Constantin Cucu

În țara unde domnul Tăriceanu intră ca să își preschimbe carnetul de conducere prin spate, pentru că este un lider marcant, un gânditor politic și un om de care avem atâta nevoie încât ar fi păcat să rateze câteva minute din inestimabilul său timp ca să stea cu bivolii la coadă, domnul Ciolos (și împreună cu el întreaga delegație oficială română în deplasare spre Germania) a mers la clasa economic în avion.

Și a rămas la locul lui chiar și atunci când una din stewardeze, recunoscându-l pe Vodă, l-a invitat să își mute curul la clasa I.

Nu îl cunosc pe domnul Ciolos suficient cât să îmi dau seama dacă este vorba de un gest de normalitate umană sau doar o construire meticuloasă a unei imagini diferite de a ciocoilor noștri politici.

Dar asta nu contează foarte mult.

Indiferent de motivația lui, gestul semnifică respect față de noi ceilalți, care ne ducem toată viața la clasa economic.

Mi-ar plăcea ca și alții să mimeze același respect, fie ducându-și copii la școlile noastre, fie tratându-și furunculele prin spitalele noastre, fie folosind girofarul strict cu amanta în pat. Și, chiar dacă aș ști că aceste gesturi ar fi doar de fațadă, tot cred că lumea noastră ar deveni mai bună.

Dar, mă gândesc, ce ar fi dacă de fapt Ciolos este realmente sincer în modestia lui? Ce am avea noi alegătorii de făcut?

Dar mai ales ce ar face ăilalți politicieni?

Când tragi în public o băşină, dacă nu eşti politician, te faci că plouă.

Dacă eşti politician aldist însă se pare că ții morțiş să explici celor din jur că de fapt băşina a fost un fel de rapsodie, că mirosul este de fapt de iasomie târzie şi că dreptul de a băşi peste noi ar trebui garantat oricărui politician de gradul I sau Ii. Şi rudelor lor. Amicilor lor. Amicilor amicilor lor, etc.

Un anonim microcefal, cu funcția "invidiabila" de târâtura şefă peste ALDE Timiş s-a trezit făcând genul acesta de aprecieri şi punctând opinia domniei sale că, mergând să îşi ridice permisul de conducere de la Poliție domnul Tăriceanu a fost de fapt un grațios, un democrat şi un popular şi că normal ar fi fost să îşi trimită consilierul ca să ia acel permis. Şi că, de fapt, cam aşa ar trebui să facă toți politicienii, nu să stea cu toată plebea şi cu toți puliştii la coadă.

Dintre nenorocirile comise de politicienii noştri de-a lungul a 26 de ani de Sodoma faptul câ Moş Sclerozeanu şi-a luat permisul fără să stea la rând este cea mai mică.

Practic o băşinâ în vânt.

Stăruința sicofantă a miniciocoiului de Timiş, de a justifica la nivel principial dreptul politicienilor noştri de doi bani de a trage aere în freza noastră este de fapt deranjantă.

Şi apartenența acestei balegi umane la un partid aşa zis liberal, nemaivorbind de aşa zis "adevărați liberali" şi "speranța dreptei" este cu adevărat şi intens disturbantă.

Pentru că, după 26 de ani, nu mă mai miră nici una din diareile politice pe care PSD ßi ceilalți stângişti le slobozesc peste noi. Dar a vedea că şi âilalþi, sanchi "ai noştri" gândesc la fel mă aduc la disperarea de a dori uneori doar o puşcâ bună, cu lunetă, şi o gâleată, două de cartuşe.

Poliția Neamț a hotărât să îndepărteze din cadrul efectivelor sale elementele incompetente.

Astfel unul dintre acestea, câinele Tey, s-a dovedit, misiune după misiune, un incapabil, ronțăind Royal Canine ul patriei pe degeaba.

Gudurându-se în loc să muşte, scărpinându-se la coadă în loc să vegheze vigilent şi lătrând ca bezmeticul în loc să se apropie pâş pâş de răufăcători, Tey s-a dovedit o tristă dezamăgire pentru purtătorii de chipiu moldoveni.

Ca urmare instituția s-a hotărât să îl demobilizeze fără onoruri militare, scoțând cotarla la licitație.

