Constantin Cucu

Din ciclul ”omul mai puțin briliant este și un pic mândru”, domnul nenea tata Puiu s-a apucat să dea declarații.

Cineva trebuia să o facă, băieții nu prea erau în formă.

Astfel marele om ne-a reasigurat pe toți despre faptul că nu, nu intenționează să își dea demisia. La urma urmei are un proiect de continuat și, la urma urmei, a calificat echipa.

Mă rog, principalele victorii le-a scos Pițurcă dar, sincer, cine a pregătit meciurile cu Faroe în așa fel că respectivii vulturi ai fundului Atlanticului nu au putut marca?

Nu, omul rămâne, fie și numai pentru a se asigura că oameni indiciplinați tactic ca Sânmărtean sau Alibec să facă tușa câtă vreme îi avem pe Stancu, Andone și Keșeru pregătiți să atace fundașii adverși ori de câte ori aceștia încearcă să se năpustească în atac.

Doar în concediu se duce un pic; a obosit și dacă nu are grijă de recuperare nu va mai putea prinde următoarele reconstrucții ale naționalei din 2018, 2020, 2022 și așa mai departe.

Declarațiile generalului au fost ca de obicei elucidante; omul e mulțumit în mare de jucători, de frumoasa performanță de a ciupi un punct în trei meciuri și numai răutatea unora din oamenii de presă îl mai enervează uneori. În plus o bătaie de la Albania nu mai este la fel de rușinoasă ca pe vremuri, am mai evoluat și noi, dă-o dracu.

Despre mâinile rare ca o plantație de mărar după furtună ale lui Tătărușanu, despre spectatorii nevinovați din peluze accidentați cu sadism de mingiile expediate de ”atacanții” noștri, despre pasele care merg bine numai spre portar, despre gâfâiala psihică și fizică permanentă a echipei și despre faptul că în toată competiția putem număra șuturile trase la poarta adversă pe degetele unei mâini, domnul general nu a vrut să facă comentarii tehnico-tactico-strategico-militaro-fotbalistice.

Pe de altă parte ce pretenții se pot avea de la un senator PSD, general de operetă, tiz de stadion ilfovean și bigot obișnuit să se frece icoanele, nu gândurile? Altceva decât să speri că, o dată cu vârsta, l-o chema Ăl de Sus să pregătească, sub patronatul lui Sf. Petre, echipa de old boys locală pentru derbyul anual cu albanezii din infern...

 

Se pare că pe vremea integrării Transilvaniei în partea ungurească a Europei, prin Apuseni, ar fi trăit un om în vârstă de 225 de ani, pe nume Lupu Bara din Carpinet.

Acest fapt este indiscutabil, fiind trecut prin 1621 într-o dare de seamă a unui funcționar al vremii.

Față de alți contemporani ai lui care nu au dus-o mai mult de 125-160 de ani, domnul Lupu se hrănea mai mult bio, fuma electronică şi dădea la buci de 3 ori pe săptămână, motiv pentru care a şi îngropat câteva generații de strănepoți.

Mai mult, conform hrisovului omul arăta destul de bine astfel că cei din jur nu îi dădeau mai mult de 200-210 ani.

După pomenirea din actul respectiv din anul 1621 nu se mai ştiu multe lucruri concrete despre om deşi, este adevărat că numele lui apare, alături de al altor contemporani ai lui, pe listele electorale publicate de PSDul local.

Legendele locale afirmă că omul a mai dus-o încă mulți ani după aceea pierind doar în urma întâlnirii cu un anume Duncan McLeod, un terorist sirian, care l-a decapitat.

De altfel tot satul respectiv este locuit de multicentenari, nişte nesimțiți care muncesc doar vreo 40 de ani după care papă pensia statului încă o sută sau două de ani.

Se pare chiar că toată tevatura asta cu cardul de sănatate si numirea lui Băncioiu la sănătate sunt menite tocmai pentru eliminarea acestor rozătoare de buget, a longevivilor în general.

Şi, dacă stăm să ne gândim că femeile trăiesc mai mult ca bărbații înțelegem că moşneguți ca Lupu Bara sunt doar porțiunea vizibilă a icebergului longetivității getodace şi câ, acolo unde moşul o fi dat colțul pe la 200 de ani, baba lui mai toacă şi azi pensia patriei...

 

Liniştea nopții de vară a comunei a fost sfâşiată în mod brutal de parascoveniile guturale îndrugate cu iritare de un cocoş din vecini.

