Constantin Cucu

Găsesc amuzant de ceva vreme faptul că referirile la ”democrație” sunt făcute mereu dintr-o postură duală, una cvasireligioasă de raportare la un adevăr absolut și o alta partizană și competitivă, lăsând mereu loc gândului că democrația din mintea mea, a celui care combate în numele ei, este mai adevărată, mai rafinată și mai bine înțeleasă decât cea în numele căreia te agiți tu, boule.

Cumva fiecare din noi suntem experți la ”democrație”, mai ales la cea din capul nostru, net superioară celei din capul celorlalți, îndeosebi dacă ne slujește interesele și retorica.

Ca un fel de biblie a cărei citire se poate face atât de diferit că merită ceartă, înjurături și, uneori, chiar și câte un război confesional, orice în afara apropierii punctelor de vedere.

Bineînțeles că toți știm exact ce este democrația, dar mai ales ceea ce ea ne îndreptățește pe noi să facem.

Dacă te gândești mai profund însă realizezi că democrația este de fapt un joc inventat cândva de oameni care doreau o modalitate alternativă datului cu parul în cap, prin care să ajungă să conducă.

Cât adevăr absolut poți extrage dintr-un joc care decurge diferit în aproape fiecare țară în care este jucat? .. de la electorii din SUA, colegiile electorale engleze, votul proporțional, redistribuiri, winner take it all, alegerea directă a președintelui, alegerea directă doar a parlamenului sau, cum este la noi, alegerea directă și a parlamentului și a președintelui cu puteri comparabile, fie și numai de dragul prelungirii jocului.

Ca și la bridge și la jocul ”democrație” există deci mai multe tipuri de competiție, fiecare cu favoriții ei, ciorditorii ei și, mai ales, există contestatarea permanentă a câștigătorilor de către aceia care știu mai bine jocul și cărora, ca la niște experți ghinioniști, le lipsesc mereu câteva done ca să facă istorie. Și care nu pot fi de acord ca unii să se ardă la infinit taman la jocul în care ei înșiși excelează.

Un lucru este evident însă dincolo de toate controversele: democrația este bună.

Minus desigur că aduce la putere un radical, un idiot, un corupt, un jihadist, un Chavez, un ayatolah, un mujahedin, un demagog, un nebun sau vreun fascist, momente în care devine evident că nu mai este atât de buna dar, mai ales, că este extrem de prost înțeleasă, mai ales de către manipulații care au ieșit să voteze demagogul, mujahedinul, coruptul, etc...

Eu cred că este mai bine să ne raportăm la democrație doar ca la un joc, o competiție de echipe în care contează nu numai valoarea echipei tale dar și competiția, arbitrul, formatul și bulanul.

O competiție care trebuie câștigată atunci când se joacă și nu incriminată după afișarea rezultatelor, moment în care practic vorbind tot ce se mai poate face este regurgitarea, mai mult sau mai puțin zgomotoasă, a muii luate.

Tristă va fi pentru democrație ziua în care un om popular ca domnul Dragnea, un om votat de peste 40% din cei 39% de votanți români prezenți la vot, deci în unanimitate, va ajunge la pârnaie numai și numai pentru faptul că a dat și el o pâine de mâncat și un job la două femei din județul în care este baron.

Combătând în mod direct șomajul.

Astfel se pare că pe tarlaua de domiciliu ilustrul politician ar fi angajat două specialiste, doamnele Adriana Botorogeanu si Anisa-Niculina Stoica, ultima fostă dansatoare, la Direcția Generală de Asistență Socială si Protecția Copilului (DGASPC) Teleorman. Cele două doamne au muncit cu râvnă și au iluminat locul de muncă deși, tehnic vorbind, nici una din ele nu a călcat timp de 8 ani la serviciu, salariile intrându-le direct pe card. Pentru că de fapt, în loc să protejeze copii din Teleorman, ele făceau cafele și aveau grijă de adulții cu sau fără mustață.

Ce nu se înțelege este că, de fapt, cele două femei fac parte din nucleul solid de specialiști PSD și și-au depus activitatea inestimabilă unde avea patria mai mare nevoie de ea, pe la sediul PSD, prin birourile baroniale ale aleșilor socialdemocrați ai locului, în general oriunde, mai puțin desigur la DGASPC.