Din păcate deşi procedura de a cumpăra un câine prin licitație este simplă, necesitând doar câteva chitanțe, viramente prin conturi, timbru fiscal şi acte justificative se pare că în cazul lui Tey nu s-a prezentat nimeni, probabil datorită incompetenței mitologice a animalului.

Faptul este îngrijorător şi deranjant, contribuabilul nefiind obligat să plătească de aiurea oasele tăntalăului, şi cred că birocrația ar trebui simplificată pentru ca, în cazul repetării acestor licitații de vânzare a elementelor incompetente din poliție să putem oricare din noi achiziționa, dacă avem dare de mână şi dragoste de animale, vreun agent, chestor sau comisar.

 

De ceva vreme primesc între 10 si 20 de e-mailuri cu reclame pe zi. Am avut se pare ghinionul de a ajunge în baza de date a unor "profesionişti" cu mult timp liber care ma imbie permanent cu pături (a doua cadou), machiaj profesionist, bormaşine extremale sau set complet pentru unghii.

Azi mi-au căzut ochii pe altceva, ceva ce pare a fi benefic şi pentru partener: "Ultimate formula".

Textul promoțional loveşte direct la țintă intrebându-mă cât de des am fost zgâriat pe spate, în ultima vreme, de nevasta extenuată de orgasm şi, presupunând corect că spinarea mea nu are nici o urmă de fapt, îmi recomandă pentru corectarea situației jenante in care îmi târăsc zilele şi mai ales nopțile, să achiziționez susnumitul produs, testat de cercetători din Marea Britanie.

Pentru că, se pare, magiunul descoperit de aceştia funcționează ca un fel de spanac pentru Popeyeul individului tomnatec, furnizând nevestelor de pretutindeni bucuria unui muțunaş cu care să se joace cât e noaptea de lungă.

Practic se garantează la nivel de cercetători britanici un priapism vesperal de natură a slei şi umple de cearcăne pe orice femeie suficient de imprudentă de a nu se fereca la timp cu cheie.

Pe lângă acest efect minunat produsul se pare că măreşte şi numarul şi zglobiiciunea spermatozoizilor, capabili a arăta după un tratament complet, ca Manchester City in deplasare şi nu ca Steaua acasă.

Să mă mai mire că în context produsul minune are efect şi pe imunitate, starea generală de sanătate, binele şi pacea mondială şi curbarea adecvată a spatiului?

Şi pentru a avea parte de asta tot ce trebuie să fac este să nu fiu chitros, să umblu un pic la conturi şi apoi să aştept ca spatele să mi se umple, oricât de geometric imposibil pare uneori, de zgârieturi...

 

Am citit că aseară, în aftermathul violului cu palme la cur încasat de Steaua becaliană de la Manchester City, domnul Regenkampf ar fi conchis că : ”Ne-a lipsit atitudinea”.

Să fi avut atitudine băieții fum ieșea din alde Sterling, Aguero și ceilalți, în loc de programul cu chenar roșu vizionat de către noi toți.

Aici analiza mea este un pic divergentă; mie de exemplu mi s-a părut că atitudinea, adică dorința de a merge la poarta adversă, a existat. Ceea ce a lipsit a fost de fapt mingea (numai și numai datorită faptului că era, în mod persistent, la ăia).

Dacă ar fi să despicăm firul în patru probabil că au mai lipsit și altele, respectiv vreo 3 fundași, mijlocașii și câțiva atacanți. Portar a fost, deși mie mi s-a părut o prezență tristă ca o măicuță violată repetat de vikingi, dar care reușește ocazional să mai cârpească pe câte unul peste urechi la vreunul mai lent.

Este greu de stabilit care a fost cel mai slab jucător al Stelei aseară. Poate cosașii care au secerat cam tot ce a intrat în careu, fie și numai pentru a-i da prilej portarului să se afirme la penaltyuri, cu o notă specială pentru Toșca, cel care nu a scos, este adevărat, penalty, dar a reușit să contribuie la primul gol al lui MC mai mult decât marcatorul. Poate să fie vreunul din mijlocașii pasând, în rarele momente când au avut mingea, cu precizie milimetrică în bocancii adversarilor sau vreunul din futilii noștri atacanți?