Profitând de faptul că la ceas târziu de noapte, temperatura a ajuns la un nivel la care în sfârşit se mai putea sta fără a avea sentimentul că îți duci zilele in stabilimentul lui Sarsailă, m-am aşezat şi eu la o țigară si câteva clipe de relaxare sub nuc.

Liniştea ilfoveană a nopții de vară a fost însă întreruptă cu brutalitate de croncănitul tabagic al unui psihopat cu creastă din vecini, nemulțumit în mod evident de ceva important. Nu vorbesc, desigur, cocoşeasca, dar nu îți trebuie multă intuiție ca să realizezi că revolta exprimată trebuie că avea legătură cu atitudinea generală a găinilor subalterne, incapabile să aibă grijă de nevoile lui fireşti, în ciuda numeroaselor lui investiții în râme de calitate şi grăunțe luate de la plisc, numai şi numai ca să le fie lor bine. Şi iată cum a rămas neglijat de haremul lui mimând somnul, în ciuda unei nopți mustind de romantism.

Da, in aceste condiții este firesc să îți strigi nemulțumirea în noapte şi pentru o clipă am empatizat cu vuvuzela cu pinteni şi trista condiție a masculilor pe pământ.

De-abia după mai multe minute am inceput să mă gândesc că, pentru a-i curma suferința, există un singur cuvânt adecvat: piftie.

 

Unul din principiile de bază care a ajutat la perpetuarea milenară a poporului nostru a fost și cel conform căruia, dacă nu găsești femeie frumoasă, cu dinți și spălată, merge și una știrbă care pute.

În această viziune largă, zilele noastre marele partid al intelectualității, spiritelor libere și rebelilor cu carte și aspirații, PNL, s-a apucat să negocieze cu una din cele mai bășinoase forțe politice ale ultimilor ani, UNPRul.

Constituit prin metoda borhotului, din uscăturile desprinse de pomii plini de dăunători ai livezii noastre politice, acest partid la mișto a fermentat în timp în cogeamitea organizație politică responsabilă, capabilă a-și asuma povara guvernării chiar dacă, tehnic vorbind, nu a fost vreodată validată de vreun succes electoral.

Disperat să afirme cu zi ce trece faptul că, dincolo de bolboroselile de doctrină, nu este mare diferență între liberalismul născut din marea tradiție brătiană (plus, evident, mutațiile din ultimele decenii) și social democrația baronilor roșii, moderna noastră organizație liberală s-a hotărât că, deși puturoasă, boccie și cam curviștină, Uniunea Națională pentru Progresul României este ceea ce trebuie pentru recâștigarea și mobilizarea electoratului propriu, încă în convalescență după Băsescu.

În mintea dirijuitorilor liberalismului și dreptei românești taman de imboldul Oprea aveau nevoie masele scârbite de electori de dreapta pentru ca să iasă la vot.

Câteodată mă mai întreabă câte unul de ce nu merg să votez ca să mă opun cu metoda democrației procesului de pesederizare a țării, uitând însă a-mi preciza de ce nu ies ei, cu furcile, să se opună pesederizării liberalismului în care cred.

Presupun că în brainstormurile un pic prea intense cu care se mai chinuie acești oameni politici au loc ocazional scurtcircuite și pârâituri, rezultând în calcule de forța și subtilitatea abacului de tipul ”atâta la sută noi, atâta la sută ei, gata am câștigat”, fără a realiza că ceea ce tranzacționează ei nu sunt numai voturile din ce în ce mai improbabile ale asistenței scârbite de tot acest rut politic grobian, dar și credibilitatea lor ulterioară.

Căci cine va crede vreodată, o dată ce ai fost plimbat de Oprea cu girofarul, că ești prin ceva diferit de marele înaintaș al progresiștilor români, înaintaș din care citez:” Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preț. Da, da, da, de trei ori da!”.

Nu știu dacă negocierile despre care se vorbește vor fi un succes sau nu, dar știu că din punct de vedere al liberalismului inițierea lor este un insucces.

 

Dintre diferitele categorii socioprofesionale care ne învață ce să facem și cum să trăim, polițiști, ale căror indicații în trafic sunt obligatorii, doctori care ne recomandă permanent abstinență, lipsă de tutun, diete și alte parascovenii, economiști și agenți fiscali care ne trimit facturi și ne acceptă banii, sau politicieni care, contra unor șperțuri absolut rezonabile, ne refac din timp în timp reglementările, salariile și modul în care trăim, o singură categorie totuși deține supremația absolută.

Pompierii.