Cele două femei au fost plătite cu 75.593 de lei pentru opt ani de efort prima, 33.019 de lei pentru patru ani de muncă rodnică a doua, sume care însumate, vede orice prost, nu ajung la 200000 de lei, pragul ordonat de urgență pentru definirea abuzului în serviciu.

Justiția română, urmând indicațiile de la SRI, ordinele lui Iohanis, decretele francmasoneriei mondiale, îndemnurile televiziunilor aservite și firea de dușmancă a democrației, a incriminat faptele, pricepând cu chiorenia obișnuită doar faptul că cele două au fost argatele PSDului, pe banii statului. Și că toată această tărășenie este de fapt un abuz în serviciu (faptă pe care noi ca români nu ne-am civilizat destul ca să o dezincriminăm penal).

Acuma nu zic că într-un partid care a dat țării titani ca Mazăre, Hrebenciuc, Vanghelie, Năstase, oameni care delapidau cu roaba milioane, să ajungi să fii judecat pentru un puroi de câteva zeci de mii de euro, nici măcar băgați în traista proprie, nu este, în felul lui, un abuz. Prin comparație cu faptele antemergătorilor micul trafic de influență a lui Dragnea pare o pustulă pe gland comparată cu blenoragia complicată cu sifilis a bărbaților de stat socialdemocrați dinaintea lui. Legat mai degrabă de defectele prezervativului, decât de firea curvară a simpaticului lider.

Dar asta este drama inestimabilului nostru designer politic, să fie judecat și condamnat pentru prostii și niciodată pentru modul în care i-a crescut conacul pe trei stăzi și a mai și fătat nu știu câte piscine în curte...

 

Centrul de boli mintale de la Măciuca este un loc în care se constată că toate poveștile astea despre demnitate umană, criterii europene și alte bla, bla, bla la modă nu reprezintă de fapt mare lucru pentru reprezentanții patriei noastre dragi.

Și prin ei, pentru noi,  câtă vreme îi votăm în loc să îi fugărim cu furci.

Într-un moment în care retorica oficială abordează de pe poziții de partizanat politic ideea că prin pușcării condițiile sunt suboptimale taman acum, când sunt așteptați oaspeți și clienți noi, socialdemocrați, condiții de natură a atinge demnitatea umană a tâlharilor, hoților, ucigașilor, corupților, delapidatorilor și evazioniștilor, la Măciuca se constată că pacienții stabilimentului sunt legați de paturi, duși la muncă silnică, prost tratați și că, probabil, mor cu zile.

Este adevărat că spre deosebire de categoriile susmenționate, formate din oameni normali, deținuții de la Măciuca sunt anormali.

Nebuni.

Mă rog ceva mai nebuni decât noi ceilalți care acceptăm de prea multă vreme cu mâinile în sân ca genul acesta de întâmplări să se tot repete.

Pentru că tragismului în România i se potrivește derizoriul, citim declarațiile managerului instituției care nu s-au rezumat, cum ar fi fost normal, la scuze și dorința de harakikri, ci au dat tot felul de explicații tragicomice cum că pozele apărute în presă sunt de fapt lovituri sub centură aplicate de dușmani și că robotitul la care îi silea pe pacienți în gospodăria lui era doar un excelent mod de ergoterapie. După modelul politicianului român care nu este corupt niciodată, ci doar incriminat pe nedrept de serviciile oculte aflate în slujba oponenților și care nu este cu adevărat incriminat și condamnat vreodată ci doar nedreptățit de o justiție care nu îl înțelege, managerul își prezenta convingător argumentele.

Nivelul de civilizație al unei țări reiese din multe mici detalii dar, după părerea mea, cel mai bun indicator al acestuia este modul în care își tratează categoriile defavorizate, bolnavii, orfanii, handicapații și bătrânii.

Atâta vreme cât tot ce ne dorim este să îi strângem undeva unde nu îi mai vedem și îi putem ignora, fără să ne pese dacă sunt legați de pat sau doar închiși cu cheia, munciți silnic sau răsplătiți cu 2-3 țigări pe oră, omorâți cu zile sau doar lăsați să crape natural, nu ne putem considera cu adevărat oameni și țară civilizate.

