Ploaie și curent

 

Pe vremea în care eram eu copil nu existau toate obsesiile anilor de acum privind copii și creșterea lor.

Nu era o grijă excesivă în a-ți feri odrasla de fumatul pasiv, nu existau scaune speciale pentru mașină (ceea ce se potrivea oricum cu lipsa centurilor de siguranță, a air bagurilor, ABSurilor și celorlalte dispozitive de papă lapte care au minimizat aventura condusului) și în nici un caz nu exista vreo timiditate din partea majoritatea părinților în premierea odraslelor cu câte o urecheală, vreo palmă după ceafă sau cu papucul sau cureaua peste șale în cazurile în care ședința cu părinții mergea cu adevărat rău. Nu existau alimente bio, lapte UHT și cereale cu fibre, creșterea noastră bazându-se mai degrabă pe parizerul Gostat (car pe vremea aia nu era o fiță ca astăzi), pe biscuiții muiați în lapte și pe feliile de pâine unse cu magiun.

În schimb existau alte obsesii: ploaia și curentul.

Una din grijile cele mai mari pe care mama  și bunica le aveau era aceea ca nu cumva să mă prindă afară, la joacă, ploaia. Cumva în mintea femeilor de pe vremea aia o ropoteală de vară lua proporțiile unui uragan, picăturile de ploaie un vector permanent pentru meningococi și expunerea plodului la vreme proastă proba supremă a parentingului deficitar. Ai fi spus că din cer urma a cădea puroi, nu picături inofensive de apă și că, în lipsa fesului, părul ud devenea echivalent cu îmbrățișarea unui tuberculos.

Îmi aduc aminte și acum uimirea cu care, atunci când am fost prima oară în stăinătate, am urmărit ciupindu-mă de brațe o opinie diferită asupra problemei, respectiv un copil de vreo 2 ani al unor englezoi lăsat în capul gol în cărucior în ploicică pe perioada în care părinții duceau bagajele la mașină.

O altă stihie de care mamele și bunicile ne salvau permanent era curentul, inclusiv în forma lui cea mai letală, vântul.  Cumva le intrase în cap la toate faptul că fluxurile de aer proaspăt sunt atât de nocive pentru sănătate încât neînchiderea ferestrelor, crăparea geamului sau neîncălțarea promptă a papucilor și a șosetelor (pentru că locul prin care frigul și curentul invadează trupul prepneumonic al imprudenților era localizat la acest nivel) erau gesturi aproape suicidale.

În ce mă privește de-abia în armată am scăpat de toate aceste obsesii parentale, oficialitățile locului demonstrându-se mult mai puțin obsedate să ne ferească de ploaie și de vânt (sau de ger, viscol, ninsoare sau furtună, că veni vorba).

Și este doar o întâmplare faptul că acolo am făcut într-adevăr pneumonie.