Barnevert, Bodnariu, bătaia și opinia publică românească

 

Subiectul zilelor acestea este, se pare, ostracizarea familiei Bodnariu în Norvegia de către Barnevernet, organizația vikingă care se ocupă cu protecția copiilor.

Primul lucru care mă frapează în ceea ce privește acest subiect este faptul că opiniei publice îi lipsește, cel puțin momentan, un cumul suficient de informații verificate în ceea ce privește acest subiect.

Sigur însă că ignorarea faptelor nu poate constitui, mai ales la români, vreun motiv de inhibare a unuia din cele mai semnificative talente ale concetățeanului nostru – datul cu părerea. Pe cât posibil conflictual, enervat, revoltat și pregătit de implicare extremă, desigur dacă aceasta nu implică scoaterea de bani din bucunar.

Așa cum am înțeles eu faptele directoarea școlii unde învățau două fete din cei cinci copii ai familiei Bodnariu a sesizat Barnevernet că, în opinia ei, cele două fete au suferit o formă sau alta de abuz (fără a se ști exact ce anume a văzut femeia).

În Norvegia se pare că organizațiile, mai mult sau mai puțin guvernamentale, nu se fac pe modelul ”Avocatului poporului” de la noi, ca un fel de loc de somn și de dat telefoane ale câte unuia din concetățenii noștri mai asimetrici. La ei oamenii își iau treaba în serios, așa cum fac vikingii de câteva mii de ani încoace (mentalitate destul de norocoasă dacă a rezultat în atingerea celui mai mare nivel de trai de pe Pământ). Așa că dacă la ei prin manuale scrie ”în caz de abuz mutați copii de urgență din locul unde aceștia sunt abuzați”, se pare că așa și fac și nu așteaptă ca ai noștri să le confirme cineva, poliție, medici sau morga că, într-adevăr domle, ăla își bătea/ viola/ fugărea/ înjura/ înfometa/ vindea copiii.

Și după această măsură de urgență se analizează situația și se iau măsurile pe care o să le vedem și noi, în câteva săptămîni sau luni, luate în cazul familiei Bodnariu.

Nu discut dacă este mai bine la ei sau la noi. Posibil ca sensul migrației de oameni între cele două țări să ne dea un insight asupra răspunsului la această întrebare dar, la urma urmei, nu este relevant. La ei ca la ei, la noi ca la noi, că dacă noi nu am vrea să fie ca la ei, am schimba.

Dar în cazul familiei Bodnariu ”la noi” înseamnă de fapt ”la ei”, oamenii alegând să se chinuie să își ducă viața pe meleag norvegian și nu pe plaiul legendar unde, ce e drept, un papuc aruncat după pehlivan atunci când acesta vine cu nota cinci de la școală nu este mare scofală.

Pentru că un alt fapt pe care nimeni nu îl contestă este acela că în familia Bodnariu se mai bate. Au recunoscut-o ei înșiși.

Cum dracu să nu bată? Sunt cinci copii, adesea fac zgomot, scandal, unii mai încăpățânați, alții mai leneși, ce să facă un tată sau o mamă responsabili, măcar câteodată?

Și aici ajungem de fapt la motivul real pentru care cazul aduce atâta emoție și implicare în mințile noastre getodace. Pentru că nu om avea noi multe de la soartă, petrol gata, diamante ioc, păduri în curs de export, meleag așa și așa și fabrici duse dracului, dar măcar dreptul sacru de a mai altoi copilul îl avem. Că la noi o urecheală, o linie pe palmă, juma de dupacă după ceafă sau, în cazuri mai grave, o curea sau două pe cârca nemernicului mic sunt acceptate ca normă culturală. Conform statisticilor 63% din familiile noastre o fac. Este deci parte din noi.

Cine sunt spălăciții ăștia antipatici să vină să ne spună că asta e rău? Ce tata, săracu, greșea când punea joarda pe curul meu? Nu greșea frate, om m-a făcut. Și dacă nu îmi dădea dirigul palma aia acu 25 de ani cine știe pe ce căi lăturalnice o luam. Etc.

În fapt însă este, în opinia mea extrem de rău. De trist și de rău.

Și nu mă refer aici la posibilitatea de a scoate din context o palmă dată poate la nervi copilului și de faptul, evident greșit, că aceasta nu ar trebui să fie motiv de despărțire a unei familii.

Mă refer de fapt la toată această mentalitate de a accepta corecția fizică și bătaia, motivarea prin frică și durere. Cu tot ce înseamnă acestea în perpetuarea violenței, dar și anxietății sociale, lipsei de sinceritate și tendinței de a abuza sau de a accepta abuzul de mai târziu.

Dar mă rog, noi cu ale noastre, ei cu ale lor.

Familia Bodnariu probabil că bate des copiii. Nu cred că îi maltratează, dar cred că îi bate des, suficient de des cât una sau ambele fete să se fi plâns la școală. Familia Bodnariu este pusă acuma să plătească pentru asta și pentru faptul că ei au crezut că bătaia este un lucru bun în familie.

Cred că familia Bodnariu va primi copii înapoi dacă se va dovedi că abuzurile nu au mers mai departe de bătăile deja recunoscute. Nu știu însă dacă, primind copiii înapoi, familia Bodnariu va continua să îi bată.

Eu nu am bătut-o pe fiica mea niciodată. Ai mei nu m-au bătut frecvent dar, ocazional m-au bătut și recunosc că nu le port în suflet vreo circumstanță atenuantă pentru asta (deși tehnic vorbind probabil că meritam ocazional bătăile încasate).

Cât despre noi toți ar trebui să analizăm ce este în neregulă cu noi, bârna atârnând de pleoapele noastre numită violență domestică și nu eventualul pai din ochii instituțiilor norvegiene.

Pentru că dacă ei doresc să construiască o societate, evident strâmbă, în care părinții să nu îți altoiască niciodată copiii, ce drept avem noi să îi împiedicăm?