Indiferent câți corupți sau alte categorii de infractori am grația, din pură umanitate.

Ieri la Antena 3, în stilul lui oligofrenosilabisit domnul Gâdea se tot scremea să ne dea o pildă.

Atins de o răbdare fără margini şi de un pic de masochism am rămas suficient timp cât să pricep ce dorea estropiatul.

Astfel poanta era faptul că unul din cei mai mari oameni, domle, care există, Barack Obama, în ultima zi a mandatului a grațiat un număr de infractori.

Adică el cum poate şi noi nu?

Lumea largă, iată, dă dreptate cocoloaşelor din mintea antenistă!

Cu toate acestea o diferență striga prin sticla ecranului la oricine se uita. Căci, dintre toți amărâții ăia care îi mulțumeau lui Obama, nu era nici măcar unul cu aspect de varan, nici cu guşi şi averi de politician român. Erau pur şi simplu nişte bieți negri care facusera zeci de ani de puşcărie pentru fel de fel de infracțiuni nonviolente şi pe care, din rațiuni umanitare, Obama i-a eliberat.

Ce legatură ar avea umanitatea cu grațierea Varanului, eliberarea unor Vanghelie, Mazăre sau Nicuşor Constantinescu şi cu rezolvarea problemelor cu justiția a atâtor politicieni de la noi, Gâdea nu este programat să răspundă.

Una este să te milostiveşti de oameni care au ispăşit cu decenii de temnită grea o greşeală a tinereții şi alta este să dai drumul din nou la jivine printre oameni.

Emisiunile Antenei 3 au din ce în ce mai mult aspectul unor vidanjări în direct, de obicei cu Ciuvica în rolul baiatului cu furtunele şi Gâdea în cel de degustător.

Pe măsură ce trec zilele de guvernare solidă, de stângadreapta a României, caracterul, prioritățile și viziunea noilor guvernanți ni se relevă din ce în ce mai clar.

Astfel, din punctul dumnealor de vedere, activitatea procurorilor de a găsi, acuza și adesea condamna feluritele abuzuri și hoțomănii, mai mari sau mai mici, prin care PSD trăiește de decenii, a reprezentat un mare abuz, o acțiune coordonată și vinovată a adversarilor politici și o siluire a democrației.

Democrație care, din perspectiva socialdemocrată înseamnă o realitate simplă: căștigăm alegerile – furăm 4 ani.

Ca urmare prima urgență a fost și este ”eliberarea” țării de abuzurile justiției (o putere în stat încă incomplet pesedizată); amnistie, grațiere, neconstituționalitatea condamnărilor, ziceți-i cum vreți, dar scopul final este același, respectiv eliberarea și asigurarea acestor oameni că se poate, din nou, trece la treabă.

După ce s-a aruncat poporului sărăntoc ciozvărtele promise, acei 50-100-150 de lei în plus la mizeria zilnică, s-au putut procesa, după cum se vede cu claritate, chestii serioase, adevăratele obiective ale mafiei PSD-ALDE.

În paralel se are în vedere și ocuparea structurilor de decizie, care a început cu inspectoratele șolare și managementului spitalelor. Dar care va continua spre tot ce este și va fi în țara asta. Plantarea baronilor, baronașilor, vicebaronilor și oamenilor de bine peste tot, în contextul în care corupția, traficul de influență, evaziunea vor fi dezincriminate, sau măcar grațiate. În orice caz cu toatele activități onorabile și firești, de neatins de neoprocurorii viitorului, mai (social)democrați ca ăștia de acuma. Care sunt băsiști, iohaniști și cam prea tehnocrați pentru gustul noilor nacealnici ai României.

La urma urmei nu poți trage o guvernare de stânga pe cinste dacă trebuie să te uiți peste umăr după procuror ori de câte ori semnezi vreun contract pentru Nașu sau cumperi și tu o bordură de calitate pentru vreun spital sau vreun sistem de operare performant pentru vreo păstrăvărie sau vreo sală de sport pentru babele vreunui cătun teleormănean.

În plus mulți dintre ei, marii șefi PSD-ALDE, au deja dosare penale și sunt cercetați.

