Dacă stai să te gândești din punct de vedere politic trăim într-un absurd absolut.
Ministrul sănătății, de exemplu, ne spune la toți că într-un județ, Tulcea, nu există pediatrie. Nici un medic pediatru. Nici măcar vreunul la început de carieră, cu un picior în groapă sau bolnav de nervi. Nici unul. Nada. Mulțime vidă.
Adică oamenii ăia sunt din punctul acesta de vedere la nivelul epocii lui Burebista. Politicienii de la centru, cei locali, cu toții au analizat situația și au zis: ”Ca să aducem un pediatru acolo; noi, aleșii, atotștiutorii, tehnocrații, popularii, socialdemocrații, liberalii, adevărații liberali, etc, nu trebuie să facem nimic în acest sens”.
Probabil că nici la alte specialități Tulcea nu stă mult mai bine și probabil că nici alte județe proptite de soartă pe la vinclurile patriei noastre dragi nu stau mult mai bine.
Dar nu asta este, în mod evident, prioritatea politicului.
Prioritatea politicului este construcția și dezvoltarea, creșterea economică.
Numai și numai ghinionul și obiceiul unora de a face statistică și clasamente face ca și la acest capitol să fim pe ultimul loc în Europa și, bănuiala mea este că nici prin Africa nu am fi fruntași.
Da, o să spuneți, dar măcar se face infrastructură. Drumuri, autostrăzi, utilități.
Pula. Aceleași statistici arată că și aici suntem pe ultimul loc, că juma din populație continuă să se cace în păpușoi și din punct de vedere al autostrăzilor încă ne luptăm să egalăm reușitele epocii de aur.
Măcar la sport stăm ceva mai bine am putea gândi.
Doar că din împrejurarea nefericită că nimeni nu se ocupă de nimic, în nici un caz de creșterea de talente și promovarea exercițiului fizic în populație, am ajuns nu numai o națiune de burtoși și de sedentari, dar am mai ajuns și să ne uităm la olimpiadă ca niște marțieni, fără nici o șansă la medalii. Ne-au mai rămas doar o mână de sportivi, unii dintre ei la hotarul osteoporozei, care să se mai zbată pentru onoarea națională și în rest o miasmă de coji de semințe în jurul unui fenomen fotbalistic care a plonjat recent sub nivelul Albaniei.
Dacă am avea mentalitate japoneză toți acești conducători, secretari de stat, miniștri, consilieri și președinți care au supervizat de 26 de ani acest plonjon permanent în jos și în gol a tot ceea ce reprezintă societatea românească ar trebui nu să își facă sepuku ci să roage frumos să li se permită sepuku (având în vedere că harakiri este rezervată doar persoanelor onorabile).
Așa trebuie să le suportăm ifosele, castelele și ciocoismul zi de zi, certurile lor mărunte prin care tot dau vina unul pe altul, de 25 de ani încoace, pentru faptul că nu s-a făcut și nu se face nimic.
26 de ani de rotativă a labagiilor la conducere au condus la realitatea tristă de a simți că până la urmă tot procesul politic este irelevant câtă vreme rezultatul lui și al alegerilor este invariabil câte un ”specialist” care se scarpină în cap și pretinde că nu este lăsat să facă nimic, reușind totuși să se îmbogățească.
Mai bune decât alegerile la noi ar fi concursuri și probabil că la fiecare 2 luni la Monitorul Oficial ar trebui să vedem anunțuri ”Se scoate la concurs post de premier”.
Tot mai bune decât alegerile ar fi, în opinia mea, câte o recenzie, pe bază de furci și vâte, a electoratului, măcar până ce o parte a lor ar pricepe că pe lângă girofaruri și pensii speciale, meseria de politician ar trebui să se bazeze și pe răspundere.
Aflu cu întârziere faptul că săptămâna trecută a fost de sărbătoare: săptămâna mondială a alăptării.
O săptămână în care orice bărbat responsabil ar fi trebuit să aibă un pic de lăptic pe colțul gurii a trecut, datorită conspirației feminine, necelebrată.
Pentru că, prevalându-se de tot felul de pretexte străvezii (cel mai frecvent uzitat fiind acela că nu au copii), majoritatea doamnelor pe care le cunosc nu au întreprins în această săptămână, care ar fi trebuit să fie de fiestă, nimic memorabil.