Votul meu, desigur, ar merge spre Muniru, care a făcut un pic din toate.

Evoluția lui Manchester City nu a fost una extraordinară.

Oamenii au venit cumva setați ca pentru vreo Barcelonă a estului și nu și-au mai putut scoate chestia asta din cap tot restul jocului, chiar dacă devenise evident, după al doilea penalty ratat, că de fapt garnitura stelistă seamănă mai degrabă cu echipa de old ladies a clubului catalan.

Mai puțin de 5-0 ar fi fost contraproductiv; ar fi început scâncelile cu ”nu s-a dorit”, ”arbitrajul, penaltyurile”, ”ne ducem să câștigăm la ei” sau ”să fi jucat Muniru fără dischinezie biliară, altfel se scria istoria”. Ar fi existat o urmă de onorabilitate și de validare a modului în care sunt conduse lucrurile în fotbalul românesc actual pe care nici unul din cei implicați în fenomen, jucători, antrenori, conducători de cluburi, jurnaliști și probabil nici suporterii, nu o merită.

Așa cu 5 înfipte în cur putem să ne întoarcem la ale noastre, Alibeci, Chiajne și Becali, dar măcar într-un colț al minții s-ar putea naște gândul că, dacă nu schimbăm nimic, probabil că singurul sport la care mai putem aspira la liga campionilor rămâne oina, cel puțin până nu încep să o joace și alții.

Deşi nu am simpatie pentru FCSB mi-aş fi dorit să câştige azi. Şi dacă ar fi putut, cu tot riscul de a auzi behăiturile lui Becali, să căştige şi liga.
Nu că ar fi pierdut orice şansă.
Fac parte din generația care, indiferent ce lupte şi bătăi mai erau prin campionat, prin cupele europene le țineam pumnii la toate. Nu ca astăzi, când unii se bucură când ”dușmanii” se întorc, cum a făcut Steaua azi, cu sfincterele rupte şi ceilalți le dau cu tifla pentru faptul că ei si numai ei au privilegiul să incaseze 5 goluri pentru țară.
O marotă a comentatorilor PROTV a fost, ca de obicei, să facă un capăt de țară din comparația între valoarea, exprimată în bani, a jucătorilor celor doua echipe.
Cu conotația evidentă că, să fi avut şi noi un miliard de băgat in cururi negre de fotbalişti de clasă, am fi facut şi am fi dres.
Este suficient însă să te uiți un minut la mutra lui Becali (sau a majorității conducătorilor de club de la noi) ca să înțelegi că nici cu un miliard pus cumva la dispoziție de vreo zână cu simțul umorului, bietul om nu ar fi putut face construi o echipă care să prindă mai mult decât ”Cupa Șeicului” în vreo competiție de amatori de prin Golf.
Ce este caracteristic mentalității noastre de nehaliți este să considerăm că banii sunt principalul atu pe Pământ şi că totul se plăteşte.
Dar banii nu ar schimba nimic din priceperea, lipsa bunului simț, vocația distrugătoare şi goliciunea mintală şi sufletească a unui Becali (sau altul). S-ar perinda antrenori mai scumpi, s-ar pizdui jucâtori de zeci de milioane, nu prăpădiți ca aceştia din seara asta şi, în esența lor, lucrurile ar fi cam la fel.
Fără talent, fără emulație, fără viziune şi fără răbdare și perseverență.
Pentru că ce lipseşte fotbalului nostru (ca de altfel intregii societăți) nu sunt banii. Sume mai mici ar ajunge.
Lipsesc oamenii, priceperea, dedicarea şi bunul simț.
Şi dacă nu e de crezut că acestea pot compensa lipsa banilor, reamintiți-vă de mutra lui Sterling după optimile cu Islanda de la Euro...

 

Nu mă simt bătrân.