Și exact cum câte o jună are nevoie, ca să redevină onorabilă, de vreo himenoplastie, așa și Dragnea și alții ca el au nevoie, măcar atunci când câștigă alegeri, de o refacere a virginității penale, chiar dacă firea lor de curve politice nu poate păstra această feciorie prea mult, fie și numai pentru că vilelor le trebuie piscină, piscinelor foișor și foișoarelor ponton și yachtulețe.

Anul trecut democrația a strănutat nu numai la noi ci și în țărișoara vecină de la răsărit, Moldova, mucul expulzat numindu-se Igor Dodon.

Dincolo de aspectul de secretar de colhoz bolșevic, domnul Dodon este de fapt un mare geostrateg, o somitate în istorie aplicată și un luptător neobosit pentru demonstrarea unui fapt simplu, respectiv acela că moldovenii nu sunt români.

Ca atare omul gândește moldovenește, vorbește moldovenește și, atunci când se duce la prietenul rus, suspină după o Moldovă mare și reunită, o gubernie mai dodoloață care să se întindă până la poalele Carpaților orientali, dincolo de care accentul vorbitorilor de moldovenească își pierde savoarea și caracterul autentic.

Pentru că în viziunea dodoniană moldoveanul este de fapt un rus cu o limbă ușor romanizată și ca urmare parte dintr-o construcție geostrategică întinzându-se din Siberia până la locul cel mai vestic în care pravoslavnicul poate ajunge fără să dea de scuturi antirachetă.

Una din aberațiile care îi amărăsc viața marelui președinte al micii republice transprutiene este dorința unora din vorbitorii de moldovenească domestici de a se uni cu ceilalți vorbitori de română, sub fel de fel de pretexte etnice, istorice, lingvistice și de bun simț, unire care l-ar transforma pe bieul om din cârmuitor de țară în plescăitor de borș. Ca atare, folosind vechiul principiu slav, ”Ba pe-al mă-tii”, omul joacă tare și vorbește despre nevoia de unire cu cât de mult teritoriu românesc trupele rusești ar putea elibera în caz de neatenție nordatlantică.

Personal nu sunt un fanatic al unirii cu Moldova; suntem încă într-un proces extrem de lent de unire al nostru cu noi înșine cât să ne mai batem capul și cu forțarea unei reuniri cu o populație aparent spălată la creier, încă și mai primitivă decât a noastră și modificată de atâtea decenii de bolșevism și rusofonie. Dar cred că lipsa acestei uniri nu se datorează lipsei de logică istorică și etnică cât strict conjuncturii politice și pervertirii intelectuale și sufletești pe care oameni ca Dodon și milioanele care îl sprijină l-au suferit din prostie, propagandă, subcultură și veleitarism.

Deci din punctul meu de vedere, cu oarecare regret, nu au decât să își ducă și mai departe viața de colhoznici și să își rumege identitatea de stepă apuseană a imperiului, dacă atâta îi duce mintea.

Atunci însă când câte unul mai nesimțit începe să agite hărți țariste și să vorbească de pretenții teritoriale și de lecții de istorie și etnografie, când bietul de el nu știe nici în ce parte a capului are nasul ăla moldovenesc, tind să mă enervez mai ales că, așa cum sunt lucrurile acum, ajutorul vine dinspre puținul nostru spre nesimțirea lor și nu viceversa.

 

Moment plăcut ochiului azi de dimineață, o dată ce versiunea senilă a domnului Ion Iliescu, fostă Cucuvea, se prezintă astăzi la procuratură să dea cu subsemnatul în legătură cu Mineriada.

Plăcerea vizuală a fost diminuată, ca de obicei, de comentariile prelungite ale prezentatorilor DigiTV care au ruminat știrea, altfel simplă, până s-au strâns vreo 5 minute de nespus nimic; o medie bună pentru orice televiziune.

Am reținut ca precizări de forță faptele că Iliescu chiar a venit, că nu dă declarații (deși se poate auzi cum omul cârâie că nu este vinovat) și că nu se știe dacă va semna actul de inculpare (de parcă în această semnătură stă totul).

Judecând după vioiciunea cu care călca, nu aș paria că omul care a jurat în zilele revoluției (și s-a ținut ulterior de cuvânt) că nu va întina idealurile socialismului științific, va mai apuca, cu carne pe el, momentul ultimului apel.