Este adevărat că în context eu și mulți prieteni ai mei am sărbătorit, cum am putut, această perioadă de foc folosind pentru creștere și dezvoltare lichide naturale preambalate și menținute la frigider. Pe lângă hidratare și vitamine, acestea ne ajută în timp și la dezvoltarea mamară necesară preluării sarcinilor de alăptare pe care femeile noastre prea des le ignoră.
Acolo unde noi, sexul festivist, nu am pregeta să sărbătorim faptic săptămâna râgâielii, luna gratajului scrotal sau trimestrul de sărbătorire a scuipatului printre dinți, pe principiul că dacă este sărbătoare este sărbătoare, unde nu mai putem, partenerele de viață ne lasă, iată, baltă.
De vină este însă Organizația Mondială a Sănătății care a insistat prea mult pe caracterul facultativ, în această săptămână, al alăptării. O organizație cu adevărat responsabilă ar fi introdus de mult luna alătării obligatorii.
- Ți-am zis fă că ăsta vrea să ne omoare ! observă Gerula cu ochii pironiți la aburii ce se ridicau din ciudatul heleșteu care ocupa camera de miazăzi a vilei cuscrilor săi.
La rândul ei contrariată Dara se așezase pe băncuță și gustând din prăjiturele găsite acolo își exprimă la rândul ei dezgustul
- Căcaturile astea sunt cam amare.
- Ai fi zis că după 10 zile de drum, după tot traficul de pe Via Appia, după ce ne-au căutat ăia și în cur la vamă, după ce ne-a amendat că nu l-am tras pe Bucifal pe dreapta (de parcă aveam noi de unde să știm care e coloană oficială și care sunt doar niște fătălăi cu girofarul pus la mișto pe cvadrigă), după ce am căutat o oră loc de parcare pentru gloabă, și ăla cu plată, în loc să ne dea și ei o bărdacă și să ne lase să îl vedem pe Aurel uite că ne bagă în camera de tortură să ne sufoce ...
- Sau măcar o chiftea să ne fi pus în față în loc de toate temenele alea, cu ”bucuria adusă de zeii din cer” și ”recunoștința eternă de a fi venit să îi vizităm”, de parcă să nu fi fost nepoțelul, ne-am fi apropiat la mai puțin de 1000 de mile de ei.
- Ți-am zis fă că romanii sunt chitroși și că mai mult de două fire de sparanghel și juma de potârniche ornată de vreun chef de căcat de-al lor nu o să mănânci pe aici.... Da când ți-am zis să ne luăm și noi la drum vreo doi viezurei mai grași, niște pastramă de mânz sau măcar niște cutii de pateu de barză, tu nu și nu, că nu e nevoie, că tare mai ești deșteaptă când dai drumul la melița aia...
- Ho, boală, că ți-or da să îți umpli foalele alea neliniștite ca niște broscoi cu hemoroizi... Uite ia și tu din șerbetul asta, mai zise ea întinzându-i un vas cu o cremă cu iz de trandafiri.
Conversația celor doi fu întrerută de intervența graseiată a unui numid care își făcuse pe nesimțite apariția în cameră
- Bună ziua înalți oaspeți. Je suis Gaston, galul, băieșul principal, expert en parfumerie și pentru vizita dumneavoastră la Roma, votre majordome.
Cei doi rămaseră o clipă uluiți de apariție.
- Ce gal, frate, că ești mai negru decât o ciozvârtă de miel uitată pe grătar
- Dacă nu te-ai hlizi ca prostul nici nu te-aș vedea în bezna asta mai observă și Dara care, ca și Gerula, nu mai văzuse până atunci vreun negru.
- Am mai întâlnit această misconcepție și până acum, ripostă Gaston. Puțină lume însă știe că de fapt galul adevărat, pur sânge, cel care ține în spate armatele unor Vercingetorix sau Asterix este de fapt negru ca piperul proaspăt măcinat și la fel de usturător din punct de vedere spiritual ca acesta.
- Păi acu vreo 20 de ani am văzut o echipă din Galia, că au avut meci la noi la Sarmisegetuza cu mirmilonii din localitate și pe seară, când i-au pus în saci, nu am văzut nici un numid.
