Constantin Cucu

Mie îmi plac în general documentarele despre natură.

Astăzi însă mi-am depăşit limita în domeniu cu un documentar în germană despre un lac şi locuitorii acestuia, broscoii.

Limba germană, care acum 30 de ani s-a lovit de mintea mea ca o nucă de oglindă, are o anumită savoare şi incantație consonatică cât să mă fi adormit şi dacă subiectul documentarului ar fi fost nemțoaice venite la lac în rut, darămite doar nişte bieți broscoi, în aceeași ipostază.

Pentru că spre deosebire de bărbați, a căror albăstrire în perioadele de curtare este mai localizată, la masculii oracăitori din lacul Wullenbergenstrumfencheim, sau cum dracu s-o chema, albăstrirea se intinde pe tot corpul.

Poate şi pentru că, să fiu sincer, camera nu a surprins nici o broscuță mai de doamne-ajută, ieșită la agățat.

Aşa că bieții obsedați orăcaie ca tăntălăii, spre bucuria bâtlanilor din zonă, mari amatori de amfibiene cerulii.

Incepuse chiar să mă prindă documentarul, în ciuda limbii teutonice şi a subiectului uşor disconfortabil pentru un mascul când, folosind dreptul de veto conferit de apartenența la neamul felin Ivy s-a aşezat în dreptul televizorului taman în momentul în care, parcă, prima broscuță apăruse rujată sa vadă dacă baieții au gonit bâtlanii de pe lac...

Raportul de gardă a spitalului se ține în bibliotecă, o cameră cu multe cărți vechi din care, de 24 de ani de când trec pe acolo, nu țin minte să fi citit vreunul vreuna.

De vreo 10 ani a înflorit o modă morbidă, singurul perete lipsit de vitrinele de cărți vechi ferite de reciclare fiind înțesat de fotografiile iluştrilor noştri predecesori plecați ad padres.

Practic zi de zi imaginile de țintirim ale acestor oameni care din rațiuni obiective s-au lăsat de endocrinologie ne veghează banalitățile şi nonsensurile cotidiene.

Treaba a fost digerabilă câtă vreme nu cunoşteam pe nici unul din pozații de pe grindă dar cum timpul a macerat şi o parte din cei pe care i-am cunoscut, unii din ei de treabă, au prins selecția, imaginile privindu-ne din purgatoriul de pe perete au început să mă obsedeze.

Deunăzi, având un sughiț mai ciudat, am realizat că nu ar fi exclus ca, dacă nu sunt atent, eu însumi să împart eternitatea cu ceilalți în dimineți nesfârşite de raport de gardă.

Nu aş avea nimic împotrivă să îmi pună postum poza la clubul de bridge Locomotiva, să văd la infinit ce tâmpenii joacă alții şi nici nu m-aş supăra să aşeze poza mea la "Siret" vara să văd cât de porceşte dau alții cu zarul. Dar la raport, frate?

Sper să reuşesc, ca şi până acum, să îmi conving colegii că sunt prea mic şi nu merit atâta onoare dar, privind expresiile chinuite ale unora de pe perete constat că planul a fost încercat şi de alții, fără succes, câtă vreme vârful piramidei, pe care vor trebui aşezate, în eventalitatea improbabilă a unui deces, mutrele mai marilor, are dureros de mare nevoie de cărămizi.

Unul din lucrurile cele mai parșive pe care le poate face un politician (fie el un politician mai mic și mai nereprezentativ, cum este domnul Voiculescu, actualul ministru al sănătății) este acela de a amesteca chestii bune și chestii rele într-un act normativ care urmează a fi votat sau aprobat cu toate acestea la grămadă.

Astfel acum, când persistența guvernului actual la guvernare după momentul electoral este la fel de probabilă precum calificarea României la Cupa Mondială, oamenii se apucă să reformeze. Astăzi managementul spitalelor.

Întâmplător reformarea managementului spitalelor este, și după părerea mea, un lucru bun. Și, la fel ca oricine altul, cred că managerul ar trebui să fie competent, cinstit și să nu facă politică de nici un fel la locul de muncă (în afara politicii spitalului, desigur).

Că veni vorba de competență și de performanță, trebuie să ne amintim cu toții faptul că, sistemul nostru de sănătate fiind de fapt ca extracție, funcționare și cutume comunist, eficiența și performanța la noi se judecă diferit decât în America.