Principalul motiv pentru care nu mă simt bătrân este legat de faptul că, în cele mai multe momente ale mele, simt. Și nu simt (încă) dezamăgirea, pierderea controlului și decrepitudinea care se instalează, vrând nevrând cu vârsta cât simt optimism pentru ziua de mâine, speranța că ceva se va întâmpla (fie doar vreo pagină de boimi scrise) și iubirea. Iubirea față de nevastă, față de copil, de animăluțele mele, de casă, de mașină, de cabinetul meu, de babele și moșii care îmi cer uneori ajutorul și, paradoxal, față de prieteni, colegi, cunoștințe și trecători.

Acum zece ani și mai mult nu eram așa. Eram prizioner într-o lume cu care mă luptam, ceea ce este ciudat pentru că de fapt nu căutam nici să parvin, nici să câștig mult mai mult și nici să impun altora ceva, fie acest ceva personalitatea mea.

A fost nevoie de zguduiala unui divorț, de durerea profundă prin care treci când dintr-o dată speranțele, sentimentele, proiectele și așteptările a 18 ani – o viață de om – dispar în mod samavolnic de lângă tine.

Astăzi mă bucur că, din acea furtună, nu au mai rămas decât unele mici impresii în nămol, o poezie sau două mai triste pe internet și amintirea difuză că, pe vremuri aveam o altă viață.

Nu știu de ce există oamenii pe Pământ și nu m-ar mira dacă, de fapt, nu există vreun scop în asta.

Dar încerc zi de zi să mă bucur de faptul simplu că trăiesc, că gândesc, că iubesc și că sunt iubit și apreciat (probabil mai mult decât merit realmente).

Sigur, uneori, privirile îți cad pe câte o poză veche.

Prietenii mai tineri nu își dau seama cum este să vezi, într-o bună zi, la 50 – 60 sau mai mulți ani, imaginea simplă, seducătoare și puerilă a unui alt om, tu în fapt, pe vremea în care nimic din tot ce este în jur nu era anticipabil.

Nu am multe poze din adolescență.

Acelea pe care le mai am arată un fraier frumușel, căutând fericirea precum un caută un pui de mâță țâța, fără a ști încă faptul, care vine cu vârsta, că aceasta a fost mereu înăuntru și că, prin natura ei, este la fel de trecătoare ca umbra unui nor în caniculă.

Pentru cât este de simțit, de cunoscut, de interpretat și de admirat în natură și în jur, o viață de om este prea puțin.

Din fericire, pentru a o aprecia, sunt suficiente și 5 minute.

 

- Am terminat? întrebă președintele acum că ultimul baron din teritoriu închisese ușa cabinetului, cu contractul în mână și inima ușoară

- Nu, Doamne, mai este afară un anumit Ivan, răspunse consilierul și mâna dreaptă a președintelui, Petru

- Ivan .... Ivan ... murmură un pic nedumerit cel care, acum când obținuse al treilea mandat, absolut constituțional, devenise în ochii activului Partidului un adevărat Dumnezeu

- Drăgnică, ăla din Teleorman, cu carboavele, continuă Petru să îi amintească mai marelui său despre acel moment de la începutul campaniei în care, o dată cu manevrele electorale ale opoziției acest județ renumit prin simț civic și obstinație în a vota Partidul, păruse pierdut.

- Aaaa... ăla care a răpus Moartea.

- Exact. Și a mai și contribuit cu carboavele necesare mobilizării opiniei publice și a oamenilor de bine din județ.

Îngândurat Dumnezeu începu să își reamintească de persoana devotată și plăcută, în ciuda mustății cu aspect de hamster anesteziat pe care o târa ca pe o podoabă sub nas.

Era o perioadă nefastă acel început de campanie când, urmare a manevrelor și politicianismului liberalilor o bună parte din electoratul tradițional al partidului se trezise, dintr-o dată, exclus de pe listele de votare sub pretextul unei oarecare imobilități a acestuia (de parcă nu ajungea că bieții oameni votau, mai trebuiau să iasă din cimitire și pentru dezbateri).

În contextul mai larg însă al începutului de campanie în care, urmare a acelorași proiecte liberale mai vechi de iodare a sării și de forțare samavolnică a oamenilor nevinovați spre școli și licee, balanța electorală părea a fi din ce în ce mai defavorabilă Partidului, era nevoie de un om cu adevărat devotat și priceput care să reușească, măcar într-o vatră electorală de tradiție cum este Teleorman, să mobilizeze pe acei alegători puri și nebulversați de fel de fel de țesături de gânduri și idei.