- Este o mafie teribilă în sportul nostru, observă cu tristețe Gaston; toate naționalele noastre sunt invadate de emigranți din ăștia spălăciți... Unde o să ajungem nu mi-e clar.
Dar destul despre mine; poate luminații oaspeți doresc să îmi spună cum merge baia? Gata cu caldariumul, trecem la frigidarium să vă răcoriți sau poate luminăția sa, domnul, dorește să se revigoreze în sudatorium?
- Care baie, omule, mârâi Gerula? Că la noi în Dacia baie se face doar la covată și numai în anii fără ploaie.
- Și ați avut un deceniu extrem de secetos după cum constat, observă și Gaston. La noi însă o covată nu ar ajunge pentru toate nevoile de purificare, de spa și de relaxare ale omului modern.
- Dar nu este adevărat ce ne zic înțelepții noștri despre apă în general și despre apa caldă în particular? nu numai că sleiește spiritul, înmoaie vigoarea naturală a bărbatului dar mai și deschide porii și sacrifică atâtea ființe aducătoare de noroc din bărbile și pletele noastre ?
Gaston însă nu mai dădea atenție celor spuse și, cu gura căscată, se oprise cu privirea pironită la mica trusă așezată pe băncuță
- Bondieu... da ce s-a întâmplat aici? Cine a mușcat din bucata mea de esență de roze și cine a tras o dușcă din Chanelorix nr. 5 și a mai lăsat și flaconul desfăcut?
- Chiar voiam să îți spun, pufni Dara. Bucătarii voștri sunt de rahat.
De-abia după ce Gerula termină de tăiat cu falxul și de înfulecat al doilea miel gazda, senatorul Marcus Pomipus, începu să se teamă că este posibil ca bucatele pregătite cu migală și atenție de Omer, cheful gal, ar putea să nu fie suficiente în fața apetitului estic al oaspeților daci chiar dacă, judecând după finețea cu care se ștergea de fața de masă, cuscra sa începuse, poate, să se sature.
- Mai avem și plăcintă, tată, interveni Marcelus doritor parcă a mai tăia din elanul socrului său
- Bagă, bagă, reuși acesta să îngaime cu dificultatea de exprimare pe care o gură plină cu mâncarea altuia o mai are asupra getului aflat în vizită
- Și unde este micul jder? Întrebă pentru a zecea oară Dara
- Micul Aurelius a fost la seminarul de elină și, imediat ce își va fi aranjat părul, va coborî să vă dea binețe, explică, plin de mândrie Marcelus
- Da ce, s-a îmbolnăvit de ceva la păr, se interesă Dara; că a fost un unchi de pe partea lu bețivul ăsta care a început la un moment dar să piardă din plete
- Ți-am mai explicat fă că nenea Troboteu nu a fost bolnav, da i-au vărsat o dată pe când încerca să intre într-o cetate prin Panonia niște nesimțiți o oală de ulei încins pe cușmă.
- Nu, mamă, interveni și Mihna, da aici la oraș toată lumea are grijă de frizură și este o obligație a patricienilor de neam cum sunt tata socru, Marcelus și copilul de a-și aranja frizura la stilist și nu cu falxul, cum face tata acasă.
- Să știi cuscrule interveni și Marcus că pe lângă frumusețea și sex appealul caracteristică neamului nostru de cuceritori, o astfel de frizură cultivată din pruncie mai este și extrem de folositoare în câmpul de bătălie unde, susțin psihologii imperiali, îi vine mult mai greu arcașului mediu să ia la țintă o freză impunând respect și admirație decât i-ar fi să înfingă două trei săgeți în vreo chică nespălată ițită de sub cușmă... după cum probabil ați aflat și voi dacii.
- O fi cum zici tu, nu te contrazic Marcelinho, dar nu crezi că în caz de înfrângere tocmai acest sex appeal cultivat de voi ar putea trezi la o parte mai puțin heterosexuală a învingătorilor o anumită pornire spre, să zicem, zburutăcire?
- Slavă zeilor atunci pentru faptul că, de câteva sute de ani, cohortele noastre legendare au izbutit să se ferească de acest inevitabil impediment și au reușit, după cum au aflat o parte dintre voi, să mute această îngrijorare la cururile inamicului.