Pentru cei care nu cred că sistemul este comunist le voi atrage atenția că se bazează pe principiul socialist ”Luăm de la toți după posibilități și le dăm la toți după nevoi” ceea ce nu se poate practic, deci efectul este că nu prea dăm la nimeni mare lucru. Oamenii plătesc pentru sănătate prea puțin și din puținul pe care îl dau o parte este deturnată în scopul atingerii obiectivului dintotdeauna a elitei politice, respectiv cel mai mic procent de PIB pentru sistemul sanitar din Europa.

Eficiența la nivel spitalicesc în România în context nu se bazează, cum s-ar crede, pe diagnostice mai exacte, pacienți mai bine tratați, timpi de așteptare mai mici sau alte asemenea ci, pur și simplu, pe manipulare date statistice și de DRG, acoperirea curului la orice control, mimarea cât mai bună a interesului pentru pacienți cu minimalizarea costurilor de îngrijire ale acestora.

Un spital bine condus în zilele noastre produce bani din internări cât mai multe (eventual peste capacitatea fizică de a interna) a căror complexitate poate fi manipulată din calculator și care oferă cât mai puține analize scumpe pacienților.

Practic se măsoară, ca acum 50 de ani, realizărili la hectar și hectarele, nu pâinea de pe masa beneficiarilor.

În context sigur că un altfel de management și o altă viziune ar fi folositoare deși, probabil, nu ar merge decât o dată cu transformarea și punerea pe baze reale a întregului sistem.

Criterii de internare aplicabile fără limitări. Plata pe procedură, pe analiză și pe medicamentele folosite, și nu pe cine știe ce sumă arbitrară iese din înmulțirea internărilor cu complexitatea cazurilor (în viziunea australiană a DRG). Ambulator performant, decontat integral, pentru rezolvarea cazurilor care pot fi rezolvate fără internare. Și probabil multe altele la care eu nu mă gândesc pentru că eu nu am stofă de manager.

Dar la noi ar putea veni și cel mai tare manager din America, în fața sistemului nu ar putea decât să facă exact ce fac ai noștri.

În context ce s-a gândit dl Voiculescu să facă? Să tragă și el o măsură, acum la plecare.

Să nu mai fie domle oameni politici la conducere spitale (fapt care nu este neaparat rău, dacă nu am ști cu toții că probabil și pe viitor tot cu voie de la prefectură sau de la minister se vor face numirile).

Să nu mai fie cumetrii. Perfect asta, doar că nu pricep ceva; până acuma erau cumetrii și voi vă uitați la ele ca boii? Ce v-a ținut frate să intrați, fără ordonanță de urgență, ca un cuțit încins în unt, atunci când ați văzut cumetrii, legături mafiote cu firme, contracte oneroase și alte asemenea? Adică dați o lege de tip ”Nu mai fura, hoțule” cu aerul unei mari descoperiri personale când, de fapt, taman voi, guvernul și taman tu, ministrul sănătății, ar trebui să identificați și să dați afară, fără o lege nouă, pe managerii vinovați de asta?

Dar cel mai mult îmi place paragraful Tolontan al legii. Acea găselniță care sună : ”Până în acest moment, exista obligaţia managerilor din spitalele clinice de a fi cadru universitar sau medic primar. Această măsură îngrădea în mod nejustificat accesul la această funcţie ...”.

Din nou precizez că nici mie nu îmi place prea mult gerontocrația și tirania câte unui Dom Profesor din sistem. Și că poate cineva, cumva, ar trebui să reglementeze mai clar anomaliile de la acest nivel.

Mai cred de asemenea că activitatea de management ar trebui să fie asumată ca o activitate în sine care nu merge în paralel cu cea medicală. Ca atare nu cred că cei care aleg să lucreze ca manageri mai trebuie să consulte sau să opereze în afara situației improbabile că, după ce au muncit ca niște robi în spital 8 ore pe zi ca să îl managerieze, mai au energia necesară să se ducă la vreun centru privat ca să își completeze veniturile oferind și servicii medicale.

Pe de altă parte însă, buni sau răi, ăștia sunt vârfurile medicinei. Medicii primari și cadrele didactice.