Ivan Drăgnică se dovedise a fi un astfel de titan politic și, atunci când venise momentul urnelor, birt după birt și țintirim după țintirim își arătară, ca în vremurile bune, adeziunea față de luminosul proiect socialdemocrat al Partidului.

- Ai dreptate, Petre, omul ăsta este bun la suflet și merită și o autostradă imaginară de-a lungul și de-a latul județului, dacă dorește. Trimite-l la mine.

 

 

- Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic, glăsui Președintele voinicului o dată ce acesta se așezase pe canapea

Cuibărită deasupra buzelor, ca un pui de nevăstuică la ora alăptatului, mustăcioara prinse a se zbate:

– Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi Turbinca, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea

- Turbinca? mormăi nedumerit Dumnezeu cu ochii la Sfântu Petru

- Așa se zice prin Teleorman la pârnaie, îl lămuri Petru care, se vede treaba, considera de datoria lui să știe lucruri.

- Păi n-oi fi tu unul din ăia, cum le zice, justițiar, care acuma se gândește să curețe județul de corupți, hoți, profitori, se interesă brusc îngrijorat, Dumnezeu

- Nee, se poate Măria Ta? Cum o să fac tocmai eu una ca asta Partidului? care nu numai că a fost ca o mamă pentru mine, dar s-a dovedit a avea niște sfârcuri și un jet capabile să mă facă, dacă nu sunt atent, de-a dreptul opulent...

- Păi în cazul ăsta pe cine vrei tu să bagi la turbincă și de ce, din atâtea roade pârguite și numai bune de cules din frumosul vostru județ, asfaltări pe următoarele două decenii, borduri din ce marmură de Carara vrei sau contracte de utilități cât să îți trimiți si strănepoții la Harvard, taman de băgatul fraierilor la turbincă vrei să te ocupi?

- Am eu niște socoteli neîncheiate cu Scaraoțchi și cu ai lui.

 

 

 

 

Acum că avea blagosloveală de la centru Ivan putu în fine să își împlinească visul său din tinerețe. Profitând de noul edict aprobat privind defăimarea, o lege cu adevărat modernă și care stipula cu necesara claritate faptul că lipsa de recunoștință față de contemporaneitatea cu Ivan, cu Dumnezeu și cu Partidul nu mai erau, ca până acum, deplorabile și imorale, dar de-a dreptul incriminabile legal, marele om politic teleormânean reuși să umple în numai câteva luni Turbinca cu fel de fel de draci cu ochelari și fruntea lată. Nici măcar hidra de tristă amintire a DNA-ului (transformat după alegeri în Muzeu al Holocaustului) nu reușise într-un timp atât de scurt lucruri atât de frumoase.

Mai mult, de când acestor creaturi diabolice le rămăsese numai sala de mese de la Turbincă să o facă pe intelectualii, județul scăpase de acea ușoară heterogenitate socială care dăduse atât de mult de furcă la alegerile trecute și, în fine, atunci când mai ieșea pe stradă la un mic, un pet de bere și o sămânță cu electoratul recunoscător, Ivan Drăgnică simțea că ceea ce realizase el în doar câteva luni de mandat nici măcar o generație de cercetare eugenică menită reducerii numărului de cromozomi nu ar fi putut realiza.

Numai și numai Scaraoțchi reușise, ca un liberal hârșâit ce era, să scape fie și numai pentru că, de fiecare dată când se emitea câte un mandat cu ”Pașol na Turbinca” pe numele lui, venerabilul politician contraataca cu fel de fel de certificate privind tot felul de beteșuguri, de la ”mătreață malignă” la ”melancolie în spații închise” care contraindicau din punct de vedere medical expunerea la interiorul pușcăriei și, de fapt, orice altă măsură punitivă în afara dojenei.