- Tata socru nu pare a crede că vigoarea și excelența noastră militară se împacă cu cochetăria, rafinamentul și îngrijirea caracteristică nouă meridionalilor interveni și Marcelus
- Frate, m-ați înebunit cu vlaga noastră militară. Dar ați uitat că la Tapae și a doua oară era să vă facem muci dacă nu intervenea Angelos Iordănescheus să ne bage pe toți în apărare, că cică dacă rezistăm până la lăsarea serii avem șanse mari să vă prindem pe contraatac a doua zi? În plus dotarea armatei noastre era de toată jena, de la falxurile contractate de Hrebenciucos care se ciobeau de la prima țeastă de legionar, la arcurile cu coarda expirată importate de Vangelos și la platoșa din zale refuzate la export ale lui Videanumeu.
- Plimbare a fost domle aia, nu campanie, ricană Marcelus. Am vorbit cu legionarii la întoarcerea acasă și mi-au zis că singurele momente de cumpănă pe care le-au avut în acei ani frumoși au fost legate strict de căutarea vreunei virgine prin locurile voastre ...
Ca de obicei când bărbații discutau despre politică femeile cleveteau și ele despre ale lor
- Și cum mai merge treaba cu Marcelus, Myhna. Pe când un frățior, doi pentru Aurelius?
- În primul rând să știi că noi acasă nu îi zicem Aurelus ci Aurel. Este mult mai frumos și sună mai dacoroman. În al doilea rând aici femeile sunt mai emancipate, se mai gândesc și la carieră și nu numai cum să îi mestece tocănița și să sleiască pitonul la animal. I-am și spus lui Marcelus că dacă nu mai bea până târziu, nu uită de aniversări și mă mai înțelege și el când și când, nu m-ar mira ca, dacă nu am migrenă, lunile viitoare să aibă parte de veveriță.
- Păi el nu se supără? Că în tinerețe când se întorcea ăla de la jaf nu apucam nici măcar să îl întreb unde a pierdut ochiul că sărea pe mine de umbla veverița schiopătând o lună..
- Da? N-aș fi zis că tata a fost vreodată atât de pasional.
- Era și el tânăr. Era suficient să îl lași o zi singur că a doua zi nici nu știai ce e mai tare în ițari, falxul sau viezurele. Acuma s-a mai muiat, lasă uneori să treacă și două zile fără să mă fugărească.
- Marcelus nu este așa. Este adevărat că ei le au cu termele și, dacă îl refuz mai dă o raită pe acolo și ...
Discuțiile încetară brusc. Fălos în toga sa cu tiv de purpură, sclipind de mândria pe care numai o freză bine întreținută o poate conferi unui băiat, tânărul Aurel se adresă în ceea ce cunoscătorilor le păru o elină cu un ușor accent, înalților oaspeți:
- Bine ați venit !
În liniștea plină de espectativă ce s-a lăsat numai Gerula își regăsi prezența de spirit și murmură destul de distinct
- Nu numai că e urât ca trei măgari, dar mai e și bâlbâit.
- Ce părere ai Dara, mai venim pe aici? întrebă Gerula acum că, după o conversație în urma căreia îl dureau deja mâinile, chelnerul înțelesese să le aducă berile cerute
- Cred că secole la rând nu o să mai vină nimeni din neamul nostru pe aici.
- Și l-au stricat pe ăla micu, ai văzut și tu asta.
- Chiar așa; lecții de dans, clase de elină, masterat în retorică, versuri, cred că se răsucesc strămoșii în mormânt.
- ”Vreau să mă fac edil”, ”Vreau să ajung senator”, ”mă apuc de stihuri”... numai așa m-a ținut de îmi venea să îmi smulg barba. Și auzi că el nu vrea să facă barbarisme, de parcă amintiri de tipul trosnetul osului de got sub buzdugan, sau chicotitul vreunei scite ajunse din urmă pot fi înlocuite vreodată de ceva...
- Așa este bărbate și doar știi cât de rar îți dau eu ție dreptate.
- Dar capacul l-a pus ieri când am ieșit cu el în forum; că nu, că el nu crapă semințe, că nu că el nu își pune șosete în sandale, că nu e frumos să stai cu buricul afară. M-a căpiat
- Om adevărat din ăsta nu iese, observă cu tristețe și Dara.