Ăștia sunt, cel puțin teoretic, măcar până vom inventa alt mod de măsurare și de apreciere a competenței medicale, cei mai buni. Așa că nu era absolut nimic nejustificat în a promova acești oameni în detrimentul celor care nu au atins nivelul lor profesional la conducerea instituțiilor medicale.

Posibil ca viziunea ministerială să tindă spre un sistem medical cârmuit de economiști, ingineri cu competențe în domeniu managerial, băieți deștepți cu școala vieții,  absolvenți ai cursurilor de management de la vreuna din facultățile din Deva sau ziariști implicați de la gazeta Sporturilor.

Eu personal sunt prea bătrân ca să simt că asta ar fi ceva bun și continui să cred că, în măsura în care se găsesc medici doritori să își asume managementul vreunei unități sanitare (și mirarea mea constantă este că se găsesc) aceștia ar trebui să o facă prioritar.

Poate mă înșel, poate nu.

Fapt este că genul acesta de schimbări necesită dezbatere și nu doar semnătura unui ministru efemer, aflat în plin proces de terminare a mandatului.

 

Mulți oameni și poeți au considerat și consideră că cea mai importantă și intensă legătură a femeii este cea cu bărbatul ei. Și că de fapt o mare parte a sensului existenței acesteia se bazează pe dorința inerentă de a gravita, admirativ, în jurul acestuia.

Nu zic că nu se poate întâmpla și așa dar, din experiența mea cel puțin, acest fenomen de orbitare se datorează mai degrabă dorinței de a mitralia verbal bietul exemplar masculin din toate părțile și că, o dată partajul semnat și parafat de notar, nu există mai multă dorință a femeii de a-și revedea alesul inimii și bărbatul vieții decât ar fi pentru un vasluian să introducă rachiul în vreun alambic cu semn schimbat care să împroaște la capătul celălalt cu prune.

Și, dacă o fi adevărat că Julieta s-a sinucis de dragul lui Romeo, asta se datorează strict faptului că biata femeie nu a avut timp fizic să îl vadă pe tânărul veronez întorcându-se beat de la o partidă de ”Șșșt femeie, nu vezi că-s obosit?”.

Alți oameni, mai bine intenționați sugerează că singura legătură indestructibilă a femeii este de fapt aceea cu copilul ei; nobilul sacrificiu permanent și implicare grijulie în binele lui.

Acești oameni sunt desigur mai aproape de adevăr, majoritatea femeilor fiind adevărate tigroaice în ce privește protejarea copilului din dotare, îndeosebi dacă acesta are ghinionul să dea în viață de vreo felină unduioasă, fără talent la bucătărie, dar cu vocație în direcționare adecvată a veniturilor și a tendințelor spre zgârcenie ale consortului.

Și în context, printr-un proces de eclozare inversă, fluturele feminin fericit de la nunta copilului ei devine încet, încet omida păroasă căreia, cu toții îi spunem mamă-soacră și aruncăm cu papuci după ea.

În contextul acestor false concepții tot eu săracul trebuie să privesc în adâncime și să vă spun adevărul, respectiv faptul că singurele legături pe care femeia le caută, le cultivă și le apără cu dinții sunt acelea cu cosmeticianul, coaforul și manichiurista.

Exact cum broaștele țestoase migrează mii de kilometri ca să își depună ouăle, numai și numai pentru că de-a lungul existenței acestei specii continentele s-au îndepărtat unele de altele, tot așa și femeia zilelor noastre revine cu precizie lunar la acel apartament obscur din Berceni sau la acel salon din punctul cel mai îndepărtat geometric de vreun loc de parcare în oraș în care, cândva, când locuia în cartier, cu o perie sau cu vreun model nou de acrilat, un stilist i-a furat inima.

Posibilitatea, adesea invocată de masculul nevinovat, că poate, din întâmplare sau bulan chior, ar mai putea exista și pe lângă casă vreun coafor la fel de bun este de obicei privită de femeie cu compătimirea și mila cu care primii coloniști vedeau băștinașii punându-și pene în cap și hăulind la lună.

Insistența pe această temă a bărbatului, care tocmai a terminat să își aranjeze cu mașina de tuns freza pe luna asta, poate cel mult declanșa, în rarele momente când este ascultată, acel fenomen de tzunami de care însurații se tem, respectiv liniștea profundă a bosumflării, urmată de valul mareic al dezacordului feminin exprimat.