Poate că indicația unui polițai de a trage pe dreapta, cu banii de șpagă numărați, mai poate fi eludată sau negociată; poate că pretinsele legături între alcool, gălbinare și coșciug, cu care ne mai sperie felcerul, pot fi trecute pe planul doi în zilele în care se trage vinul în sticle; facturile, la urma urmei, pot fi folosite de nevoiaș și cu scopul de a mai economisi prețurile mereu în creștere ale hârtiei igienice; în fine legile acestei țări sunt oricum facultative de pe vremea dacilor liberi cât să nu ne preocupe în mod general alinierea la nu știu ce normă europeană a vreunei reglementări aprobate de parlament. Dar la indicația pompierului de a ieși pentru că arde toată lumea, de la mutălăul de Cotroceni la ultima babă în toiag, trebuie să iasă. Și să se adune în locuri special desemnate.

Întâmplarea că de fapt arareori arde este desigur nerelevantă în contextul unei atmosfere atât de bogate în oxigen inflamabil a planetei și pompierii cunosc acest fapt, organizând periodic exerciții de prevenire a incendiilor.

Pentru că acolo unde o fire nenuanțată ar considera că întoarcerea cu spatele la pălălaie și demarcarea cât mai departe de aceasta este suficientă, pompierul zilelor noastre știe că această atitudine este o modalitate mult prea simplistă de a privi fenomenul.

Dacă aș putea și eu aș organiza exerciții de cântat ”Cucu” în instituții, urmare a neîndoielnicului efect benefic pe care ritmata incantație o are pe firea omului, pe productivitate și pe năzuința noastră colectivă pentru o lume mai bună. Din păcate însă conaționalii mei refuză cu înverșunare să fie alături de mine în acest demers, poate și datorită concurenței neloiale a specialiștilor PSI de pretutindeni.

Presupun că toate aceste exerciții periodice nu sunt făcute numai și numai pentru că focurile sunt nașpa ci se bazează și pe studii controlate care arată că, după câțiva ani de antrenament periodic, eficiența omului de rând în fața incendiului va crește atât de mult încât sarcina detașamentelor de pompieri să rămână doar în aducerea cât mai promtă, la locul sinistrului, a casoletelor de mici necesare.

Mă mir numai de faptul că, în plin secol XXI, pe plajele patriei nu se organizează de către alți specialiști în salvare exerciții obligatorii de înot, de ferit de valuri, dar mai ales de proceduri ”gură la gură” și ”Heimlich” pentru categoriile cele mai expuse la accidente, femeile tinere.

 

Mă gândesc zilele acestea la săracul Lăcătuş care, atunci când era busculat în careu sau în afara lui, parcă se dezintegra. Faulturile la el păreau nu numai fluierabile, dar chiar incriminabile prin codul penal iar modalitatea lui de a cădea, mai ales in careu, ar trebui predată la Academia de fotbal alături de alte materii obligatorii ca scărpinatul la coaie, golirea nasului sau tăvălitul pe gazon.

Şi în ciuda prezenței acestui talent nativ în echipă, generatia de aur arareori primea penalty, fiind silită să șuteze, centreze sau să dribleze ca să dea gol.

Urmare poate şi a unei pregătiri ecleziale net superioare actualii performeri ai selecționatei primesc penalty dupa penalty fără ca aparent să li se clintească vreun fir de păr geluit de pe frunte. Orice mângâiere, privire cu subînțeles sau cuvânt mai greu scăpat in careu de fundașii adverşi se termină, se pare. cu Bogdan Stancu aşezând mingea pe var.

Singurul lucru care ne opreşte să profităm de această stare a lucrurilor este împrejurarea că, de obicei, nu prea ajungem în careul lor, în nici un caz cu mingea....

Respingător și enervant.

Nu este de ajuns că în Islanda nu există crime, criminali, hoți și pesediști; mașinile se parchează cu cheile în contact pentru că nu le fură nimeni; armata este constituită din 30 de oameni, specialiști în menținerea păcii; ultimul lor conflict militar a fost acum câteva secole când doi vikingi beți s-au scuipat din cauza unui hering; nu au aglomerație, nu au poluare, nu au manele și nu au Antena 3.

Mai trebuiau să își facă și echipă de fotbal.

În loc să lase tinerii să se dezvolte la curling, schi fond și triatlon iată că zevzecii au reușit să încropească din igursonii și guntarsonii din dotare o echipă capabilă să ia la ciocane echipe precum Olanda, Cehia sau Turcia, în ciuda faptului că în lot nu a ajuns nici un negru, fie el mic (ce să mai zic de negrii mari care sar la cap, trag la poartă, scot de pe linia porții și centrează prin naționalele cu pretenții ale continentului).

