Nimeresc un link spre un site intitulat pe bună dreptate ”senzational” conținând un articol care nu ar trebui să lipsească de pe laptopul nici unei femei (cu excepția fie-mii) : ”De ce este bine să faci sex dimineața”.
Vreau să încep însă a vorbi despre asta precizând că în nici măcar un colț al articolului sus pomenit nu se pretinde că la prânz, după masa, în intervalul dintre cele două, seara, imediat după apus, la miezul nopții sau din două în două ore după acesta făcutul sexului ar fi rău. Ca urmare nu vreau ca din greșeală să se înțeleagă asta.
În lista de motive (dar ce zic eu motive? argumentare genială a titlului ! sună mult mai bine) ar fi :
- Buna dispoziție. Practic autorul anonim al articolului a constatat, cu o perceptivitate izvorând parcă din altă dimensiune a cunoașterii umane că sexul ar putea avea acest efect asupra ființelor umane și, de ce nu? chiar asupra femeilor. Este vorba se pare de eliberarea de oxitocină care ar conduce la acest efect (desigur dacă nu există căderi premature de tensiune). Este adevărat însă că viața mi-a arătat că trasul de femeie în scopul de a o ajuta cu oxitocina, înainte ca aceasta să foșgăie, este însoțit de un mare risc de scădere a oxitocinei proprii.
- Corpul femeii în căutarea ciocanului matinal se pare însă că produce și alți mediatori, cum ar fi dopamina și endorfinele capabile a o elibera și de stress. Autorul necunoscut chiar stipulează că în perioadele cu adevărat stressante este chiar nevoie să se facă dimineața sex cât mai mult, poate chiar într-una, ceea ce pentru femeile care încep jobul devreme poate însemna și o implicare pozitivă a colegilor de servici.
- O altă realitate care este relevată cu franchețe de autor femeii iubitoare de sfaturi pe internet este și aceea că dimineața bărbatul poate contribui la aceste activități relaxante cu o erecție pură, de stejar noduros, cu adevărat remarcabilă dacă este comparată cu esențele mai moi, de trestie bătută de vânt, din noapte. Și că, așa cum pescarul destoinic se trezește de dimineața ca să își umple complet luntrea, numai femeia iluminată asupra aspectului va pândi, cu minciocul desfăcut și parfumat, apariția, o dată cu primele raze de soare, a semnele de vânzolelală de sub burta partenerului.
- Se pare totuși că autorul necunoscut al articolului este o femeie, judecând după aserțiunea că sexul matinal durează 30 de minute și rezultă în arderea a 144 de calorii. Eu personal sunt convins că de fapt nici 50 – 70 de calorii nu sunt de lepădat, cu condiția să nu se ia nimic în gură după aceea.
- Un alt beneficiu de invidiat al femeilor care își vor pune alarma dimineața cu câteva sute de calorii mai devreme decât de obicei va fi, desigur, întărirea sistemului imunitar. Practic i se arată femeii moderne, în plin sezon de guturai, că desfundarea nasului se poate face în atât de multe și de neașteptate modalități.
- Dar factorul cel mai important al sexului matinal este profundul efect de întinerire al acestuia. Astfel conform unor studii neprecizate practicantele a mai mult de trei reprize de sex pe săptămână ar arăta cu 10 ani mai tinere decât colegele lor cu frică de sulă.
Și este datoria noastră de soți și de parteneri să le ajutăm să mai scape de încă 5-10 ani.
Este un articol frumos și bine scris, un articol care iluminează femeia dar ne și obligă pe noi bărbații să contribuim cu toată mărinimia și implicarea de care suntem în stare.
În septembrie 2001, în inima New Yorkului și a Statelor Unite, țara cu cel mai mare arsenal militar, cu cele mai mari bugete și cele mai bune servicii de spionaj din toate timpurile, o țară în care nu ai putea nici măcar ridica un zmeu fără ca NORAD să știe și nici nu ai putea să scuipi pe jos fără ca să te vadă CIA din satelit cât ești de mitocan, o mână de arabi, persoane private, au reușit să loveasă în plină zi, folosind ca proiectile avioane de linie, câteva din clădirile cele mai semnificative ale americanilor .
Atunci nu m-am îndoit de această interpretare și, în context, măsurile militare americane împotriva Afganistanului și Iraqului mi- au părut justificate (deși, stricto senso, agresorul era cetățean saudit).
Au trebuit să treacă câțiva ani până m-am dumirit că, deși Alah e mare, nu este atât de mare ca în urma lovirii a două clădiri (WTC1 și WTC2) să dărâme 3 (cele două + WTC7), nici atât de versatil cât să determine ca oțelul să se topească la temperaturi mici, betonul să explodeze și clădirile lovite pe o latură să se prăbușească de sus în jos, ca într-o demolare controlată (ca să citez concluziile organizațiilor de arhitecți și constructori americani care au studiat fenomenul). Inspirant cum este bărbosul cerurilor mahomedane nu este totuși capabil să determine ciuhabul tipic să devină pilot de încercare, capabil a efectua volte de 270 de grad la joasă înălțime cât să lovească o țintă ca Pentagonul pe partea ranforsată.