Eu personal, blagoslovit fiind de soartă și cu nevastă și cu fată mare, am încetat de mult să mă mai mir de toate astea, necum să mai contest importanța și preponderența acestor persoane speciale față de mine. Ca un mustang domesticit duc, în zilele care nu sunt de meci sau de bere, femeile din viața mea la coafor sau la unghii (fără a mă mai interesa la care din ei exact și în ce ordine) și știu că numai o apoplexie timpurie, vreu cutremur cu adevărat important sau invazia marțienilor ar putea, o perioadă de timp, să mă scutească de acest lucru.

Și încă sunt norocos – toți acești oameni lucrează într-o localitate apropiată.

La nici o săptămână de la savurarea alegerii noului președinte american, o persoană serioasă pe care ne putem baza, democrația ne-a adus duminica aceasta o nouă bucurie, prin alegerea domnului Igor Dodon în funcția de președinte al republicii surori de la răsărit.

Este adevărat că omul a lovit sub centură în competiția cu doamna Maia Sandu; astfel el a promis că, în cazul în care va fi ales, va desființa bacalaureatul, acea ordură necreștinească cu iz de genocid pe care fosta ministesă a educației a aplicat-o cu cruzime, ceea ce a și dus la sinuciderea atâtor tineri moldoveni expuși la grile.

Pentru mine numai această promisiune caracterizeaza un om deosebit.

Este adevărat însă că, fiind socialist, nu poate permite înmulțirea persoanelor care să și citească prin licee.

Noul președinte moldovean intenționează să poziționeze țărișoara lui cu fața spre Rusia (ceea ce va rezulta în expunerea curului spre țara noastă), urmează să uzurpeze flamura de luptă a echipei FCSB, roș albastră, pentru a recrea drapelul național și va da o lovitură devastatoare uniunii europene, renunțând să mai colaboreze cu ea în favoarea federației ruse.

O altă măsură a omului mi-a plăcut și mai mult– retragerea cetățeniei lui Băsescu. Poate o veni unul și la noi să propună asta.

Asta e Moldova, asta e democrația, ăsta e președintele lor. Nu e cu supărare, câtă vreme nu există vreo obligație să trecem vreunul din noi Prutul.

Ba chiar, dacă stau să mă gândesc, este un exemplu.

La urma urmei și noi în Tunari suntem o stirpe de oameni mândrii, care vorbim tunăreana, o limbă ancestrală din care s-a născut și româna și moldoveneasca; nu agreem uniunea prin japcă cu România și, personal, aș alege să extind relațiile cu China, Țara Bascilor și Micronesia.

În plus steagul  tricolor ne cam fute ghina și o să le propun concetățenilor să facem altul, mai pepit.

Mai mult, cum pe teritoriul sfânt al patriei mele trăiesc și tunăreni, români, vreo doi moldoveni, țigani și machedoni, cred că de fapt ar trebui să facem o federație.

Și, dacă o să le mai spun și de scoaterea în afara legii a examenelor de bacalaureat și de capacitate, de construirea unui zid, plătit de români, care să limiteze imigrația, nu m-aș mira să obțin chiar și 56%, mai ales dacă nu intervine diaspora manipulată.

Și până s-or prinde tunărenii că în loc de zid, la fel ca Trump, o să fac doar niște bariere din loc în loc, procesul electoral se va fi terminat de mult ....

Continuă pe facebook vânzoleala dintre cei care își exprimă greața și consternarea privind alegerea lui Daucus Carota ca președinte al Americii și cei care găsesc explicații logice și circumstanțe inteligibile pentru această opțiune a poporului frate și prieten de peste Atlantic.

Din punctul meu de vedere există câteva chestii care nu se leagă:
- de ce oameni pauperi au votat un miliardar care a spus, printre altele, că va reduce impozitul companiilor și a oamenilor bogați și că va abroga Obamacare, nu va crește salariul minim pe economie și nici nu va scădea taxele pentru săraci
- de ce atât de multe femei au votat un sexist declarat, care intenționează să interzică avorturile și care nu se sfiește să afirme că femeile trebuiesc trase de pizdă, nu ascultate
- de ce oricine ar vota cu un om care o dată zice una și, după un timp, pretinde exact contrariul
- este vorba doar de mine sau omul chiar este doar un babalâc decrepit, cu un discurs incoerent și niște proiecte atât de neclare că lasă impresia că în mintea lui există doar un bâzâit continuu?

