Blog Vasile Astărăstoae

Transplantul de organe beneficiază, în România, de o intensă mediatizare. Recent, Comisia pentru Drepturile Omului, a Senatului României, a aprobat un Proiect de lege prin care se introduce noţiunea de consimţământ prezumat. Ce înseamnă acest lucru?

Potrivit iniţiatorilor, pentru a creşte numărul de organe ce se pot recolta de la cadavre, se elimină acordul familiei. Mai clar, legea prevede că dacă o persoană, în timpul vieţii, nu şi-a manifestat voinţa în mod expres de a nu i se recolta organele, atunci se consideră că ea şi-a dat acceptul.

Un act notarial

Imediat după aprobarea proiectului au apărut tot felul de declaraţii în susţinerea acestui demers. S-a spus că în acest mod ne aliniem la legislaţia europeană, că astfel vor fi salvate mii de vieţi, că nu trebuie ţinut cont de opinia Bisericii Ortodoxe Române (care s-a manifestat în mod deschis împotriva consimţământului prezumat), că nu există niciun conflict etic şi, de asemenea, că cei care se împotrivesc consimţământului prezumat sunt persoane retrograde, lipsite de sentimente umane, care nu înţeleg progresul ştiinţei. Cine a făcut astfel de declaraţii? Cei care au interese directe şi pe care putem să-i numim, cu un termen generic, "vânători de organe".

Există persoane a căror obiect de activitate este de a decela un număr cât mai mare de donatori care sunt evaluaţi în funcţie de acest parametru. Ce nu ne spun aceşti "vânători"? Despre discriminarea populaţiilor sărace şi despre încălcarea autonomiei individului.

În proiectul de lege se precizează că asiguraţii trebuie să-şi manifeste dezacordul expres la medicul de familie, iar neasiguraţii printr-un act notarial. Închipuiţi-vă, deci, că cei săraci, care nu sunt cuprinşi în sistemul asigurărilor medicale se vor adresa notarului, vor plăti actul notarial (renunţând la alte nevoi) şi-l vor purta asupra lor, aceasta fiind singura modalitatea de a nu deveni donator fară voie.

Raport cerere-ofertă

De asemenea, "vânătorii de organe" nu ne spun că raportul între cerere şi ofertă este atât de disproporţionat încât şi în ţările care au acceptat consimţământul prezumat, organele recoltate nu acoperă decât până la maximum 30% din cerere, că transplantul, odată realizat, nu asigură o vindecare pe viaţă şi că după un interval de timp este necesar un nou transplant.

În momentul în care am încercat să aflu situaţia din România, referitoare la numărul de transplanturi realizate şi eficienţa acestora, evaluată prin timpul de supravieţuire, am aflat, cu uimire, că s-ar putea obţine informaţii doar pentru ultimii doi ani. În rest, neant.

Şi, în sfârşit, nu spun nimic despre prevederile din actuala lege (incluse după modelul din SUA), potrivit cărora se poate introduce cardul de donator. Asta înseamnă că o persoană îşi manifestă, încă din timpul vieţii, dorinţa de a dona organele după moarte. Dacă s-ar aplica această prevedere, "vânătorii de organe" ar trebui chiar să muncească, să informeze populaţia şi să obţină acceptul cetăţenilor.

Modelul spaniol

S-a vorbit tot timpul despre modelul spaniol. Ei bine, am avut posibilitatea de a-l cunoaşte. Profesorul David Parades (la care s-a instruit şi dr. Victor Zota - Directorul Agenţiei Naţionale de Transplant în România) mi-a făcut, în anul 2007, o exhaustivă şi laudativă prezentare a modelului spaniol, a eficienţei acestuia şi a perspectivelor de viitor.

Mi-a prezentat statistica naţională, în care s-a evidenţiat faptul că spitalele care nu realizează transplanturi identifică, între decedaţi, 4,2% posibili donatori, dintre care 3,8% devin donatori, în timp ce în spitalele în care se realizează transplantul există 11,3 % posibili donatori şi devin donatori reali 8,1%. În plus, s-a insistat asupra faptului că o singură echipă complexă, formată din infirmierele, medicii anestezişti şi transplantologi care constată cazurile, recoltează organele şi tot ei realizează transplantul. Aceştia au un salar de bază, iar în rest sunt plătiţi în funcţie de numărul de transplanturi realizate.

Dezbatere

Am pus o întrebare referitoare la discrepanţa existentă între spitalele care realizează transplant şi cele care nu efectuează această manoperă, în ceea ce priveşte identificarea posibililor donatori, modalitatea de realizare a recoltării de organe şi transplantului propriu-zis.

Oare faptul că aceeaşi echipă care acordă îngrijiri medicale, identifică, recoltează şi realizează, nu conduce la suspiciunea că este mai preocupată de recoltarea de organe decât de acordarea asistenţei medicale?

Răspunsurile primite au fost neconvingătoare. S-a spus că poate să existe o asemenea bănuială, dar că explicaţia diferenţelor nu constă în modul de organaizare, ci în faptul că medicii din spitalele în care se realizează transplantul sunt mai instruiţi şi mai interesaţi de această problemă decât cei din alte spitale.

Profesorul David Parades a subliniat că mai important este să instruim medicii să "smulgă" consimţământul familiei, decât să consumăm energia educând populaţia cu privire la valenţele umaniste şi altruiste ale donării de organe.

Cred că, datorită implicaţiilor etice, culturale şi religioase, o dezbatere largă şi o informare corectă a populaţiei este absolut necesară înainte ca o astfel de lege să fie adoptată.

Autor: Vasile Astărăstoae
Sursa: ieseanul.ro

Articol apărut Thursday, 3 April 2008 la ora 4:31 PM în categoria Bioetică, Presa. Puteţi urmări comentariile noi cu RSS 2.0 feed. Puteţi scrie un comentariu, sau puteţi folosi trackback de pe site-ul propriu.