De fapt lista incoerențelor și nepotrivelilor legate de 11 septembrie 2001 este mult, mult mai lungă și nu are nevoie de fapt decât de o minte deschisă și capabilă să își asume concluziile neplăcute pe care este silită să le tragă.
Nu condamn pe nimeni de altfel dacă nu vrea să își tulbure existența cu asta. La urma urmei avem nevoie de hot dogs, premii Oscar dar mai ales de certitudinea că trăim în cea mai bună din lumile posibile.
Sau, de când cu jihadiștii ăștia, să luptăm pentru ea.
Mă rog ”să luptăm” e un termen un pic forțat. Luptătorul american și vest european al epocii noastre nu dă cu paloșul și nici nu descarcă flinta; el trebuie doar să aprobe bugetele militare necesare și, eventual, dacă este cu adevărat patriot să cumpere. Să nu pună la ciorap, să nu economisească, să nu se gândească la sustenabilitate, ecologie și nevoi ci să cumpere, să cumpere mereu cât să mențină această creștere economică și acest vis american pogorât într-o lume din ce în ce mai narcoleptică.
Că de luptat are cine, și mai ales are cu ce.
Știu că par un conspiraționist bizar, un hipster politic și un opac dar, ce să fac dacă, de când am priceput cum a fost cu 9/11 nu mai cred o iotă din tot acest talmeș balmeș despre jihadiști, ISIS, fanatici și bombardele plesnind când și când, ca o amintire a faptului că războiul perpetuu, acum când pot fi arătați cu degetul inamicii, este o necesitate ?
Ce să fac dacă eu cred că, dacă și-au aruncat singuri turnurile în 2001 și au dat vina, în pofida logicii și bunului simț, pe Osama, factorii americani interesați pot repeta acest lucru până în momentul în care ultima moleculă de țiței va fi părăsit orientul mijlociu? Ce, eu nu aș vrea să cred altfel?
În stilul său pravoslavnic, bazat pe rachete și avioane, Putin a arătat cam cum se comportă o putere mondială cu teroriștii. Bisericile rusești, în context, nu par a sări în aer, fie și numai pentru că un stat cu pretenție de stat, cu poliție, servicii secrete și preocupare față de cetățenii proprii nu lasă asta să se întâmple.
Din păcate însă pe pajiștea cu luminițe în care trăiește bizonul democratic, cea mai bună din pajiștile posibile de altfel, bombele vor continua să explodeze și, probabil, nu pentru că arabul este atât de invizibil în acțiunea de a căra dispozitive sub burka cât mai degrabă pentru că aceste explozii convin atât de mult politicianul belicos al zilelor noastre.
Și din păcate asta e lumea pe care o trăim.
Ceea ce mă enervează pe mine cu precădere la legea împotriva fumatului nu este neaparat faptul că reglementează, chiar dacă prea strict, tâmpește și inutil năravul (la urma urmei este o lege a unei pesediste, votată de un parlament majoritar în pesediști, ce puteam cere?).
Ceea ce irită este mai degrabă faptul că atâția oameni, care în buna noasatră tradiție numără și verifică semnele vitale ale caprelor vecinilor, oameni din plămada țațelor care în poartă emit judecăți și restricții vecinelor și vecinilor, se simt brusc validați și împuterniciți să dea altora, cu care nu sunt de acord, o lecție de ținută și moralitate, iată, validată legislativ.
Fumatul pasiv este o problemă, desigur, dar numai în situațiile în care tăticul sudează țigările în garsoniera familiei sau în care domnul director rade două pachete în compania secretarei nefumătoare, dar nu în situația în care, timp de două ore, un nefumător ajunge să suporte eventualul fum ajuns de la o masă la alta. În această situație nu este vorba de un risc de sănătate ci doar de o neplăcere de care, de altfel, nefumătorul este în dreptul lui să fie protejat.
Dacă această protecție înseamnă strict exilarea tuturor celorlalți în viscol sau ar putea să fie la fel de bine îndeplinită prin desemnarea mai distinctă a ariilor în care este permis fumatul, fiecare cu părerea lui, a mea înclinând spre cea de-a doua posibilitate.
Pentru că așa cum este citită legea astăzi nu mai este despre fumat pasiv și fumători nesimțiți ci despre dorința explicită a nefumătorilor și a celor care urăsc fumatul să se asigure că nu va mai exista nici un bar, colț de stadion sau refugiu de RATB în care cei diferiți de ei să se simtă bine.
Nu cred că fumatul este un lucru bun și nu cred că trebuie în nici un caz încurajat. Este cu adevărat o alegere proastă în viața mea și în viața oricărui alt fumător și aș vrea să mă pot lăsa.
Dar de aici la a decide pentru absolut toată lumea și pentru alte milioane ca mine că nici măcar la bar, pe stadion, pe plajă sau la bordel nu mai ai voie să fumezi nu mai îmi pare o problemă de fum și noxe ci de control și superioritate morală. Ceea ce ar fi corect numai din partea unor persoane care fac mereu numai alegeri corecte, dar nu din partea unei nații cu vocația (reafirmată la fiecare 4 ani) de a face alegeri incorecte.
