O anumită decență mă face ca atunci când între soția și fata mea se inițiază o discuție în patagoneză despre păr, unghii sau alte subiecte asemănătoare, să mă recuz. Vine o vârstă în care te ții cu dinții de orice neuron pe care îl ai și scoaterea din hibernare a unor plaje întregi, doar pentru a reține informații despre acril, acetonă, șuvițe, cârlionți și altele, ar putea determina suprasolicitarea creierului până la nivelul la care controlul funcțiilor vegetative s-ar compromite.
Cu toate acestea exact cum antilopa trebuie uneori, de foame, să străbată râul înțesat de crocodili, și eu sunt silit să trec uneori pe lângă ele, dacă doresc să ajung spre pajiștea mănoasă a frigiderului.
De obicei o fac cu ușurință, prin vad, dar ocazional sunt remarcat de prădătoare care mă încolțesc uneori cu întrebări despre frumusețea coafurii, calitatea ameliorărilor aduse, forma și entuziasmul pe care noile unghii mi le induc sau, mai rău, opinia mea asupra tuturor acestora.
Și toate acestea vin din partea unor femei care nu ar zice măcar o dată vreo vorbă bună despre modul în care, la maximum două luni, frizerul îmi înfrumusețează, cu mașina, scalpul.
Dacă am trăi o lume corectă admirația mea nețărmurită, exprimată uneori înainte de a se termina complet întrebara, ar fi de ajuns.
Din păcate însă iată că trăiesc într-o lume complexă și nuanțată în care admirația sinceră față de reușita cosmeticienelor doamnelor mele este răstălmăcită prin fraze de tipul ”Păi nu vezi ce slinos este?” sau ”Cum tată, că nu am mai fost la coafor de 2 luni, mi se văd rădăcinile părului”.
Se pare că fetele mele nu știu ce înseamnă, cu adevărat, un păr slinos și poate cândva le voi arăta.
Sigur că situațiile acestea în care compasiunea și nu admirația mea sunt în fapt invocate sunt jenante, dar nu atât de jenante pe cât este o eventuală rediscutare a problemei, după aplicarea vreunui remediu de care nu sunt informat, conducând la situații în care fraze de tipul ”Mi se pare cam slinos” nu mai sunt deloc, dar chiar deloc acceptabile.
Am constatat în timp că sfatul meu privind ținutele doamnelor nu este cerut decât foarte rar, motiv pentru care adesea le fac chiar și mici cadouri.
Există însă momente de răscruce în viața oricărei femei, momente de intensitate, de nehotărâre și de nevoie de a lua decizii cruciale în care până și părerea unui bărbat, care sforăie un pic prea fățiș, devine, pe undeva, la nivel anecdotic, necesară.
Vorbesc desigur de acele clipe în care tu, din tot universul acesta, plin de gay, stiliști, decoratori, oameni de artă, rafinați și orășeni, tu, care tocmai ești un biet țăran de Tunari, trebuie să decizi dacă pantofiorii cu baretă sau condurii argintii merg cu rochia asta, sau poate cu alta. În care cazi behăind ca o gazelă cu albeață în nisipul mișcător al deciziei adecvate vreunei seri speciale și în care tot ce dorești ar fi să adormi (deși nici o comă nu este de lepădat în context) până ce cuvinte mult mai inteligibile, de tipul ”Nu ți-e foame” sau ”La ce oră este meciul” te vor aduce din nou la viață.
Anii au arătat că toate aceste întrebări sunt de fapt o cursă.
Probabil că există o platformă de socializare feminină pe care fiecare nevastă și fiecare fiică se laudă cu soțul, tatăl, fratele sau amantul ei, cât de aerian, incapabil cromatic și tăntălău este și probabil că aceste întrebări corespund cu momentul în care tu ai fost deja depășit de alții în clasament.
Când hotărăști să te implici, îndeosebi după eșecul vreunei formulări de tipul ”Amândouă îmi plac” constați că în fapt părerea ta, smulsă cu amenințări, a fost principala cauză pentru care, în final, s-a optat pentru cealaltă ținută.
Și dacă stai să te gândești, pe partea ta, tu le ceri atât de puțin ! Poate uneori, mai pe întuneric, le întrebi dacă șosetele acestea merg, că parcă nu ar fi de aceeași culoare și poate alteori te interesezi numai dacă este musai să te piepteni seara asta. În rest nimic, străbați viața ca un bărbat.
Dar mă gândesc că totuși este bine. Cum le-o merge arabilor în harem numai ei știu.