Aducându-și aminte de propria lui colecție de certificate de acasă, din perioada întunecată a DNAului, Drăgnică aproape că simțea o ușoară admirație față de bătrânul drac, mai ales că acesta, o dată ce percepuse, cu simțul politic caracteristic liberalului modern, încotro bate vântul modernizării prin țară, în fața realității că din ce în ce mai mulți drăcușori jucau bâza prin Turbincă în loc să drăcărească, părea a da semnele așteptate de o țară întreagă spre concordie și, de ce nu, dacă prețul este OK, spre fuziune.

Convorbirile politice au avut loc la sediul central liberal, Iad, și, conform stenogramelor cei doi oameni politici au găsit cu ușurinșță, dincolo de diferențele doctrinare evidente, o groază de lucruri comune între ei, mai ales patriotism:

– Ei ! Tabacioc este? întrebă Ivan

– Este, răspunse Scaraoțchi

– Votchi este ? continuă dezbaterea Ivan

– Este, ohoho.

– Femei sunt? începu să se înmoaie socialdemocratul

– Dar cum să nu fie?! Că doar filiala de tineret nu o fi să gălbejim tinerele cu doctrină

– Lăutari sunt? mai întrebă cu îndoiala unui om politic pe cale a se comite, Ivan

– Ho, ho! Câţi pofteşti.

– A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecându-şi mâinile acum că, iată, Uniunea Națională era la un pas de înfăpturie.

 

 

 

 

 

 

- Chiar așa, Petre, chiar așa ? întrebă clătinând din cap și țâțâind Dumnezeu

- Dacă vă spun, șuieră și secretarul general. Turbinca este de jumătate de an goală, Scaraoțchi a ajuns vicepreședinte în Consiliu și drăcărimea liberală în loc să facă plumbi pentru undițe la mititica s-a băgat și ea la asfaltări și borduri.

- Da boul ăla nu știe că la o cireadă, fie ea una de soi cum a dat cel de sus prin județele limitrofe Dunării, nu merg și strechile și țânțarii?

- Păi tehnic vorbind merg, că ăia săracii sunt așa de boi că nici din coadă nu știu să mai dea, dar problema, Luminatule, este că s-au împuținat carboavele pe care le virează la centrală.

- Nemaivorbind de diferențele de doctrină. Eu zic că a venit momentul... cheamă-l la sediu.

 

 

 

Dumnezeu tuna:

– Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la treabă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să demisionezi; n-am ce-ţi face.

Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicând:

 

– Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez moștenirea politică cu mâna mea asta slăbănoagă şi să mă duc să îmi depun singur mandatul.

 

 

 

Congresul excepțional al Partidului intrase în a doua zi de dezbateri, ducând lupta de idei la un nivel nemaiatins de socialdemocrație.

Pe de o parte președintele onorific, Dumnezeu și cel executiv, Sfântul Petru, tunând și fulgerând împotriva ingratului cu leuștean pe buze care, iată, mușcase cu nesimțire mâna care l-a hrănit și se cârdășise, tocmai într-un județ de o puritate de stânga remarcabilă cu creaturile infernului, în defavoarea și pe spezele unui partid care, expus la asemenea apucături risca să devină dintr-o forță conducătoare inspirând respect și impunând modele, într-o asociație de lefegii oarecare muncind cinstit la stat.

– Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrăşit din lumea asta fină politică şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să îți dai demisia, că eu zic că nici la turbincă, câțiva ani, n-au ce să-ți strice, tuna Sfântul Petru de la prezidiu în timp ce susținătorii acestuia scandau  "Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan".

Pe de altă parte Ivan arătând cu cifre și cu fapte că, dincolo de pișcătura liberală, necesară vremurilor noastre în care nici cireada nu mai e ce era odinioară și nu mai stă la muls ca în vremurile de aur ale stângii, a devenit necesar un abord mai nuanțat dacă se dorește ca și tinerii viței, viitoarele vite cu drept de vot de mâine să aleagă forțele renașterii naționale în anii ce vor urma. Și că numai alături de dracii liberali, sau de unele din aripile lor, mai tinere sau mai bătrâne, mai adevărate sau mai puțin adevărate, va reuși ca gloriosul Partid să își ducă spre eternitate menirea sa istorică pe acest tărâm.

- Guleai peste guleai, că asta este politica mare ! termină, într-un ropot de aplauze, domnul Drăgnică discursul.