Este deci mai mult vorba de intoleranță. De incapacitatea pielii de pe nefumător de a concepe că, dincolo de niște uși ermetice, niște oameni se dedau la un hobby pe care ei nu îl înțeleg și nu îl acceptă. Intoleranță vecină cu cea a celor care nu suportă ca bărbații să se sărute cu alți bărbați, ungurii să își țină în toaletele de acasă steagul național și ocazional câte unul să foosească imaginea lui Arsenie Boca pe post de hârtie igienică.
Acesta este motivul principal pentru care eu personal, fără a uita că sunt medic, că fumatul, inclusiv cel pasiv, este rău și că nefumătorul are drepturi, nu pot fi de acord cu legea, în forma și interpretarea actuală.
Viața unui crocodil de Nil este o viață tihnită.
Aflați în vârful piramidei trofice simpaticele reptile nu au a se teme de prea multe, numai hipopotamii în rut putând uneori, în momentul orgasmului, să bătucească vreun exemplar care să aibă proasta inspirație sau voyeurismul de a nu se feri din calea patrupedelor excitate.
În rest calm și serenitate, răcoreală și piscină cât este ziua de lungă.
Nevoile alimentare ale crocodililor sunt destul de limitate, în sensul că nu este nevoie, ca la moldovean, de umplerea burții la fiecare 6 ore; un ritm de o zebră la câteva luni pare a fi de ajuns și, dacă între timp se mai agață vreun pește sinucigaș, vreo barză leneșă care s-a gândit să își pună curul pe butucul cu solzi sau vreun negru bantu trimis de soacră să clătească costumele de baie, cu atât mai bine.
Pentru crocodili lăsatul secului corespunde cu marea migrație a ierbivorelor din savana africană. Sătule de fânul din ce în ce mai ațos pe care arșița, copitele și lipsa ploii le așează în calea behăitoarelor acestea se decid la un moment dat, spre depresia leilor din regiune, să caute pajiști mai verzi, aflat de cealaltă parte a râului în care crocodilii joacă șeptică și stau cu cârca la soare. Ca urmare câteva milioane de ierbivore mai mult sau mai puțin rumegătoare o iau la trap prin savana pustiită, stricând feng shuiul vizuinilor popândăilor, cârtițelor și altor rozătoare cu frica lui dumnezeu, silite să îndure zile în șir toată această trepidație. Ajunse la râu rumegătoarele se opresc o clipă, ca migranții jihadiști în fața frontierelor ungurești, clătinând nemulțumite din coarne și relaxându-se cu o gură de apă proaspătă, deși cu mâl.
Momentul în care prima vacă din cele ajunse pe mal se bagă în vad este, din perspectiva reptilelor cu barbețele de sub apă clipa în care masa este servită și, timp de câteva zile, cu mic cu mare, atât crocodilii mai sprinteni cât și cei puturoși, atât cei cu cu vedere de șoim cât și cei cu albeață se îndoapă cu delicatesele în căutare de otavă nimerite în baltă.
Singurele exemplare care nu participă la acest festival al tocăturii sunt desigur doamnele crocodil cu responsabilități familiale. În lipsa metodelor contraceptive acestea sunt silite o dată pe an să depună, blestemându-și masculii, un număr de 20-30 de ouă, ouă delicioase din punct de vedere al gastronomilor locali, fie ei șopârle, păsări sau mamifere mici, așa că, atunci când restul colectivității crocodiliene stă în jacuzzi și la grătar susnumitele femele stau lângă ouă și arată dinții dezorientaților care par a uita, în astfel de momente, buna rânduială din piramida trofică africană.
La naștere puii de crocodil sunt mici și tembeli ca niște lăcuste cu bot urât, astfel că nu există nici un bărzoi sau varan mai flămând care nu i-ar stârpi, cât ar fi de ațoși. Ca urmare mama crocodil este silită să îi ia în gură și să îi ducă, în măsura posibilităților, în vreo chioarcă sau ochi de baltă în care micuții să fie feriți cât de cât de apetitul celor din jur.
De altfel această perioadă de formare este cea mai grea în lumea lor, fiind necesară de multă înțelepciune în a discerne ce lăcuste sunt comestibile și care ar putea, în caz de enervare, să lovească dureros cu picioarele. În plus, deși mai sigură, grădinița acvatică în care micuții purtători de solzi își petrec anul pregătitor este vizitată adesea de vizionari cu pene și solzi ce militează faptic pentru o lume cu cât mai puțini crocodili.
Ca și în lumea noastră este deci nevoie de multă pregătire, un dram de noroc și de sârguință până ce unul sau altul din acești tineri ajunge, la rândul lui, să stea cu cârca la soare și ochii spre mal așteptând ca masa să fie servită.
Pentru că, la ei ca la noi, nu este nimic ce nu poți realiza cu răbdare, simțul oportunității și o dantură impecabilă.