Acolo unde la noi zi de zi se discută pe la vreo 10 televiziuni fenomenul fotbalistic, se analizează gândurile lui alde Șumudică, viziunea lui Neapuiu, brandul de țigări preferat de Alibec și hoțiile repetate ale arbitrilor incapabili a fluiera cele două – trei penaltyuri pe meci necesare reprezentativei, acești blonzi neaveniți, fără specialiști în fotbal, fără Becalissoni, Borceassoni sau Rednicssoni la echipe și fără ultrași capabili să se ia la șuturi în cur în jurul unui steag ars, vin cu nesimțire să facă istorie la turneul final.

Nesimțirea nordică a mers aseară până la a o supăra pe una din cele mai simpatice vedete geluite a momentului, Cristiano Ronaldo, incapabil timp de 90 de minute să își arate pectoralii fanilor din rațiuni de apărare strictă.

Pare neseriozitate ca noi, care trăim, respirăm și înțelegem fotbalul să încărunțim din cauza glumelor proaste ale câte unui Payet, pe când ăștia, deși fără Alibecusson, Stancusson sau Keșerusson în echipă se trezesc că îi aplaudă un stadion întreg (în care ar încape de altfel jumătate din populația adultă a insulei lor).

Cu genul acesta de atitudine nu se ajunge departe și trebuie să înfierăm cu toții negativul exemplu dat de blonzii descendenți ai vikingilor care se comportă pe teren de parcă ar fi drakkar, necăjind atât de mulți oameni și echipe serioase.

Ceea ce noi, cu bun simț, arareori facem.

 

Se pare că în repriza a doua a meciului cu Franța, în momentele în care domnul Neapuiu pregătea contraloviturile tactice menite a scoate cururile pătrunjeilor din contextul cocoșesc în care intraseră, marele antrenor s-a gândit să arunce în focul luptei pe domnul Alibec, de profesie fotbalist, ca să declanșeze în fine urgia așteptată la poarta plină de pânze de paianjeni a francezilor.

Din păcate secunzii marelui om au constatat că buclucașul Denis nu numai că nu era pe banca de rezerve, dar nici la SMSuri nu răspundea, singura dâră de optimism fiind check in ul în Paris al vedetei.

Numai și numai nasurile fine, de foști fotbaliști, ale secunzilor naționalei au reușit într-un final să identifice, după izul de mahoarcă, amplasamentul vedetei, respectiv în vestiar, lângă scrumiera oficială a echipei.

Legenda povestește că omul a stins grăbit chiștocul, a pus berea la loc în frigider și, îmbrăcat numai în chiloți și maieu a năvălit cu aplombul așteptat asupra bieților francezi.

Având în vedere că mâine naționala joacă cu biletele de TAROM pe masă, calificarea în vacanță fiind cu fiecare clipă care trece iminentă, domnul general a hotărât să lase gestul fotbalistului nepedepsit, asemenea giurgiuvea, pardon giuvaer, negăsindu-se cu una cu două în linia de atac a echipei, linie indispensabilă blocării cât mai departe de careul nostru a apărătorilor adverși.

Mai ales că acum se știe că, în cazul în care situația tehnico-tactico-strategico-militară din teren o va cere, domnul Alibec va fi lesnicios de găsit, la încălzire, cu o baterie de Recaș și un chiștoc în colțul gurii la vestiare.

Întotdeauna am simțit că Giurgiu este una din regiunile României extrem de nedreptățite din punct de vedere al notorietății, atunci când este comparată cu alte regiuni și orașe ale țării.

Cu toții suntem mândri și pomenim cu drag performanțele electorale ale vecinilor teleormăneni, acea reziliență de a se prezenta la urne cu un simț cetățenesc care nu ține seama de aparenta rigiditate și neimplicare electorală a morților, deși, ca să fim sinceri nici giurgiuvenii nu votează strict doar cu vii.

Pomenim cu respect realizările mitologice ale vasluienilor îndeosebi în aria relațiilor interpersonale de parcă, în fapt de seară, prin periferiile Giurgiului ar mai întreba careva de consimțământ.

Dar mai ales am stabilit arbitrar că Mecca gândirii neconvenționale românești este Caracalul când iată că și Giurgiu are propriile sale legiuni de analiști.

O parte a acestora au avut zilele acestea misiunea de a demola un bloc.

Un bloc vechi, un bloc dărăpănat, un bloc care nu mai folosea de mult nimănui.