Cei doi continuară să soarbă din bere în tăcere.
Dintr-o dată privirea Darei se fixă undeva în zare.
- Gerula!
- Da, dragă.
- Gerula de ce m-ai mințit tu pe mine?
- Când te-am mințit, fă?
- Gerula, nu ai zis tu că nu ai mai fost pe aici niciodată?
- Nu am mai fost, fă, ce-ți veni?
Dar adevărul are picioare scurte și, cu degetul îndreptat spre columnă, Dara șuieră sarcastic:
- Și ăla de acolo cine e? Tata ?
Unul din secretele murdare ale comercianților de cafea este, desigur, modul de ambalare al pungilor de cafea vidată.
Indiferent de numele producătorului atunci când punga ajunge în mâinile buimace ale clientului în sevraj, deschiderea pungii se dovedește a fi o ordură mai mare decât aceea de a convinge o domnișoară pudibondă să îți arate partea de mijloc a bikinilor ei.
În mâinile mele de veveriță flămândă aceste pungi ermetizate se dovedesc mai greu de crăpat decât ar fi o alună mutantă, culeasă de lângă Cernobâl și, până acum nu am reușit, în 50+ de ani de încercări, să deschid vreuna din ele fără vreun instrument tăietor- contondent la îndemână, în vreo modalitate decentă care să îmi facă cinste.
Când scapă din mâinile mele tremurând de adicție de obicei buzele pungii sunt mai franjurate decât chiloții vreunei femei ivite în calea armatelor sovietice eliberatoare și, prin orificiul neregulat obținut cu dificultate, mai mult de un sfert din cafea se revarsă, ca un tsunami peste dig, prin chiuvetă.
Presupun că acesta este și planul pervers al manufacturierului care știe că oricât de chitros ai fi nu vei sta vreodată să recuperezi toată această pierdere (mai ales când nu cunoști exact chiuveta) și că, urmare a acestei risipe, vei reveni mai des pe la magazin spre a repeta experiența.
Slavă domnului că producătorii de bere nu au mintea la fel de bolnavă, că se lăsa cu revoluție.
Citesc pe stiripesurse.ro că, atunci când nu scrii strict despre ce îți vine pe chelie ca să postezi pe facebook pentru o mână de oameni, când înțelegi nevoile țării și mai ales în ce direcție bate Vântu, ocupația de publicist poate deveni destul de bănoasă.
Astfel SOVul nostru național a avut grijă în perioada 2007-2009 ca o parte din corifeii condeiului românesc, din analiștii, moraliștii și părieriștii nației să primească lună de lună indemnizații frumușele, ba chiar nurlii de-a binelea.
Lista celor aliniați la ugerele în plină lactație în acea perioadă ale businessmanului de Dâmbovița cuprinde fel de fel de oameni, de la intelectuali rafinați ca Pleșu și Liiceanu, mai puțin rafinați ca Păunescu, rebeli nervoși precum CTPul, cațavenci, turturici, nistorești și multe alte exemplare ale faunei uzuale, cu păr, pene sau coarne ale publicisticii noastre.
Nimic de incriminat totuși, la urma urmei oamenii trebuiau alăptați și scutecele SOVului trebuiau la rândul lor primenite. Dacă nici asta nu este un exemplu de gentlemen agreement ...
În mărinimia sa stăpânirea și-a arătat și anul acesta considerația față de mine și mi-a permis ca, pe cheltuiala mea, să îmi renoiesc certificatul digital. Semnătura electronică.
Desigur nu se supără nimeni să dea 100 de lei anual pentru a favoriza revoluția informatică cu perversiuni la care sistemul ne obligă mai ales că, lăsat de capul meu, cine știe ce sticle de ale și pachete de Sobranie, rele pentru sănătate, aș fi luat de banii aceștia.
Chiar mă gândesc cu dispreț la perioadele primitive ale vieții mele, ale vieților noastre, în care străbăteam dunele profesionale fără a ne înveseli când și când de posibilitatea de a semna cu tokenul ieșirile, rețetele și internările. Ce oameni goi și fără obiective eram!
