Sărăcia, bolile mintale şi cardul de asigurat
Nu e un mare secret pentru nimeni faptul că bolile mintale se corelează statistic semnificativ cu starea de sărăcie. Vedem tot timpul pe străzi, pe scările bisericilor, în cimitire, persoane care prin comportamentul absurd, prin vorba, mimica şi vestimentaţia bizară, dau semne de gravă tulburare mintală. Ca simpli trecători, le dăm în cel mai bun caz un bănuţ, sau o pomană în sâmbăta morţilor. Apoi uităm rapid că ei există, consolându-ne conştiinţa cu faptul că totuşi cineva, poate statul, poate spitalul, sau primăria, sau poate nişte binefăcători generoşi, se vor îngriji de ei. Ei stau retraşi, rezemaţi în mod resemnat de câte un zid, sau dacă nu e prea frig direct pe jos. Nu au nici o poveste de povestit şi nu încearcă nici să convingă, nici să înşele. De la ei nu se prea poate auzi tradiţionalul "Dă-mi şi mie"!Spre deosebire de aceştia, cerşetorii calificaţi sunt nişte adevăraţi freelanceri. Profesionişti în arta persuasiunii, îţi urează să-ţi trăiască cucoana şi familia şi nu se lasă cu una cu două până nu te conving că povestea lor merită un dar. Deosebirea dintre un cerşetor şi un bolnav mintal este o problemă de atitudine, de statut şi de rol. Asumate cu aplomb de către primul şi absente la celălalt. Unde dorm şi ce mănâncă, aceşti bolnavi ai străzii pe nimeni nu preocupă. Un au loc în spitalele, nici măcar în cele de psihiatrie, unde LASS şi DRG-ul nu le permite accesul. În cel mai fericit caz, sunt duşi să zacă fără nici un tratament în depozite de bolnavi. Aşa zisele "Centre de recuperare si reabilitare" ale Ministerului Muncii.
Sunt persoane afectate de schizofrenie şi bipolaritate în stadii cronicizate, sau marginali intelectual. Istoria lor debutează uneori în urmă cu poate peste 30 de ani, în prima lor tinereţe. Datorită simptomelor psihotice nimeni nu i-a tolerat în societate. Au fost primii daţi afară din servicii şi apoi părăsiţi de familii. Inexistenţa în ţara noastră a unor programe şi a unor reţele medico-sociale psihiatrice care să-i facă să urmeze constant tratament şi care să le asigure minime resurse de cazare, alimentaţie în comunitate, au făcut ca aceştia să ajungă în stradă. De cele mai multe ori nu se regăsesc în evidenţa nici unui medic psihiatru de ambulator. Ca să nu mai vorbim de faptul că astăzi multe dintre micile oraşe de provincie nu mai au de mult psihiatri încadraţi în micile lor spitalele; spitale astăzi pe cale de comasare, de închidere, sau de transformare în azile de bătrâni. Nu au nici medic de familie, nefiind persoane asigurate.
Pentru că nu au un minim stagiu de cotizare, nu primesc pensie pe caz de boală. Dacă boala lor a debutat la vârsta de 25 de ani şi un pic şi nu până la 25 de ani, aşa cum prevede legea 448 şi cum nu au de cele mai dese ori nici documente medicale doveditoare, aceştia nu primesc nici ajutor de handicap. Îmi voi permite să pun o întrebare retorică Ministerului: cine va furniza acestor persoane cardul de asigurat?