Așa cum arăta, cu căciula trasă peste ochii fixi, cămașa cu flori roșii, galbene și albastre, ițarii un pic prea strânși pe picioarele aschilopate, scufundându-se în opincile încălțate invers și cojocelul de o curățenie dezgustătoare, străinul părea, sub soarele arzător, mai bizar decât o barză cu trei picioare. În plus, spre deosebire de ceilalți comeseni care, cu maieurile suflecate și cu picioarele încălțate în șlapi suite pe mese, crăpau semințe și se răcoreau cu bere, necunoscutul părea într-o stare de emoție și de bucurie de nedescris, zgâindu-se la cei din jur și exclamând din timp în timp, într-un grai stricat:
- Am reușit! Am ajuns!
Una din regulile nescrise ale crâșmei ”La viezurele cu gâtul uscat” era că, în general, străinii erau abordați cu blândețe și, de-abia după ce se dovedeau niște cărpănoși incapabili a oferi măcar un rând de bere celorlalți comeseni, bătuți cu adevărat. Cu toate acestea nici unul din cei prezenți nu se clintise cât de puțin în scopul oferirii acestei ospitalități dacice, uimiți fiind de apariția din fața lor și de răspunsul la întrebarea nerostită ”Ăstuia îi lipsește doar un chirpici sau i-a crăpat tot peretele?”.
- Fraților ! V-am găsit ! Am ajuns acasă ! continuă străinul, rotindu-și cu dificultate privirea fixă prin încăpere, să peroreze. Fir-ar ai dracu de evrei și de boi de unguri, să văd ce o să mai ziceți acum, continuă el să stâlcească cuvintele, rotind în mână un steag micuț, roșu, galben și albastru.
- Da tu cine ai fi ? își descleștă într-un final buzele Gerula, care se hotărâse să afle mai multe despre străin înainte de a se apuca să îi redeseneze cu falxul stilul vestimentar.
- Eu sunt Funar! Sunt un patriot venit din viitor, cu ajutorul unei nave speciale, construite la noi în Ardeal, să vă cunosc pe voi, strămoșii mei dragi. Să simt aerul pur, dacic, să mă bucur de graiul vostru, iată atât de asemănător cu al nostru ! Dreptate aveam atunci când le-am spus contemporanilor mei că limba dacă este de fapt o limbă primordială, din care se trage limba latină, ca de altfel jumătate din limbile vorbite de pe Pământ
- Coane, noi nu mai vorbim daca de 50 de ani de când ne-au cotropit mâncătorii ăștia de chiftele. Cred că numai vreun preot tâmpit de labă prin vreun hogeac din munți mai vorbește daca.
- Păi ce vorbiți voi acuma? Nu e asta getodaca? își roti Funar furios ochiul cel mai mobil
- Neh, e latina vulgară. Mult mai bună. Uite, numai pentru pulă câte expresii, termene, metafore și comparații au. De pizdă ce să mai zicem? Sunt convins că în timp, prin exercițiu, vom devansa la acest capitol toate neamurile pământului.
- Păi cum este posibil așa ceva? Așa un popor mândru ca voi a putut să renunțe la cea mai frumoasă, ancestrală și mlădioasă limbă de pe pământ?
- A trebuit, ne săturasem să mâncăm numai viezuri, berze și mânji. În plus ne cam făceau la declarațiile de impunere fiscală (nici nu ai ști ce perverși sunt purtătorii ăștia de sandale când e vorba de taxe, impozite, lucrări publice și încredințări directe). Nu, e mai bine așa, cred că din dacă o să mai rămână maximum 30- 40 de cuvinte, ți-o spun eu.
Pentru o clipă, chipul intens al patriotului ardelean se întunecă.
Rotindu-și privirea prin încăperea afumată călătorul între ere începu să sesizeze și alte blestemății
- Dar cu straiele voastre ce se întâmplă? Că orice specialist în dacologie, mai ales unul ca mine care are de jur împrejurul patului, special pentru perioadele de tratament ambulator, imagini de pe columnă, știe că măreția dacică se regăsea în port, în cămașa dacică, cușma, opincile și bundița asta, care nu este ungurească, cum zic evreii ...
- Da bulendrele astea de pe mine ce au? ripostă, un pic enervat Gerula. Uite aici șlapi de import, made in Bithynia, din piele de puță de bivol sălbatec și garantați pe cel puțin 3 ani, 2 ani dacă urci mult. Nu le-aș da nici pe sandalele de artizan ale lui Vorenus, având în vedere că spre deosebire de acelea încălțările mele lasă piciorul să respire.
- Cu respiratul nostru ar fi o problemă, interveni un conviv de la o masă alăturată
- Cât despre cușmă am învățat de la mâncătorii ăștia de măsline că de fapt nu prea poartă noroc în bătălii, cel puțin nu în aceeași măsură cu coifurile, așa că le-am abandonat, mai puțin iarna sau când se pornesc soacrele să vorbească, situații în care le mai tragem peste urechi, continuă Gerula să detalieze pentru străin particularitățile de dată mai recentă ale stilului vestimentar dac.