Ce să îi faci și ce să îi spui?

Când la fiecare patru ani Moartea e chioară și nu îi poate opri alegătorii?

 

Lucrările congresului s-au terminat cu bine.

Ivan ”Turbincă” a ajuns Dumnezeu.

 

Citesc cu plăcere despre faptul că renumita marcă de lux, Louis Vuitton, a descoperit, după aproape 200 de ani de evoluție, papornița.

Designerii firmei nu sunt numai extrem de talentați în ceea ce fac dar sunt și psihologi de finețe care știu că dacă aplică sigla firmei (în care litera L fute din picioare litera V) pe ceva, fie el rahat de câine întărit, șlapi din plastic de prezervativ reciclat, săculeți cu floci de urangutan sau stropitoare fără găuri, acel ceva își mărește valoare de câteva zeci de ori în ochii connaisserurilor.

Ca urmare a acestei realități plăcute în care trăiesc oamenii de la L călare pe V, aceștia au descoperit ceea ce românca de la țară știa de ceva vreme, respectiv faptul că din rafie se pot face genți suficient de trainice cât să poată snobul sau snoaba căra oricâte târnâgupii, bleșbleșuri și pirigode de firmă ar simți nevoia să achiziționeze într-o ședință de shopping adevătrat.

La urma urmei este talent ca din materialul și concepția cu care pensionara română își cară de la aprozar cartofii necesari regenerării prin festin și țăranul român își duce arpagicul la piață, angajații transnaționalei cu titulatură graseiată reușesc să facă un must have pentru tăntălăii încă incomplet mulși care le pășesc pragul magazinelor.

Și uite așa a ajuns, grație geniului frantuzesc în modă, să cunoască și rafia atingerea trufelor și povara dulce a caviarului.

 

O babă s-a hotărât zilele acestea să traverseze pe roşu o intersecție din centrul capitalei.

Este normal.

După cum se ştie doamna în chestiune, ca noi toți de altfel, este descendenta nobilului neam dacic, recunoscut peste milenii pentru neatârnarea sa în chestiunea priorității. Biata femeie avea, pur şi simplu, treabă pe partea cealaltă a străzii şi expusă la futilitatea aşteptării celor câteva zeci de secunde necesare schimbării culorii semaforului a decis că toate aceste convenții sociale şi trucuri polițieneşti nu au cum să se aplice domniei sale decât strict atunci când nu se grăbeşte.

Bravo ei.

Ciracii puterii, forțele opresive care iată se interpun permanent intre cetătean şi lăuntrica pornire dacică spre neatârnare au năvălit cu perversitate şi s-au interpus visului ei de traversare; mai mult, asasinii au mai şi pretins să o amendeze şi să o legitimeze.

Întrucât femeia nu este o babă tâmpită incapabila de o minimă civilizație ci o luptătoare impotriva tendinței oprimante a poliției de a impune un trafic de eprubetă, cu fătălăi respectând elvețieneşte regulile de circulație, bineințeles că a protestat, inclusiv prin vociferare, la abuz.

Şi bineînțeles că opinia publică a fost alături de domnia sa înțelegând că, la un moment dat, trebuie recâştigat din mâna polițailor controlul asupra traficului, măcar în Bucureşti.

Oameni adevărați deplâng şi condamnă şi acum on line gestul-agresiune al polițiştilor care se pare ca nu s-au lăsat până nu au încătuşat şi nu au dus băbăciunea la identificare şi amendare.

Este adevărat că mi-ar plăcea să văd organul la fel de aprig şi atunci când persoane cu masă musculară mai mare şi nervozitate în priviri ar face acelaşi lucru, nemaivorbind de dacii liberi în parcare, virare, depăşire aleatorie din trafic.

Pe de altă parte dacă interventia domnilor cu caschetă o vor face pe băbuță sa nu îmi tâşnească în față altadată, când oi prinde verde prin Piața Unirii, parcă simt că amendarea a meritat.

Ca urmare nu pot să înțeleg, in lipsa prezumției de cretinătate, reacția opiniei publice şi ma gândesc dacă diferența de trafic între noi şi Europa nu o face Godină si ai lui ci, pardon de expresie, noi...