De fapt bucuria de a avea acest dispozitiv este atât de atotcuprinzătoare că mă gândesc doar la faptul că este păcat ca numai noi medicii să beneficiem de el.
La urma urmei și polițaiul care constată, popa care organizează vreun acatist, primarul care achiziționează borduri sau lucrătorul de treabă care bifează la intervale regulate curățirea toaletelor ar putea să se semneze în același mod demn de secolul nostru.
O singură nemulțumire am, respectiv aceea de a da, pentru o atât de mare satisfacție personală, o sumă atât de rizibil de mică. La urma urmei am putea să cumpărăm din salariile noastre opulente de medici nu numai tokenul și certificatul digital ci întreaga coșmelie digitală, terminale, servere și cabluri ca să nu mai lăsăm bieții oameni ca tot pe spezele și eforturile lor binecuvântate să ne civilizeze.
Incident major în mai prin parlamentul canadian, acolo unde premierul, domnul Justin Pierre James Trudeau a atins din greșeală cu cotul o parlamentară din opoziție în timpul unei învălmășeli de bărbați și femei politice.
Într-o țară în care maximul de agresivitate este salutul rece și în care singurele îmbrânceli permise se petrec doar la hockey, întâmplarea a luat conotațiile unui scandal uriaș, botezat ”elbowgate”.
Un gest care în Vaslui ar fi privit doar ca o inițiere de preludiu a fost interpretat de opinia publică canadiană ca fiind o tortură ininmaginabilă la care tânărul premier canadian supune femeile din jur, fie ele băgate ca musca în lapte în înghionteli parlamentare.
Ca urmare, conform unui cod moral de neînțeles, omul și-a cerut scuze câteva zile la rând de boroboața comisă; spre deosebire de el ai noștri, fie ei Iliescu, Băsescu, Năstase sau Ponta întârzie cu deceniile să își ceară scuze pentru fapte mult mai grave, cum ar fi îngroparea speranțelor noastre de mai bine și abuzarea politică sistematică a electoratului.
O scenă care se repetă la noi de fiecare dată când, la semnalul ”Atenție se deschid ușile” vreo femeie încearcă să uzurpeze locul pe scaun al unui bărbat, a devenit în parlamentul canadian prilej de dezbatere și de îngrijorare în ceea ce privește marasmul spre care, dacă tolerează astfel de gesturi, societatea canadiană urmează a se îndrepta.
Sincer cred că atunci când au aflat despre incident politicienii noștri s-au căcat pe ei de râs.
Indiscreția ziariștilor români ne relevă faptul că o persoană care pare a avea toate răspunsurile atunci când este întrebată public, domnul Călin Popescu Tăriceanu, în tinerețe arareori nimerea, atunci când era întrebat de profesori, răspunsul corect.
Astfel lecturarea catalogului clasei a XIa a viitorului lider politic i-ar face jenă până și lui Gică Hagi, altă celebritate cu note mici la școală; practic majoritatea materiilor au fost aduse cu peripeții la limanul mediei 5, cu excepția unora cu adevărat grele, cum ar fi fizica, ce a necesitat aprofundare estivală și noroc în toamnă.
Numai franceza, cu 8.66, educația fizică și purtarea (la care a avut un fabulos 7.33) au salvat media generală spre un decent 6.18.
De notat un fapt, constatat și în perioada în care a fost premier, respectiv media de 5.33 la economie politică.
Deși în mod evident găurită și cu probleme de flotabilitate majore, coverta ruginită a pregătirii profesionale a omului a străbătut și facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții București, o facultate notoriu de petențioasă de altfel, și căreia, în anul II, domnul viitor liberal i-a căzut victimă sub forma repetenției.
Este adevărat însă că în această perioadă a bătăliilor gnostice cu reprezentanții haini ai corpurilor profesionale tânărul Călin își descoperise prima din marile lui pasiuni, aceea de model și de băiat frumos, fiind racolat pentru aceasta într-una din recreațiile prelungite de la școală.
Nu avem de unde ști ce ar fi ajuns un tânăr cu valoarea, râvna și farmecul lui dacă nu ar fi existat revoluția din decembrie și nevoia ulterioară de lideri politici care să ne ducă mai departe.