- Eu pe a mea o folosesc la baltă, la cleni, de când a trecut săgeata lui Aurelius prin ea, se auzi dintr-un colț și vocea lui Tarabosus, un bătrân luptător dac care, după extirparea suspomenitei săgeți se preocupa mai ales cu pescuitul
- Dar bundițele? cu ele ce ați avut? se învârtoșă Funar, mai agitat decât atunci când, în epoca de domiciliu, salvarea cu care se mai plimba prin oraș în nopțile cu lună plină se bloca la stopuri
- Tu vezi splendoarea aceasta? replică Gerula arătându-i zâmbetul larg al buricului ițit de sub părul de pe burtă, stufos ca un lan de lucernă crescut lângă o cireadă de vaci anorectice. Poți să crezi că pe vremea tăntălăului de Decebal și a lui apucatul de tac-su, Scorillo, trebuia să ascundem asemenea frumusețe sub cămășoaie și să o ferecăm cu cojoacele astea jenante, inclusiv vara când, ca acum, orice suflet liber și neatârnat nu dorește nimic mai mult decât să își răcorească splendoarea cu o sămânță, un pocal și o adiere de vânticel la umbră?
-Dar măcar poți să îmi confirmi că numele ancestral aș acestei frumos element de port getodac este ”bundiță”, care în mod evident nu vine de la ”Bunda” ungurească așa cum, în atâtea milenii de oprimare, istoricii lor pretind?
Gerula, care terminase berea, începuse să se plictisească de curiosul exemplar din fața lui și chiar începuse să se gândească dacă nu ar putea cu numai două trei șuturi în cur să îl scape pe bietul patriot din viitor de obsesiile lui ciudate când, dintr-un ungher al tavernei, o voce răgușită, purtând în ea accentul meridional al autorității, se făcu auzită
- În numele majestății sale Împăratul, sunteți arestați.
Prefectul își luase notițe și chiar îl rugase pe Marcelus, secretarul său, să încerce să deseneze explicațiile stăinului. Probabil că adevărul era pe acolo, doar că părea a alerga și a zdrăngăni ca o cvadrigă descentrată prin hăurile de dincolo de fruntea străjuită de ochi fixi a călătorului astfel că, în ciuda gravității faptelor enumerate, acestea nu păreau a face prea mult sens.
- Care boi ?? urlă, din nou Vorenius la Funar. N-auzi că boii nu au nici o treabă cu părțile astea de când zevzecii ăștia (și aici prefectul arătă cu capul spre Gerula) s-au lăsat de jafurile și blestemățiile lor ? Cum să ne invadeze boii?
- Boii de unguri, surdule urlă și Funar. Ăia o să vină, dacă nu sunteți atenți, o să vină călare și o să mănânce carne crudă de sub șa și o să ...
- Dar carnea crudă ținută sub șa este chiar bună, interveni și Gerula care, în ciuda celor doar 5 dinți rămași, nu se putea abține să mai contribuie și el la conversația animată de la prefectură
- Cine sunt ungurii ăștia? că eu tot nu am înțeles, întrebă și Marcelus
- Frate, sunteți chiar bătuți în cap. Ce nu înțelegeți? Și totul pleacă de la evrei
- Cine sunt evreii, încă o dată, Marcellus?
- Luminate, sunt un neam de culegători de măsline de capră și vânzători de nisip de prin colțul de răsărit a imperiului, acolo unde își mai trimite împăratul soacra când i se pare că Dacia este prea aproape. Au făcut ceva scandal la un moment dat acum câțiva ani, de a trebuit să trimitem două legiuni să îi numere până or ieși mai puțini, dar acuma, de când i-am pacificat și i-am lăsat să își deschidă prăvălii, nu mai sunt probleme
- Sunt cele mai mari jigodii pe care le-a umbrit soarele pe pământul ăsta, desigur după boii de unguri, preciză Funar. Ei și numai ei sunt de vină și pentru toate relele care s-au întâmplat, se întâmplă și se vor întâmpla. Numai și numai oculta lor afurisită, care a ajuns, nu mă îndoiesc, și în iatacul împăratului, agenții lor demonici și omniprezenți... Ei și boii de unguri ...
- Tu înțelegi ce tot zice ăsta cu boii lui ? mai întrebă o dată Vorenius
- Dar de unde știi tu toate astea? îl întrebă Marcelus pe Funar
- După cum i-am spus eu acestui așa zis dac (în fapt, evident pentru toată lumea un agent iudeu prost camuflat, preciză Funar arătându-l pe Gerula) eu am ajuns pe meleagul acesta legendar și în epoca asta printr-un aparat special născocit de mine, cu ajutorul a două asistente și a unui coleg fizician din pavilionul învecinat, aparat care m-a întors în timp.
- Aha, spuse Vorenius, în timp ce fluturându-și mâna dreaptă în dreptul tâmplei exprimă o oarecare circumspecție privind acuratețea acestei informații
- Este adevărat că este posibil să apăsat un pic prea mult pe accelerație, că eu aveam treabă de fapt cu Menomorut. Dar m-am bucurat că am ajuns totuși în această perioadă în care iată, pot vedea cu ochii mei continuitatea dacică la lucru
- Dar tu cu ce te ocupi acolo de unde vii?
- Eu sunt patriot, istoric, șeful salonului 3, dacolog și ex primar al Napocăi.
- Napo... ce ?