Din câte înțeleg materialul probatoriu este același dintotdeauna, respectiv mulțumirile calde, tovărășești prin care acesta a validat faptul că, în viziunea lui și a noilor lideri ai României, datul cu bâta este o soluție dragă inimii lor și nu o crimă.

Și probabil că va exista aceeași explicație dintotdeauna, cu necesitatea unor mulțumiri publice pentru dezamorsarea crizei.

Nu cred că o cercetare începută la peste 20 de ani de la fapte va aduce clarificările pe care justiția perioadei feseniste a refuzat să le caute și nici nu cred că, în afara unor indivizi mai tomnateci, ca mine, care își mai aduc aminte, toată această mascaradă va mai folosi la ceva.

Sincer să fiu speța a intrat de mult în dezbaterea istoricilor; mortăciunea nu mai poate fi urmărită penal ci doar așezată la locul ei prin manualele de istorie.

După cum nu cred că mineriada este principalul act contra umanității, în orice caz contra românimii, comis de Iliescu; deturnarea revoluției, asigurarea continuității securistopeceriste, inițierea devalizării țării, pierderea momentului istoric de progres și încetinirea, atât cât a fost cucuvelic posibil, a evoluției proocidentale și liberale a țării fiind, în opinia mea, mult mai grave și mai importante, deși sancționabile doar din perspectivă politică și istorică.

Deși țara asta a fost condusă în toată perioada de după 1989 prost, cinic și cu nesimțire, deși a existat la un moment dat și un Băsescu, eu continui să am convingerea că, în lipsa lui Ion Iliescu, dacă revoluția ar fi continuat, noi am fi fost mult mai avansați acum, poate la nivelul Poloniei, Ungariei sau Cehiei, țări în care tranziția de la comunism la o societate normală s-a făcut neexploziv dar, din fericire pentru ei, fără Cucuvea.

Așa că imaginile cu moșneagul socialdemocrat pus să dea cu subsemnatul nu mai pot însemna, din păcate, nici un mesaj, nici o răzbunare și nici măcar dreptate. Este doar o satisfacție dubioasă și tardivă, ca și cum aș primi în fine, din partea fetei pe care am invitat-o la balul de absolvire din liceu, un răspuns încurajator.

 

Începând din ianuarie anul curent s-a introdus în țărișoară o taxă foarte deșteaptă. Ecologică.

Astfel tona de deșeuri menajere dusă la groapa de gunoi va fi taxată cu 80 de euro, fapt care va duce la creșterea costului serviciului de salubritate.

Exceptate de la aceasta sunt deșeurile reciclate astfel că toată această modificare are ca scop să motiveze românul în direcția reciclării, activitate care, până acum, s-a lovit de protestul hemoroidal al acestui popor nobil, dar mai puțin răbdător cu selecționarea pe căprării a gunoiului.

O idee bună, o idee europeană, un plan inexpugnabil de a ne aduce în rândul lumii.

Acuma, oricât de betonat este planul și grandioasă gândirea din spatele lui, acesta se lovește, cel puțin la nivelul Institutului Parhon, de o insignifiantă dificultate.

Astfel, din relatările asistentelor și infirmierelor care au studiat procesul, atunci când vine mașina de gunoi, specialiștii acesteia se dovedesc extrem de meticuloși și ordonați, vărsând în același container toate pubelele instituției, indiferent de culoare și de etichetele mâzgâlite pe acestea.

Sigur, niște optimiști, ar putea concluziona că aparenta reciclare la grămadă executată de față cu oricine este de fapt un preambul și că, o dată ajunși la destinație, lucrătorii cu mentalitate ecologistă ai firmei de salubrizare se apucă să selecționeze din nou deșeurile pe criterii ecologiste.

Există însă și sceptici negativiști, ca mine, care presupun că tot ce fac acești oameni este să răstoarne conținutul dubei în groapă, fără a se gândi la reciclare mai mult decât mă gândesc eu la coloritul libelulelor din Burnei.

Există și o mică conotație financiară la toată această chestiune acum că, în lipsa reciclării unei părți a deșeului, factura de salubritate a instituției urmează a crește exponențial.

Cu toate acestea eu zic că este bine, pentru că nu este rău și că mai ales că, dacă nu o să fie mai rău, va fi poate ceva mai bine (ca să fiu explicit). Nu neaparat pentru noi, dar pentru cineva, cu siguranță..

