Zi ceva mai intensă astăzi pentru doctoraș. Internări, externări, consulturi, telefoane, toate rațiuni suficiente pentru a cumpăra, de săptămâna aceasta, câte două bilete la loterie.
La un moment dat – liniște.
Rămân nemișcat vreo cinci minute, hotărât să nu fut ghina. Apoi mă duc tiptil tiptil la ușa cabinetului și o crap cu prudență.
Nimeni. Am terminat se pare.
Ceasul arată că este trecut de ora 12; probabil că la bucătăria institutului niște femei minunate (și folosesc acest termen nu numai pentru faptul că am aflat că îmi citesc postările) tocmai au terminat de fiert, tratat cu mirodenii și închinat mâncarea medicului de gardă, nimeni altul decât Mandea, așa că decid să fac un lucru temerar și să părăsesc bârlogul ferecabil al cabinetului meu pentru a prinde susnumitul potol la temperatura de 60- 70 de grade la care până și fasolea pare un fel de carne.
Policlinica este înțesată de ceea ce, de la distanță, ar putea părea un pâlc de cruciați coborâți de pe cal dar din apropiere sunt oameni normali, mai mult sau mai puțin endocrinopați, îmbrăcați din rațiuni epidemiologice în pelerine, aceste inexpugnabile bariere antivirale pe care, conform înțelepciunii și dorinței ministerului nostru de a ne feri de îmbolnăviri, toți civilii care intră în spital trebuie să le poarte. În caz de pandemie de gripă letală, dar mai ales în caz de controale inopinate, anunțate în pripă.
De-ar fi existat și pe vremea aia pelerine, moartea neagră ar fi trecut prin Europa ca o epidemie de fornăială.
Expun mațul la creațiile culinare ale colectivului bucătăriei și iau una din cele mai importante decizii ale medicului de gardă – respectiv stabilesc meniul de seară, temperatura, ora exactă și locația festinului. La urma urmei sunt convins că și un căpitan de submarin atomic în misiune nu neglijează activitatea popotei.
Străbat înapoi curtea institutului în confortul epidemiologic pe care aspectul de beduin al oamenilor din jur, înfofoliți în pelerine, mi-l conferă și mă bucur de soarele de primăvară înșelătoare de afară; știu că probabil mâine, când voi ieși de la servici va ploua și va bate vântul.
Revin la ușa cabinetului cu aerul unui om care tocmai a terminat de extras un chist tirodian, prin cur și constat că ora de miere s-a terminat și că, iviți între timp, un grup de oameni mă așteaptă. Ziua este încă tânără se pare și proiectul meu de a adăuga programului propriu de profilaxie antigripală o fărâmă de siestă s-a făcut țăndări.
Mai mult, telefonul se pune pe cântat, aducându-mi aminte că oamenii proptiți de ușa cabinetului sunt doar fața văzută a icebergului zilei de luni.
Dar, câtă vreme stăpânirea le pune pelerinele de pandemie, lucrurile nu pot merge decât spre bine.