- Păi orașul ăsta chiar, dacă nu mă înșeală prea mult calculele.
- Păi castrul ăsta se nu are până acum nici un nume. Unii îi mai zic ”Hogeacul”, alții ”Sărindarul” și cei mai mulți ”Fundul lumii”, dar nu are de fapt un nume.
- Numele lui este Napoca. Numele străvechi dacic și nu Cluj, cum i-au zis ungurii și evreii.
- Cluj? Se auzi vocea lui Gerula. Sună bine. Să știți că mie îmi place.
- Nu e rău, nu e rău deloc, medită și Marcelus
- Cluj atunci să îi rămână numele, hotărî Vorenius
Numai și numai cu mari dificultăți putu felcerul castrului să fie înduplecat dar, după ordinul direct al lui prefectului nu mai avu de ales. Scos din butoi și cu părul încă ud de la tratament, Funar o porni fălos, cu mâinile ascunse în toga cu o singură mânecă a stabilimentuilui spre locul în care parcase. Carul arăta destul de ciudat așa cum strălucea, roșu galben și albastru, la marginea nou botezatului Cluj și, pentru o clipă, cu toții se chirciră așteptând ca la vederea plăcuței bilingve care anunța intrarea în castru patriotul să reînceapă a urla și a blestema oculta jidănească.
- Hai să te vedem, îl încurajă Vorenius atunci când, după ce termină de pupat vehicolul, ardeleanul se sui în șa
- Du-te Dicus, îl încurajă și Marcelus, cu gândul la unul din gladiatorii vremurilor sale, renumiți pentru o tehnicitate ieșită din comun grefată într-un corp cu agilitatea unei țestoase
- Vezi să nu te prindă ungurii, glumi și Gerula.
De-abia după o oră cei trei își reveniră complet.
- Al dracu nebun, zise Gerula.
- Da noi mai nebuni ca el, să stăm sub soarele ăsta după curul lui.
- Și-am mai și împins la căruță.
- Să sperăm că nu are copii pe acasă, că nu ar fi buni mai mulți ca el, completă și Vorenius, în timp ce, cu ajutorul a doi legionari mai vânjoși, felcerul îl conducea pe Funar înapoi acasă, la sanatoriu, angajându-se personal față de el că, dacă nu se mai zbate, o să îl scape de toți ungurii, o dată pentru totdeauna.
Una din mândriile cele mai mari ale unui bărbat încă tânăr este și aceea de a-și simți noaptea soția dând din picioare lângă el.
Femeia modernă este o persoană destul de reținută în manifestări și obișnuită a primi cu calm chiar și cele mai intense manifestări de căldură, afecțiune, tandrețe și virilitate astfel că Îți trebuie de fapt o plămadă masculină neobișnuită pentru a scoate mai mult de la ea. Ce să mai vorbim de dat din picioare și alte manifestări fățișe?
Caut de 3 căsnicii și câteva relații acest Holly Grail al bărbatului adevărat și am crezut că, o dată trecut de apogeul tinereții mele, de peste câțiva ani, voi merge spre sfârșit fără a trăi vreodată bucuria zvâcnetului picioarelor de femeie sub pilotă. Cumva m-am și resemnat la asta.
Iată însă că noaptea aceasta, într-o perioadă în care nu făceam mare lucru (dacă mă ajută memoria trăgeam cu invizoace în Iliescu deși, de la o vreme, conținutul oniric se șterge dureros de repede spre dimineață), am simțit pentru prima oară în viață, cu intensitatea unui tam-tam, apăsarea călcâielor iubitei mele pe gleznele mele amorțite. În fapt la polul sud al patului meu conjugal tibiile mele fuseseră transformate într-o toacă imaginară în care aparent soția se apucase să anunțe credincioșilor hramul.
Am chiuit în noapte, retrăgând crucișătoarele păroase de sub canonada nemiloasă și, cu maximul de deferență posibil în aceste situații, am tras de nevastă cu speranța destul de palidă că șuturile primite ar putea fi mai degrabă modalitatea ei de rezolvare a unui coșmar decât o schimbare profundă de atitudine în ceea ce mă privește.
Sărăcuța era cu siguranță chinuită de ceva pentru că în afara loviturilor de kung fu aplicate se și răstea în somn; cu toții știm că atunci când o femeie dă cu gura, eventualele lovituri cu karata, unghiile sau piciorul sunt, prin comparație, o blândă dojană.
Când este trezită din somn Lavinia nu este chiar interlocutoarea perfectă. Există situații când devine de-a dreptul nepoliticoasă, așa că nu am insistat prea mult ca să aflu chiar atunci motivele exacte pentru care, la 5 dimineața, m-a luat la bătuceală. La urma urmei orice soț știe că ceva, ceva o fi făcut el. Am lăsat-o să revină la somn, sperând că pe restul visului va aborda eventualele dezagremente de acolo într-un mod mai intelectual, punând totuși preventiv, o pernă peste picioare.
O să fiu pe viitor atent ca la capătul patului să nu existe vreodată făcăleț, forfecuțe sau alte dispozitive eficace împotriva monștrilor nocturni dar cumva contraproductive într-o relație bazată pe simțuri și mă resemnez cu gândul că, după atâtea zeci de ani de încercări, am adus în fine pe femeia de lângă mine noaptea în stadiul în care, iată, dă din picioare.