 

Ies afară azi pe la 6 dimineața cu entuziasmul unui pinguin fugărit de foci.

Găsesc mânerul lopeții ieșind din zăpadă ca o geamandură în oceanul înghețat și mă opintesc un pic până o scot, ca pe un Escalibur înghețat din troiană.

Mă îndrept tremurând ca o gheișă în furou spre derdelușul sub care s-a pitit mașina mea și reușesc după câteva minute de dăltuit să îi dezvelesc parbrizul din lințoliul alb; mai mult nu are rost să fac, așa că arunc o privire în jur.

Curtea este sub cod roșu, zăpada proptindu-se mai ales în mașini și în poartă. Practic este treabă aici cât pentru 10 japonezi umpluți cu orez în contextul în care bronhiile mele se luptă, după numai 10 minute de activitate voioasă, cu edemul pulmonar.

O umbră se desprinde din casa vecină și, când trece pe lângă mine, vecinul mă informează că poarta nu se deschide, motiv pentru care el urmează să ia taxiul către servici. Se îndreaptă târându-și picioarele prin zăpadă spre străduța pe care, totuși, nu există nici o mașină.

Mă duc să repar poarta și, după 15 minute de icneli, dispnee și imagini din ce în ce mai distincte ale unui tunel luminos la capătul căruia o văd pe bunica, constat că, o dată eliberată de omăt, poarta funcționează mai bine decât laringele unei soacre tratate cu Strepsil.

Mă uit la zăpada afânată din jur, la lopată și la mâinile mele tremurând și decid că este momentul să înțeleg de ce mi-am luat un 4x4, vârf de gamă al industriei coreene constructoare de mașini. Ambalez motorul și îndemn otreapa, înjurând-o ca pe un cal care nu înțelege din prima miza derbyului. Într-un final aceasta se urnește, îndăratnică ca un catâr momit de morcov, prin zăpadă.

Cu un nechezat comun al ei și al meu ajungem în strada care așteaptă, ca o mireasă abandonată în noaptea nunții, dezmierdarea plugului primăriei.

Ajung după o oră la spital și revendic o troiană mai mică pe care să îmi parchez mașina.

Sunt într-un final în cabinet, obsedat de întrebarea dacă acest climat chiar mi se potrivește și dacă nu cumva, pe undeva prin Maui sau prin Antigua nu există vreun post de endocrinolog, sau măcar de șaman, pentru mine.

 

Nenorocire la Palatul Victoria atunci când s-a constatat că prima tranșă de roabe de bani promise românului în campania electorală nu pot fi luate, conform presupunerii inițiale a specialiștilor PSD, de la buget. Buget care s-a dovedit a fi mai sărăcăcios cu 10 miliarde decât aveau domniile lor plăcere.

După momentul inițial de stupoare a avut loc un brainstorming care a înspăimântat prin virulența lui, identificându-se vinovații în guvernul criminal al tehnocraților care, deși știau și ei ce proiecte frumoase au socialdemocrații pentru români, nu au lăsat în conturi banii necesari pentru asta. Lăsându-i pe Dragnea și ai lui să arate ca niște tăntălăi demagogi bătând din drâmbă mai degrabă decât ca pe posesorii Sfântului Potir politic necesar creșterii nivelului de trai al românilor.

În așteptarea preconizatei creșteri economice care să umple visteria, se pare că guvernul renașterii baronesc-naționale a terminat încă dinaintea primului tun fisele cu care spera să joace tare alba-neagra cu poporul, așa că tot ce i-a mai rămas este circul mediatic menit a găsi vreo 5 vinovați tehnocrați pentru faptul că în România nu sunt bani.

Și dacă în loc de creșterea decisivă de 5 lei a pensiilor, românii vor primi scalpurile tehnocraților și în loc de salarii mai mari la bugetari se va plimba, metaforic probabil, capul lui Cioloș în țeapă, va fi mult mai ușor de priceput peste 4 ani pentru electorul tipic de stânga mânat din nou la vot, identitatea adevăraților vinovați (în situația previzibilă în care genul acesta de ghinioane bugetare cu miliarde lipsă se va extinde pe toată perioada guvernării de stângadreapta PSD-ALDE).