Presupun că, până la urmă, a fost votat câteva din motive esențiale:
1. Pentru că a ajuns în postura de a fi nominalizat; faptul că a ajuns să fie pus pe buletinul de vot final a funcționat pentru mulți americani ca o garanție a faptului că, dincolo de aparență, discurs, incoerență și agresivitate omul are realmente stofă de președinte; altfel cum ar fi ajuns așa departe?
2. Rezonanța dintre misoginismul, xenofobia, agresivitatea și grobianismul personajului, citite ca sinceritate și atitudine inovatoare, și cele ale publicului american mai sărac mobilat între urechi
3. Lipsa de carismă a doamnei Clinton, probabil unul dintre puținii candidați pe care Trump i-ar fi putut învinge
4. Apetența generală a publicului american (ca de altfel a electorilor dintotdeauna) pentru mesaje și atitudini negative, campania lui Trump din acest punt de vedere fiind net superioară și reușind să transfere atenția de la bârna incoerenței și prostiei din ochiul lui Morcoveață la deranjantul pai din ochiul contracandidatei sale.

Unul din momentele interesante pe care ți le poate oferi soarta este acela în care vezi un adult, eventual unul cu pretenții, contrazis în cele mai intime credințe și așteptări de către realitate, bâlbâindu-se cum să explice asta.

Cam ca soțul care vine cu prietenul acasă, lăudându-și soția, și o nimerește pe aceasta cu punctul G găsit de vreun necunoscut.

Cam așa și chestia asta cu Trump, democrația americană și rolul Americii în progresul umanității.

Să ne înțelegem, nici GW Bush nu a fost cine știe ce telegar înhămat la cotiga democrației și progresului, dar, o perioadă, Barack Obama a readus seriozitate acestui rol mondial, pe cale de a fi preluat de un asin fugărit de strechii imaginare.

Acum că s-a stabilit faptul că Morcoveață va fi posesorul valizei cu butonul roșu devine evident pentru oricine că stabilitatea lumii și mersul ei spre mai bine va depinde mai mult de doza de neuroleptic pisată de serviciile secrete în micul dejun al omului, decât de rațiune și de principii. Și că, în paralel cu marele zid izolând Mexicul și alți tulburați din celelalte state relevante vor încerca, la rândul lor, să facă lumea mare din nou.

În context normală ar fi o perioadă de reflecție și o asumare a evidenței vizibile și de pe fața nevăzută a lunii, respectiv aceea că tot ce a putut spârcui americanul în latrina urnelor a fost un fel de Vadim cu minte mai puțină. Că ceva este teribil de rău într-o țară care a migrat în decenii de la alegerea unui JFK la alegerea lui Siminică și că, poate, modul în care funcționează democrația acolo nu este cel mai adictiv model posibil.

Când colo văd că mulți dintre cei care se exprimă o iau pe ocolite; că omul nu este chiar așa rău; că sunt sisteme funcționale care îl vor ține în frâu; că va fi o contrapondere de valoare la pericolul rus; că e, totuși, bine. Ca soțul încercând să explice de ce este nevasta în chiloți și poștașul în izmene.

Nu e bine, fraților, e rău de tot.

Nu poți pune o maimuță să conducă un Boeing, numai pentru că acesta are un pilot automat de invidiat și să justifici asta cu faptul că Tupolevul din zare are la cockpit, de asemenea, un urangutan.

Pe noi pe români chestia nu cred că ne va afecta, cel puțin nu imediat. La urma urmei de Trumpi tot avem parte de 26 de ani încoace și, cumva, am reușit să îi evităm a alege.

Probabil însă că la fel se raționa și la alegerea prin anii 30 a unui alt om politic cu discurs avântat și dorință de puritate etnică, un anume Adolf.

Guvernul criminal, factorii responsabili, medicii șpăgari și incapacitatea autorităților lovește din nou sâmbătă dimineața când, din rațiunule susmenționate, un număr de 20 de mașini tinere și frumoase au intrat una în alta pe autostrada soarelui (care la ora accidentului era mai degrabă autostrada ceții).