Un păsăroi cu simț imobiliar a pus crenguță pe crenguță în nucul meu în ceea ce pare a fi un nou proiect imobiliar în Tunari.
Deşi aş fi preferat să fiu consultat in prealabil am decis să las faptul fără urmări, fie şi numai pentru a nu fi eu motivul eşecului programului Primul Cuib.
Momentan înaripatul este probabil la agățat, în căutarea unei domnițe pe care să o treacă, în aripile lui viguroase, pragul cuibului.
Sigur că la aşa un proiect imobiliar minimul care s-ar cere păsăricii ar fi, pe lânga o obârşie acceptabilă şi un aspect cochet, să fie în călduri (sau măcar să mimeze asta într-un mod convingător).
O să stau cu ochii pe cuibul tânărului holtei ca să nu îl prind cu vrăbii bagaboante, porumbițe interesate sau rândunici aventuriere, nucul meu fiind un arbore respectabil şi nu reazăm de bordel păsăresc, ca alții.
La acest spionaj prietenesc, caracteristic relațiilor de buna vecinătate în spatiul rural românesc sunt se pare sprijinit şi de Rudolf, motanul alb cu botul negru, poftă de mâncare şi chef de zburutăcit persane de oraş din vecini, la rândul lui interesat, probabil din aceleaşi motive ca mine, de stabilimentul din nucul meu.
Aştept strămutarea altor specii de vietăți pe teritoriul Republicii Cucu, orice animal fiind binevenit câtă vreme nu contestă locul meu, în vârful piramidei trofice a ținutului.
Polemică haioasă în mediul virtual.
Pe de o parte un articol din "Adevărul" atinge unul din tabuurile românului, respectiv măreția lui Ştefan cel Mare, pe de altă parte scârbiți, apărătorii neamului, credinței şi binelui, patrioții naționalişti contraatacă.
Articolul suscitat pare a sublinia câteva chestii relativ intuitive - că Moldova nu era în mod special pe drumul turcilor spre Europa (care trecea geometric şi geografic mai pe la sud, nemaivorbind de drumuri şi indicatoare), că bătăliile cu aceştia nu au schimbat sensul istoriei noastre sau a lor, că Fane mai se caftea şi de partea turcilor, de exemplu cu Vlad Țepeş şi că toate acestea însumate ar diminua măreția lui până la stadiul la care am rămâne doar cu sfințenia, de Arsenie Boca medieval, un pic afemeiat şi tăietor de capete, deşi doar la nervi sau beție.
Dezgustați preopinenții exclamă că bătălia de la Podul Înalt a fost una din cele mai mari înfrângeri militare a otomanilor şi numai faptul că s-a reuşit anii următori întoarcerea scorului a ferit Bosforul să devina județ moldovenesc. Că papa însuşi, un om pe care nu îl durea de fapt gura, a afirmat despre Ştefan că este un adevărat atlet al creştinității de parcă asta ar fi însemnat altceva decât că moldoveanul nostru fugea, arunca sulița şi țopăia cu turcii de gât in timp ce papa belea ochii şi aplauda.
În ochii patrioților orice diminuare a vitejiei lui Mihai, a bunătății lui Alexandru, măreției lui Ştefan, țepălăruşeniei lui Vlad, vârstei lui Mircea sau câinoşeniei de lup a lui Vasile sunt delicte la fel de impardonabile ca susținerea publică a ipotezelor că noi, ca neam, nu exagerăm cu folosirea săpunului, limbajului curtenitor şi a spațiului dintre urechi atunci când ne aprofundăm în brainstorm.
Istoria este şi a fost mereu un domeniu în care a existat tentația ca din făina brută a faptelor maeştrii brutari să confecționeze şi să servească gogoşile pe care stăpânii momentului le doresc îngurgitate de către fazanii dresabili din dotare.
Studiul istoriei este, ca urmare, străbătut de fel de fel de ideologii, adesea naționaliste, partinice sau religioase urmând a demonstra că ai noştri erau niste oameni de stâncă cu inimi mari pe când ai lor nişte barbari cu genunchi şi minți slabe şi compulsiune bolnăvicioasă de a face rău.
Desigur însă că toate astea nu au vreo legătură cu realitatea.
Oamenii, toți oamenii, inclusiv mărețul Ştefan, domnul Sinan Paşa, Baba Novac sau orice altă babă pomenită istoric sunt formați atât din părți bune cât şi din părți rele şi ascunzându-le pe acestea din urmă, micile momente de psihopatie, prostie, eşec sau laşități transformăm pe adevărații noştri străbuni în persoane mitologice, atât de greu de apărat în fața agresiunii logicii că, într-un fel, ar putea înceta să mai existe.
Ca urmare tind să dau dreptate ziarului "Adevărul" - Ştefan nu a fost deloc vreun buric al pământului şi măreția lui a fost, de principiu, extrem de discontinuă.
Pe de altă parte, la un popor ca al nostru, mai multă măreție nu prea poate ecloza.