Așa cum s-au petrecut lucrurile însă iată că am avut noroc și noi, care am beneficiat de un liberal imposibil de casat, și el că are încă un popor pe care să îl servească cu competența lui mitologică.
Mă rog, parcă totuși el a avut mai mult noroc decât noi.
Un mic scandal de ieri pe astăzi provocat de una din stafiile politice ale zilelor noastre, domnul Adrian Năstase, care, dorind să exprime (destul de nebulos în opinia mea) ideea că listele de electori români din diaspora pentru alegerile din toamnă sunt suspect de golașe, a folosit termenul de ”indieni” în desemnarea puliștilor care votează, de obicei contra PSD, pe acolo.
Arareori mi-a fost omul atât de simpatic; pur și simplu acum că nu prea mai are la ce candida a lepădat în fine masca unor ”iubiți alegători”, ”stimați concetățeni” sau ”dragi români” și, de la înălțimea ciocoistică a lui, a spus pe nume, ca la orice consfătuire între socialdemocrați cu viloaie, alegătorului pulist. Bravo lui, mai rar auzi politicianul zicând-o pe aia dreaptă decât pe soț mormăind PINurile în somn.
Oameni mai puțin încântați de exercițiul de sinceritate baronească s-au simțit agresați de termen, de parcă și-au imaginat vreodată că între ei politicienii ne-ar zice ”iubiții noștri alegători”.
Urmare a acestei reacții nedrepte la adresa unui termen, zic eu chiar blând pentru un om care are pe lângă incredibila erudiție și experiența câtorva luni de bulău, domnul Adrian Năstase a intervenit ferm și a aplanat conflictul arătând că, de fapt, indienii sunt doar niște neghiobi incapabili a înțelege una din metaforele clasice ale oamenilor cu liceu, cea cu ”indienii” și ”generalii”.
Mă bucur că domnul formerly known as ”Bombonel” (actualmente un respectabil fost pușcăriaș cu cioc) revine în forță pe arena publică taman când pierdusem, datorită anostității șeptelului actual, inspirația de a mai scrie despre aceasta și promit că, cel puțin până o înfunda pușcăria din nou, să scriu mai multe despre eliberatul condiționat din think tankul PSD.
Resimt un moment de mândrie națională citind o statistică ce arată că într-unul din domeniile ecologiei aplicate suntem, de departe, pe primul loc în Uniunea Europeană.
Practic nici bulgarii nu ne – au putut depăși.
Astfel, conform Eurostatului, în 2014 circa 33% din locuințele românilor aveau toaleta în curte (față de 20.6% din bulgari, 7-14% țările baltice și deprimante cifre de sub 1% ale celorlalte țări, așa zis civilizate, ale uniunii.
Practic, dacă luăm în calcul numărul de locuitori mai mare al nostru față de principalii competitori europeni, putem concluziona că mai mult de jumătate din europenii care se cacă în păpușoi sunt descendenți ai getodacilor.
Acolo unde neamuri, altă dată mândre și viguroase, au devenit ciudat de dependente de canalizare, instalatori și hârtie igienică, insula de civilizație carpato dunăreană își manifestă și în acest secol confuz atașamentul de valorile tradiționale, de la latrina din șipci de brad la textura unică a frunzei de bostan strămoșească.
Nu pot să nu mă gândesc că acolo unde neamțul mormăie, suedezul icnește și italianul geme, în claustrofobie, doar românul nostru doinește de voie bună cu ochii la stele și gândul la răcoreala plăcută de sub șale.
Apreciez eforturile deosebite ale autorităților române de a conserva această viziune ecologică populară, eforturi concretizate într-un ritm cât mai mic de racordare a caselor getodace la diabolica și antiecologica invenție a canalizării, viziune care ne asigură, se pare, încă o jumătate de secol de acces neîngrădit la umblătoarea din fundul curții.
Pentru că ce poate căli mai mult un popor robust ca al nostru decât străbaterea cu pas mai mult sau mai puțin săltăreț a gliei strămoșești, fie vară sau iarnă, caniculă sau furtună, cu scopul de a genera pentru generațiile următoare coproliții necesari arheologilor viitorului atunci când aceștia vor încerca să probeze continuitatea acestui popor de seamă pe acest meleag legendar?