Acolo unde americanii ar fi acoperit cu celofan și ar fi prăpădit tone de exploziv ca să îl doboare, experții giurgiuveni au hotărât să aplice metoda mult mai ecologică și infailibilă a buldozerelor și escavatoarelor, expresie clară a sufletului lor pacifist și a firii de oameni muncitori, care nu se tem, atunci când au un vis și un proiect, să petreacă și 2 luni ca să facă o treabă ce ar lua altora 2 zile.

Muncuța a început de diminață, cu sârg și vrednicie, în ciuda zbieretelor și protestelor deplasate a fel de fel de indivizi congestionați la față, persoane anacronice și incapabile de a suporta progresul și care, de la etajele clădirii, s-au apucat să profereze amenințări și să strige măscări la adresa lucrătorilor, sub pretextul unei anumite insecurități pe care bubuiturile buldozerului li le induceau.

Este adevărat că, tehnic vorbind, experții giurgiuveni rataseră cu un număr adresa și se apucaseră de treabă la blocul vecin proiectului inițial, dar un astfel de detaliu nu ar trebui să oprească marșul victorios al unei echipe hotărâte.

Până la urmă mica greșeală a fost recunoscută cinstit și locatarii care zilele acestea beneficiază de open space și terasă au fost reconfortați să constate că specialiștii demolatori ai orașului danubian și-au recunoscut cu sportivitate și maturitate eroarea, arătând că dincolo de chipurile cu nasuri roșcovane și ochi injectați se ascund persoane capabile de raționalizare și dialog civilizat.

 

Moment de stupefacție astăzi când aflu că o lege care cere ca mai mult de 51% din produsele din supermarket să fie românești a fost adoptată de Camera Deputaților.

Criminalii din parlament au pus, se pare, gând rău acestui popor nobil pe care, iată, nu numai că doresc să îl văduvească de roșiile iordaniene, cartofii belgieni, roșcove și papaya dar se pare că doresc să îi inverseze semnificația actuală și să îl transforme dintr-un neam de consumatori cu buzunarele goale și în căutarea de rate, într-o colectivitate  de producători necesari umplerii jumătății lor de supermarket.

Mi-e greu să cred că sub această devastatoare lovitură, menită a goni țăranul la câmp cu sapa și pe muncitor în fabrică să producă, acest popor mare, altfel rezistent, va scăpa cu viață.

După cum tot greu îmi vine să cred că, atunci când societatea noastră de consum voios va fi expusă la trista realitate a usturoiului nechinezesc, guvernul și forțele binelui din parlament vor rezista prea mult, oricât de bune ar fi berea și sămânța autohtonă.

Numai și numai cerbicia proverbială a autorităților române de a aplica numai ocazional legile controversate poate, în context, căsca o rază de speranță .

Asta dacă nu cumva în prealabil, ofensată de perspectiva ca producătorii proprii să dea roșiile, căpșunile și cartofii proprii la porci, comisia europeană nu va protesta vehement în fața unei lipse atât de vădite de democrație în colonii.

Stupoarea mea provine însă din altă parte, respectiv din faptul că acum, la atâta vreme de la juisarea din 1989, când societatea de consum s-a dezlănțuit și la noi, cum dracu un parlament atât de incompetent și venal ca al nostru a reușit să propună, cu risc personal, o lege atât de bună, din perspectivă națională.

Or fi mâncat ceva stricat? Or fi devenit reprezentanții Auchan, Mega sau Carrefour prea cărpănoși cu ei? Epilepsie în grup?

Căci, așa cum citesc eu această lege taman impulsionarea economiei proprii românești, ultima prioritate a politicianului dâmbovițean, pare a o realiza.

Eu nu sunt un obsedat al sintagmei ”noi nu ne vindem țara” și nici nu văd patriotismul ca o chestie declarativă. Cu toate acestea găsesc degradant să trăiesc într-o țară care nu produce nimic și trăiește pe daiboj public în creștere progresivă și chiar cred că, în ciuda riscului întoarcerii o perioadă la galantarele pline cu muștar de Tecuci, orice metodă menită a ne scutura din apatia și inconștiența de până acum este bună.

Și dacă în timp ar crește numărul de sere, s-ar reînființa combinatele de porci și poate chiar s-ar lucra pământul, numai și numai pentru umplerea celor 51% din rafturile de la supermarket, pot să accept oricâți agricultori și politicieni europeni nemulțumiți.

Din fericire însă pentru toți și pentru dulcele trai mioritic sunt absolut convins că, din lipsa coaielor de politician, nu se va ajunge vreodată acolo.