Dând dovadă de cel puțin neglijență dar, mai probabil, reavoință, susmenționații vinovați au permis negurei să se instaleze peste Bărăgan, fenomen benefic în cazul invaziilor otomane dar ușor perturbante atunci când dacii liberi, cu o grabă justificată, se dau cu mașinile pe autostradă.

Se pare că inițiatorul coliziunii în lanț este un domn care, urmare a unui pariu pierdut cândva, s-a jurat să meargă tot restul vieții numai pe banda a doua, bandă care îi reprezintă dorința de mai bine și de supremație. Ca urmare, indiferent de viteză, el folosește banda aceea, fie ploaie, vânt, polei, erupție vulcanică sau ceață.

De exemplu alaltăieri omul rula prudent cu 30 km/oră, admirând stihia nebuloasă din jur când, nu se știe de ce, o altă mașină l-a lovit din spate.

Pentru că, așa cum getul nostru are o primă opțiune la folosirea benzii a doua și alți daci au același drept.

Din coliziunea celor două mașini s-a creat un corp comun cu o viteză intermediară și masă mai mare care a atras, într-un mod analog modului de formare a planetelor, restul de daci grăbiți pentru care ceața este mai degrabă o provocare decât un motiv de decelerare și de condus prudent, doamne ferește, lent.

Astfel, de exemplu, ultimul contributor la grămada de fiare vechi de pe carosabil a venit la întâlnirea cu soarta cu generoasa viteză de 116 km/oră.

S-a murit, s-a descarcerat, s-a internat, s-a anchetat, s-a decongestionat, într-un cuvânt s-a făcut treabă cu orele pe autostradă și prin spitalele bucureștene.

Grijulii cu lucrurile importante, oamenii s-au întrebat: ce au păzit autoritățile.

De ce nu au anunțat că e ceață? De ce nu au intervenit dinainte de coliziune? De ce omoară oameni nevinovați?

La fel mă întreb și eu, de fiecare dată când conduc mașina. Unde sunt autoritățile atunci când zevzecii parchează, depășesc, claxonează, dau bipuri luminoase, o iau pe banda de urgență, cotesc fără semnal și toate celelalte manevre obligatorii ale dacului motorizat?

Și trebuie câte o catastrofă ca asta ca să pricepem că, de fapt, ca medie vorbind, avem exact autoritățile pe care le merităm.

Există la Tuzla o categorie extrem de defavorizată de persoane. Nişte amărâți.

Siliți de viață şi de sărăcie şi-au încropit nişte cocioabe fix pe malul mării, în bătaia vântului şi a valurilor. Nu au nici măcar un trotuar amenajat în față, trebuind să păşească zi de zi pe plajă.

Nefiind oameni adevărați nu au credite, nu au maşini şi nu au bogăție. Tot ce au sunt nişte bărci cu care ies, când omul normal se odihneşte, la pescuit.

Spre deosebire de noi ceilalți, care avem atâta fericire şi bunăstare în viețile noastre ei nu au decât nişte cocioabe, o plajă pe care să procastrineze, aşa cum stau mărturie peturile goale de bere şi o mare nesfârşită la care să îşi plângă nenorocirea.

Stăteam azi şi ma uitam la cocioabele, plaja şi marea din fața lor şi nu putea câtuşi de puțin să pricep ce aş putea să fac eu însumi să ajung ca ei.

Am citit despre existența unui frumos obicei ecumenic în Grecia, acolo unde, în Lamia, un arhiepiscop mort a fost plimbat pe umerii preoților prin oraş, într-o procesiune pe care aş dori-o repetată şi la noi, cu Ion Iliescu în rol principal.

După necesarul tur, cu mâinile acoperite de pupături, respectivul om sfânt a fost plasat în poll position pe grila de start spre paradis, respectiv îngropat.

Nu îmi este clar dacă obiceiul are menirea de a arăta publicului elen că producția locală de moaşte continuă, dacă este un test prin care se verifică acuratețea diagnosticului medical din prealabil, dacă este vorba de justificarea vreunui ultim salariu de la arhiepiscopie sau doar o verificare de rutină pentru vreo posibilă reînviere.

Dar ce îmi este clar este că singurul normal la cap în toată tărăşenia este tot mortul, săracu'