curviștine și șmecherași de doi bani.
Într-un puseu de optimism, în perioada așa zisei revoluții, domnul Silviu Brucan a pronosticat faptul că așezarea valorilor și normalitatea la noi vor necesita trecerea a cel puțin douăzeci de ani. Amestecul unic de tâmpenie și imoralitate ale neamului nostru a condus însă la realitatea că, acum că a trecut un sfert de veac de atunci, constatăm că mai avem nevoie de numai vreo 50 ca să ajungem acolo.
În prezența unei asemenea mase de electori democrația devine din păcate nerelevantă și în nici un caz un motor al progresului național. Este relaxant că o dată la 4 ani îi mai vezi pe potentații acesteia dându-se de ceasul morții la televizor și, ocazional, fiind înlocuiți dar, dintr-o perspectivă mai largă a lucrurilor, probată de deceniile trecute până acum, democrația are la noi doar semnificația reciclării permanente a unor dobitoci și, pe alocuri, penali, fără proiecte și fără viziune.
Am așteptat, când eram mai tânăr, să se schimbe ceva și să am sentimentul unui progres. Am tot crezut că de vină or fi partidele, dar că o apare unul luminos, personajele, dar s-o găsi vreunul pozitiv sau sistemul, dar că la un moment dat acesta s-o reforma și o apare vreunul mai funcțional.
Din păcate constat astăzi că problema nu este și nu a fost nicioadtă nici la partide, nici la politicieni și nici la sistemul nostru politic ci strict la poporul nostru.
Care este posibil, oricât de trist sună, să aibă la nivel de conducere în această perioadă exact ceea ce merită.
Acuma puneți-vă și voi în locul bieților oameni de la PSD.
Fură zi de zi de ani de zile. Fură fonduri, fură voturi, plagiază, delapidează, abuzează, trafichează.
Când și când câte unul mai e prins, eventual poprit, dar asta numai pentru că trăim într-o societate polițienească în care, iată, întreprinzătorul și baronul de bine este urmărit.
Dar indiferent cât de mult fură, câte aghioase trag la parlament și câte girofaruri își pun pe mașină, la fiecare alegeri poporul acesta iluminat îi votează de parcă atunci când sunt luați cu duba politicienii sunt duși să li se dea premiul Nobel, nu haine vărgate.
Este adevărat că, în apărarea lor, a pesediștilor, stă un adevăr la rândul lui tulburător: și ăilalți fură.
Voi, să fiți în locul lor, în acest context, nu ați fura?
Să fi avut și ei noroc de vreun popor de germanici sau de vreo gintă care să urască necinstea, opulența și șmecheria ieftină poate că nu ar avea acest ghinion ca o dată la fiecare patru ani să tot fie votați și puși să păzească și tescuiască tarlaua națională. Așa însă iată că măgăreața cade într-una pe ei și, cum Românica mai are un pic de măduvioară nesuptă, de mâine se apucă iar de treabă. Că ăștia sunt ca vulturii, nu o să plece de pe hoit câtă vreme mai rămâne ceva de ciugulit.
Ăsta este se pare ciclul vieții la noi.
Un cuplu tânăr de broaşte a găsit tocmai locul de sub pubela mea pentru a-şi face de cap, fără a tine seama de prostul exemplu pe care l-ar putea da cățelului meu minor.
Perverşii au fost demascați cu ocazia scoaterii gunoiului, chiotului dezgustat al soției trebuind să îi raspund cu promptitudine şi solicitudine masculină.
Pentru nişte persoane atât de sus situate în lantul trofic, perfect capabile să conducă, organizeze, dojenească şi direcționeze exemplare umane mult mai mari şi mai păroase, femeile sunt ciudat de vulnerabile şi lipsite de aparare in fața broscuțelor, şoriceilor, râmelor şi altor creaturi demonice.
Am intervenit cu lopata pentru a îndepărta cuplul de amfibieni exhibiționişti aflați in postludiu. Viața însă mi-a arătat că, dacă nu există bunavoință din partea ei, nu poți lua nici o broască de pe asfalt făra să o faci fărâme, pedeapsă totuşi un pic cam drastică pentru un pic de dragoste în locul nepotrivit.
Din fericire doamna Oac a sesizat potențialul explosiv al situației şi s-a indepărtat uşor cracanată de la locul faptei lăsându-mi-o doar pe puşlama.
Am deportat tânărul amorez in curtea vecină, dojenindu-l pentru lipsa de pudoare şi atragându-i atenția că, părerea mea, a fost folosit. Şi că o persoana capabilă a-l parăsi la greu nu merita să fie mama mormolocilor lui.
Pe seară orăcaitul din curtea vecina mi-a aratat că intr-adevăr tânărul brotac a inteles pilda pe care demiurgul care l-a plimbat cu sceptrul i-a dat-o.
Încetul cu încetul mă acomodez cu ecosistemul local.