Disputa e până la urmă inutilă câtă vreme stim cu toții (cu exceptia dacologilor) că Gengis Han, Alexandru cel Mare sau Napoleon nu au fost de ai noştri.
Profitând de o anumită neglijență din partea ocultei evreiești, domnul Gheorghe Funar a găsit zilele trecute un mobil în unul din saloanele învecinate, reușind astfel să acorde B1TV mult așteptatul interviu pe teme științifice, filozofice și de percepție generală a realtății (subiect la care domnia lui excelează, în ciuda însemnărilor cu tentă masonică din foaia de observație).
Astfel subiectul analizei domnului ex-primar al Napocei a fost relația, mai puțin evidentă în cazul persoanelor cu neuronii nestimulați prin șocuri electrice periodice, dintre Mihai Eminescu și teoria cuantică, a relativității, a Big Bangului și a altor chestii pe care genialul nostru poet le rezolvase între două catrene, fie și numai pentru faptul că bardul era dac și nu era evreu.
Conform gânditorului cu privirea fixă, susținut de altfel de un grup științific complex, format dintr-un profesor de fizică din Azuga, marele Eminescu se prinsese cu ușurință de faptul că spațiul este cam curb, că între stele există și găuri negre și că există oscilații firești ale timpului, asemănătoare de altfel cu cele dinainte și după neuroleptice. Singurul ghinion major al fizicianului Eminescu a fost că a păstrat toate aceste descoperiri în manuscrise în loc să le publice, cum fac oamenii de știință getodaci, în gazeta de perete a ospiciului, dacă sunt cuminți și papă toate bulinuțele.
Oculta iudeomasonică a fost cea care, prin tot felul de cozi de topor, a sustras aceste manuscrise despre singularități și relativitate și le-a oferit, după verificarea existenței circumciziei, unui handicapat elvețian, un anume Albert Einstein.
În context cum ar putea istoricul cu părul vâlvoi să nu deplângă faptul că, lipsiți de recunoștință, aceiași mardeiași masoni l-au internat pe marele fizician în ospiciu, l-au frecționat cu mercur și i-au dat cu cărămida în cap, din păcate înainte ca Eminescu să unifice teoria câmpurilor?
Unde am ajunge cu toții dacă oamenii de idei internați ar fi și astăzi tratați la fel?
Contribuția telefonică a gânditorului pe fenotiazine a completat admirabil eforturile lui mai vechi în slujba adevărului și sincronizării gândurilor. Comunitatea științifică și asociațiile de psihiatri încă studiază opiniile funariene despre aparatele de zbor getice, descendența japonzeilor, danezilor, incașilor și romulanilor din daci, motivele exacte pentru care aceștia au construit, în Egipt, piramidele cam mici și toate celelalte idei de tip mareeic ce cresc și scad, în funcție de fazele lunii, sub bolta craniană plină de electrozi a filozofului ardelean.
Singura mea grijă ar fi doar aceea ca, la un moment dat, vreun iudeomason opac la argumente, să nu pretindă, cu cardul de sănătate invalidat de casă în mână, că episoadele de creație și de tălmăcire a adevărului de către titanul cu căutătura tulburată să fie mutate într-un context ambulator.
Un grup de oameni de știință din Arabia Saudită au finalizat zilele acestea o serie de concluzii, formulate în urma unuia din numeroasele brainstorminguri care caracterizează această regiune a planetei de când culesul de căcăreze a fost înlocuit pe aceste meleaguri de extragerea și comercializare țițeiului.
Astfel, la ieșirea din cort, șeful grupului de cercetare a declarat că, după o serie de metaanalize, studii de cohortă și o neobosită experimentare, oamenilor de știință cu turban le vine din ce în ce mai greu să evite concluzia că, în ciuda aparențelor și în ciuda părerilor contrarii, femeile sunt de fapt mamifere. Și că apelativul de ”păsărică”, utilizat abuziv în unele zone ale lumii este, în context, grotesc de greșit, din punct de vedere logic, medical și ornitologic.
Metodologia exactă a cercetării nu a fost încă publicată, fiind fără îndoială analizată cu fervoare de revizorii revistelor ”Science” și ”Nature”, fără îndoială interesate să publice neașteptata concluzie dar, surse neoficiale, par a sugera că decisiv a atârnat în judecata beduină capacitatea probată a unora din exemplarele loturilor de studiu de a naște pui vii și de a-i hrăni, atât pe aceștia cât și pe arabii mai pofticioși, cu lapte.
Implicațiile descoperirii este imensă, existând de acum posibilitatea promovării femeii din lumea arabă până la nivelul cămilelor, caprelor și oilor, la rândul lor specii confirmate a nu fi nici păsări și nici reptile, și cârora, de acum încolo, li se va putea institui portul burka și a broboadei, în vederea evitării discriminării.
Salut cu această ocazie apariția acestei noi specii de mamifere și sunt convins că, sprijiniți de lumea de știință arabă, cu timpul, vom studia și învăța obiceiurile, comportamentul și modalitățile de comunicare ale membrelor acestor specii, actualmente misterioase pentru toți oamenii de știință de pe planetă.