Azi pare o nouă zi de comunicare telefonică eficientă cu pacientele.
Una din ele, din Galaţi, mă sună şi se prezintă ca fiind doamna din Galaţi. Are o veste foarte bună pentru mine, respectiv faptul că a sosit. Că obstacolele, piedicile, vicisitudinile şi distanţa au fost cu persitenţă înfrânte şi că, deşi un pic mai târziu decât ar fi de dorit, este acum aici, la spital. În chiar faţa cabinetului meu. Cu telefonul în mână.
Nu apuc totuşi să-mi exprim satisfacţia pentru faptul că din toată lungimea Bărăganului ne mai desparte doar lăţimea unei uşi, că doamna îşi continuă relatarea epopeică prin verbalizarea nedumeririi pentru faptul că, aparent, nu par a fi unde se află ea.
Mă pregătesc să îi vorbesc despre faptul că nu am reuşit încă deprinderea bunului obicei de a scoate la intervale regulate capul pe uşă în speranţa dibuirii câte vreunui pacient mai moldovean, când doamna îşi continuă relatarea, un pic vexată, cu faptul că se află la etajul 2.
Deşi sunt curios să aflu de ce e la etajul 2 şi nu îmi caută cabinetul la capelă sau în podul de deasupra gheretei portarului, o informez cu simplitate că intrarea în cabinet se face totuşi, la subsol, prin uşa pe care e scris numele meu. Că de fapt uşa aceea în faţa căreia stă pironită de jumătate de oră ca-n faţa unei porţi noi şi derutante este o conspiraţie, probabil destul de prost orchestrată din moment ce propriu zis, pe uşa respectivă, nu este scris numele meu.
În aşteptarea finalizării transhumanţei doamnei spre subsol mă relaxez cu alte două telefoane.
În primul doamna din Urziceni mă întreabă când consider eu că aş putea, ar fi bine şi aş prefera să o primesc. Am răspuns simplist că luni, fără a mă gândi la gradul disturbant de ambiguitate pe care acest răspuns l-ar fi putut induce, fie şi numai pentru faptul că un an este, la urma urmei, înţesat de zile, dimineţi şi seri de luni.
Aşa că sunt, pe bună dreptate, întrebat dacă vorbesc de lunea viitoare, o întrebare care formulată într-o marţi, pare întrucâtva o întrebare capcană. Răspunsul intuitiv desigur ar ţine cont de faptul că lunea asta a trecut şi că nici măcar un specialist din Bucureşti, darămite o tireopată din Ialomiţa nu ar putea să mai ajungă la o întâlnire stabilită atât de în scurt.
Pe de altă parte termenul de lunea viitoare ar putea, atunci când va fi decriptat, cu ajutorul eventual al medicului de familie, să poate fi interpretat ca fiind vreo lune răzleţită, cândva în două săptămâni. Aşa că nu am altă alternativă decât aceea de a o trece pe doamnă prin tot acest proces cognitiv în speranţa că, de-o fi să fie drumul greu, să nu ajungă peste două marţi.
Al doilea telefon este din partea unei anonime şi se-nţelege că prin anonimă mă refer la faptul că, tura asta, nu am putut afla măcar oraşul de reşedinţă al pacientei. De fapt a fost un telefon laconic în care ea s-a interesat şi eu i-am confirmat că mâine voi fi la muncă.
Nu am apucat să-i spun că, dacă trag diseară vreun bilet la loterie sau dacă Bill Gates face demersurile de adopţie ce mi-ar permite să-i spun „tată” este posibil totuşi să întărzii....