O nouă situație scandaloasă zguduie sufletele umaniste ale românilor acum că, pe blogul său, domnul Tolontan o demască pe șefa de secție ATI de la Sf. Pantelimon care, conform unei înregistrări audio făcută de un coleg amabil, afirmă că din medicamentele insuficiente aflate la dispoziție, ar trebui tratați mai degrabă pacienții mai tineri și cu șanse.
Cinismul asasinilor în halate albe lovește deci din nou, mafioții dorind, iată, nici mai mult nici mai pițin decât să omoare românul cu zile (ce e drept începând cu cel cu zile mai puține).
Discuția este complexă și nuanțată de fapt, necesită o radiografiere amplă a situației de la Sf. Pantelion și din alte spitale dar, verdictul jurnalistic și apelul către linșaj moral adresat publicului fiind dat, cu un dat cu părerea oi fi și eu capabil.
Așa că fără să știu exact câți pacienți ai spitalului Sf. Pantelimon au murit pentru că medicamentele necesare, altfel existente, nu le-au fost administrate, fiind dosite, vândute de medici sau păstrate pentru pacienți mai cu șanse, mai cu tinerețe sau mai cu șpagă, până se va face această numărătoare și se va compara cu inventarul de resurse pus la dispoziție de stăpânire, nu văd un motiv pentru care nu aș presupune că aceste resurse nu sunt de fapt suficiente, după cum afirma doctorița.
Cine nu crede că medicamentele, analizele sau tomografele în România sunt insuficiente să se ducă la medicul de familie și să își ia trimitere și rețete pentru acestea deși înțelept ar fi să o facă pe la începutul lunii.
Că se termină reactivii, se ating plafoanele de analize, s-a depășit numărul de internări și că s-au terminat locurile pe listă la ecografie și că s-a stricat tomograful sunt realități pe care eu cel puțin le parcurg de 20 de ani (în contextul în care Institutul nu este de fapt nici codaș și nici sărac în resurse).
După cum ne-a arătat cândva căpitanul Titanicului, când bărcile de salvare sunt puține, femeile și copii tind să capete prioritate. Și ce este sistemul medical din România altceva decât un pachebot ruginit supraîncărcat de oameni gonind de 26 de ani, sub oblăduirea atâtor căpitani beți, spre dezastru?
Poate că formularea ATIstei de la Sf. Pantelimon a fost cinică, dar nu atât de cinică precum realitatea sistemului în integralitatea lui.
Și dacă pretindem că femeia alegea cine să trăiască și cine să moară în secția ei să nu uităm că politicienii noștri, conducătorii sistemului, miniștri, șefii casei de asigurări de sănătate și ceilalți fac de mult același lucru la fel de cinic, chiar dacă mai puțin pe șleau.
Se pare că în perioada 3-4 martie 2012 la Bangalore, India s-a organizat al 3-lea Congres Asiatic despre cancerul de sân.
În ciuda aparentei distanțe dintre India și România, 77 de specialiști români au decis să participe, în numele științei și a cercetării.
A fost o chestie de noroc faptul că, în context, s-a putut găsi, de la o firmă de medicamente oncologice, o mică sponsorizare, un puroi de 520 607 euro, menit a face visul de actualizare asiatică a cunoștințelor, realitate.
Deplasarea la congres s-a făcut din timp, 28 februarie, cu scopul ca cei 77 să aibă timp să își pregătească materialele, iar cazarea s-a făcut la New Delhi, o localitate convenabilă aflată la nici 2000 de km de Bangalore. De asemenea, pentru ca să se dea timp dezilpirii posterelor și sedimentării cunoștințelor, plecarea s-a făcut pe 9 martie.
Privind situația cu primitivism DNAul a formulat în context o ipoteză abracadabrantă, o veritabilă teorie a conspirației, incriminând pe cei 77 de oncologi, firma de medicamente și managerii acesteia într-un așa zis dosar de corupție și de mită, deși este clar pentru toată lumea faptul că, pe 3 martie 2012, specialiștii au trecut chiar și pe la Bangalore ca să își ia mapele.
Cică toată tărășenia ar fi fost doar o văcănțucă pe banii firmei, mită mascată ca să i se prescrie cu predominanță medicamentele.
Bani mulți, firmă serioasă, oameni serioși, medicamente bune.
Din postura mea de doctoraș care nu a găsit de peste zece ani sponsorizare nici măcar pentru congresele de la noi, măcar intrarea la vreun simpozion (nu că aș fi căutat), ce să mai vorbesc de jacuzzi, plajă în februarie, și cinci stele, nu pot să zic decât chapeau bas și la mai mare. Fără îndoială că și prin Punta Arenas, St John’s sau Vanuatu se pot organiza conferințe anii viitori.
Pe de altă parte nu prea văd totuși cum va putea vreodată DNA să lege cauzal această deplasare ultraștiințifică a oncologilor români de prescripția medicamentelor, mai ales dacă acestea sunt în regulă și bune pentru pacienți. După cum nu este clar ce se va întâmpla cu cozile oricum kilometrice de la cabinetele de oncologie dacă cei 77 vor fi trimiși până la urmă să asigure consultații pentru clientela, ce e drept din ce în ce mai simandicoasă, din pușcării.
