Am recitit de curând balada populară Meşterul Manole şi trebuie să recunosc faptul că am găsit-o la fel de reconfortantă ca în perioada copilăriei când eram silit să o citesc .
Pentru cei care au uitat naraţiunea, aceasta se învârte în jurul lui Negru Vodă, preşedintele de atunci al Ţării româneşti, care o flendureşte de-a lungul Argeşului în ideea de a face o catedrală a neamului (şcoli, spitale sau azile de bătrâni fiind destule în opinia lui).
Pentru aceasta se pare că umbla cu 10 meşteri mari (nu neaparat pentru talentul meşteresc, cât, probabil, pentru dimensiunile trupeşti, dacă este să ne luăm după succesul construcţiei lor).
Întrucât la un moment dat Negru Vodă îi cam ia la ameninţări pe malaci înclin să cred că de fapt şi de drept mai erau însoţiţi şi de o suită de oşteni,necesari conferirii unui grad de seriozitate ameninţărilor voievodului.
În plus în lipsă de wi-fi şi televizor sigur majestatea sa îşi luase cu ea bucătari, femei şi entertaineri să nu se plictisească; în plus nici meşterii nu erau singuri având, conform sursei, soţioare şi surioare cel puţin (eu aş paria că şi frăţiori şi, posibil, unul sau doi dintre ei şi parteneri de gen masculin).
Tanda pe manda cogeamitea herghelia căuta loc de zidire pe malul Argeşului şi nu mă mir că, în hărmălaia creată posibilitatea de a rata vreo poiană sau două mai adecvate, era destul de mare.
Deşi procesiunea asta ciudată era mai degrabă de evitat, pare că la un moment dat întâlneşte un ciobănaş (textul original spune că îl ajunge din urmă, ceea ce presupune fie că alaiul prezidenţial circula cu girofar, fie că ciobănaşul ciobănea mai relaxat).
În mod inexplicabil, în loc să îl întrebe cât mai este kilul de lână, dacă dă de o pastramă sau dacă ţine cu Steaua (subiecte care par mai degrabă subiecte de conversaşie cu un oier), Vodă l-a găsit tocmai pe acest pierde vară să îl întrebe dacă ştie vreun hogeac părăsit unde să bubuie el o catedrală.
Să ne mirăm că ciobănaşul l-a trimis, la marele mişto, la singura leprozerie pe care o ştia, părăsită de mult, tocmai datorită alunecărilor de teren şi atât de nefastă că până şi câinii o ocoleau când căutau un loc să îşi facă nevoile?
După o foarte scurtă meditaţie voievodul aprobă proiectul şi îşi autoacordă autorizaţia de construcţie punând plăvanii la lucru.
Nu este clar dacă au dărâmat magazia înainte sau au încercat să construiască pe lângă ea, fapt este că, în lipsa de arhitect italian, materiale chinezeşti şi muncitori nemţi zidul, atît cât meştereau băieţii ziua se ducea dracului noaptea, din raţiuni de temelie, fundaţie şi chirpici la mâna a doua.
Cum plăvanii lucrau pe mâncare şi mai ales băuturică, dar nu se cunoştea nimic din munca lor, la un moment dat Negru Vodă a simţit că e luat de papagal (ceea ce pe vremea aia se rezolva destul de repede) aşa că, în absenţa cunoştinţelor şi propensităţii pentru motivarea pozitivă, le-a comunicat hahalerelor că dacă nu îşi odihneşte şi el ochii pe un zid câte de curând posibil (că la o mânăstire întreagă îşi luase gândul de când i-a văzut pe meşteri uitîndu-se la mistrii ca broasca la lună) o să îi îngroape de vii, fără băutură şi o să angajeze 3-4 bulgari la jumătate de preţ şi un sfert din rachiu.
Sigur că planul prezidenţial nu avea de ce să placă băieţilor, cărora ideea de a turna totuşi o fundaţie pe mâlul unde tot construiau de-aiurea n-avea cum să le vină sub cuşmile supradimensionate aşa că o stare de disconfort cu crize de panică, insomnie şi coşmaruri a fost inevitabilă.
Într-unul din aceste vise Manole a venit cu soluţia. Nu materiale de calitate. Nu mai puţină beţie şi mai multă mistrie. Nu temelie mai groasă, piloni, mutarea locaţiei. Nimic din toate astea, soluţia găsită de trântor a fost să bage în coşmelie prima hoaşcă care ar veni, a doua zi cu castronul de sarmale să potolească bivolii.
Cum ar putea genul acesta de procedură să întărească o construcţie nu a fost investigat în prealabil, dar, învioraţi de perspectiva burlăciei, toţi zece au considerat totuşi că soluţia propusă este de calitate.
După multă ceartă ("luaţi-o pe a mea", "am chemat-o pe a mea cu tot cu soacră, pentru capelă" etc) pare că, la vot, a ieşit să îi facă pocinogul la cea care o veni prima cu mâncarea a doua zi.
Fie şi numai ca să dea o lecţie femeilor de pretutindeni să nu iasă devreme, nefardate, din casă.
Bineînteles că, fiind cel mai mare, a doua zi dimineaţa, Manole a fost primul care a văzut cine este ghinionista... Chiar nevastă-sa. (Corect ar fi fost ca baladistul anonim să precizeze că săraca venea numai şi numai pentru că i se spusese că dacă ajunge cu sarmalele mai devreme, luna asta va fi fără bătaie).
Urmează o porţiune lirică a baladei, în care, sadic, Manole cere proniei să plouă, să tune şi în general biata femeie să aibă parte şi de cod roşu în ultimele ei clipe. Bineînţeles însă că o lună fără bătaie era pentru Ana o motivaţie pentru care ar fi adus şi Pringles la negri în timpul lui Katrina.
După ce au înfulecat ce încropise muierea, nătărăii s-au ţinut de cuvânt. Ciudat este că Ana nu s-a zbătut, nu a zgâriat nici nu a ameninţat cu PROTVul nici măcar când Manole a zdit răsuflătoarea.
Pare că până la urmă mânăstirea a fost zidită. Nu reiese din baladă dacă imediat după aceea sau la cîteva decenii după aceea, când tehnologia ar fi progresat suficient de mult cât să poţi construi în vad inundabil sau când nişte meşteri normali s-au apucat de treabă.
Ce este clar este că o perioadă de timp a existat o modă în arhitectura rommînească, conducând la meşteri ce se căsătoreau de mai multe ori în decursul vieţii.
Cât despre Manole pare că, la final, a fost făcut la bani de Negru Vodă, care, privind produdul muncii lor cu un ochişi nota de plată de la cârciuma locala cu celălalt a decis că singura vindecare pentru starea de iritare care l-a cuprins este să îi lase pe acoperiş, doar, doar or sări, cât erau ei de mari, şi i-or face şi o fântână , de impact, în curte.
Doar Manole a pus botul.