Din punct de vedere al imaginii medicilor în fața opiniei publice manevra este însă devastatoare; acolo unde marea majoritate a medicilor nu primesc vreo decontare nici pentru congresele organizate la Urziceni, imaginea unei tagme care se bronzează prin Bali pe bani de mită va fi greu de șters mai ales din mintea celor mai prostuți dintre compatrioți.
Pentru că nimic nu îi place românului mai mult decât generalizarea.
Nu sunt de acord însă cu părerea exprimată a unora, cum că gestul de începere a urmăririi penale declanșate de DNA ar fi o tentativă a acestuia de a juca distructiv. Și pe mine m-ar fi enervat să citesc despre vreun pâlc de drumari mergând pe banii vreunei firme de asfalt două săptămâni prin Caraibe ca să asiste la vreo reuniune de două zile a asfaltatorilor din San Francisco.
Există însă o diferență. Pentru că spre deosebire de drumari și de alt categorii profesionale, medicii sunt obligați de reglementările în vigoare să meargă la congrese, să se updateze și să își cumpere permanent cărți, reviste și materiale, fără ca cineva să își fi pus problema din ce bani ar trebui să facă aceasta, minus desigur cei 5-10 % în plus la salariu pe care, preelectoral, îi mai ejaculează stăpânirea prin fluturașe.
Așa că între 77 de oameni lungiți la plajă prin New Delhi și miile de ouvrieri ai sitemului medical, canonindu-se cu facturile, salariul de mizerie, costurile congreselor și cozile de la ușile cabinetelor lor trebuie să fie o diferență pe care opinia publică să o noteze.
Ca de obicei justiția va analiza situația și va stabili vinovății și, eventual, pedepse. Nu cred că vreunul din cei 77 va fi găsit vinovat pentru că, până la urmă, nu este o crimă sau o ilegalitate să fii sponsorizat, câtă vreme nu se poate proba că ai făcut matrapazlâcuri pentru asta.
Și tot ca de obicei opinia publică nu va analiza situația și va conchide că problema sistemului medical sunt medicii și nu acei tătici ai sitemului și politruci care orchestrează, organizează și întrețin mizeria, inclusiv morală, în care acesta a ajuns.
Mulți dintre noi au sentimentul că cea mai neplăcută însușire a politicianului român este necinstea. Predispoziția continuă spre șperț, mită, atribuire directă și conturi off shore.
Altor concetățeni le repugnă mai ales aroganța politicianistă, de la discursurile de cimpanzei alfa de la televizor, la capacitatea de a folosi girofarul și pe drumul către toaletă, până la cerbicia de a fi primiți pe unde se duc cu pâine și sare în locul meritatelor șuturi în cur.
Dar, din perspectiva mea, toate acestea sunt mizilicuri; aroganți și necinstiți, în diferite grade, sunt majoritatea politicienilor de pretutindeni. Problema alor noștri este însă legată de prostia, ubicuitară chiar dacă în grade diferite: de la micuțul disconfort al incompetenței la locul de muncă (parlament și ministere) până la titani polivalenți, gen Vanghelie sau Becali, capabili de a ne reprezenta cu cinste la orice consurs paralimpic a handicapaților corticali s-ar organiza.
Probabil că fiind atât de proști o mare parte din acești oameni au simțit o nevoie pe care cei mai puțin prostovani nu o au, respectiv aceea de a obține certificate cu cât de deștepți sunt ei.
Aceste certificate există în România, se dau uneori contracost, și se numesc ”titluri de doctor”, un must have al politicianului român al secolului XXI atunci când acesta atinge un nivel cel puțin Pontian de inteligență.
Așa că, spre deosebire de anii dinainte de păcănelile din 1989 când aveam un singur politician doctor de renume mondial, iată că astăzi, în condiții de pluripartitism, dar și de copy-paste, doctorii în științe ne înconjoară, reiterând parcă faptul îndeobște știut la țară că, fără talangă, boului parcă îi lipsește ceva.
Ce anume face ca niște oameni care oricum trăiesc bine, deși nu au propriu zis servici, care se plimbă cu escorta de la crâșmă la țiitoarea doctorandă și pe care oricum nimeni nu i-ar bănui vreodată de competență în vreun domeniu, necum de excelență, să se apuce să transcrie cuvintele altora (pe care probabil că oricum nu le înțeleg), numai și numai ca să își atârne patalamaua de doftoroaie în doftorologie în vizorul scârbit al opiniei publice, pe mine mă depășește.
Mai ales că, de 25 de ani încoace, mandat după mandat și legislatură după legislatură tot își dau, cu toții, masteratul în incompetență, bacalauteatul în nesimțire și doctoratul în hoție fără ca nimeni să le fi contestat până acum aceste titluri sau să-i acuze de plagiatură.