Constantin Cucu

 

Pe vremea în care eram eu copil nu existau toate obsesiile anilor de acum privind copii și creșterea lor.

Nu era o grijă excesivă în a-ți feri odrasla de fumatul pasiv, nu existau scaune speciale pentru mașină (ceea ce se potrivea oricum cu lipsa centurilor de siguranță, a air bagurilor, ABSurilor și celorlalte dispozitive de papă lapte care au minimizat aventura condusului) și în nici un caz nu exista vreo timiditate din partea majoritatea părinților în premierea odraslelor cu câte o urecheală, vreo palmă după ceafă sau cu papucul sau cureaua peste șale în cazurile în care ședința cu părinții mergea cu adevărat rău. Nu existau alimente bio, lapte UHT și cereale cu fibre, creșterea noastră bazându-se mai degrabă pe parizerul Gostat (car pe vremea aia nu era o fiță ca astăzi), pe biscuiții muiați în lapte și pe feliile de pâine unse cu magiun.

În schimb existau alte obsesii: ploaia și curentul.

Una din grijile cele mai mari pe care mama  și bunica le aveau era aceea ca nu cumva să mă prindă afară, la joacă, ploaia. Cumva în mintea femeilor de pe vremea aia o ropoteală de vară lua proporțiile unui uragan, picăturile de ploaie un vector permanent pentru meningococi și expunerea plodului la vreme proastă proba supremă a parentingului deficitar. Ai fi spus că din cer urma a cădea puroi, nu picături inofensive de apă și că, în lipsa fesului, părul ud devenea echivalent cu îmbrățișarea unui tuberculos.

Îmi aduc aminte și acum uimirea cu care, atunci când am fost prima oară în stăinătate, am urmărit ciupindu-mă de brațe o opinie diferită asupra problemei, respectiv un copil de vreo 2 ani al unor englezoi lăsat în capul gol în cărucior în ploicică pe perioada în care părinții duceau bagajele la mașină.

O altă stihie de care mamele și bunicile ne salvau permanent era curentul, inclusiv în forma lui cea mai letală, vântul.  Cumva le intrase în cap la toate faptul că fluxurile de aer proaspăt sunt atât de nocive pentru sănătate încât neînchiderea ferestrelor, crăparea geamului sau neîncălțarea promptă a papucilor și a șosetelor (pentru că locul prin care frigul și curentul invadează trupul prepneumonic al imprudenților era localizat la acest nivel) erau gesturi aproape suicidale.

În ce mă privește de-abia în armată am scăpat de toate aceste obsesii parentale, oficialitățile locului demonstrându-se mult mai puțin obsedate să ne ferească de ploaie și de vânt (sau de ger, viscol, ninsoare sau furtună, că veni vorba).

Și este doar o întâmplare faptul că acolo am făcut într-adevăr pneumonie.

 

Am avut astăzi o discuție extrem de informativă cu șefa departamentului RUONS a institutului.

Trebuie să încep prin a preciza faptul că pentru mine o formulare de tipul  ”se determină dreptul salarial stabilit la litera H(1), având în vedere și prevederile OUG nr 35/2015” este la fel de clară cum este pentru domnia sa formularea ”Macroadenom hipofizar secretant de gonadotropi, std III Hardy, SSE, PSE”.

Sigur că și eu și ea putem lua în mână legislația, respectiv manualele de endocrinologie, ca să ne înțelegem perfect.

M-am dus la doamnă cu alte treburi dar, în context, vis a vis de noile contracte individuale de muncă privind gărzile suplimentare, a căror contravaloare urmează a fi calculată având în vedere salariul brut lunar la nivelul maxim al funcției din 2009, am simțit nevoia să fac precizarea că 2009 nu este din punctul de vedere al meu și al colegilor mei neaparat un an fast. Și că, deși apreciez faptul că nu s-au propus alți ani (1832, 315 sau 1211 BC) noi am prefera să ne plătească la nivelul anului 3015.

A fost nevoie de 5 minute de discuții aprinse, cu amenințări de neplată pe de o parte, de trimitere a mamei domniei sale ca să facă gărzi suplimentare pe de altă parte, până ce s-a putut face avansul gnostic necesar, respectiv că formularea confuză ”salariul de bază 2009, având în vedere și prevederile OUG nr 35/2015”, înseamnă de fapt salariul de bază brut lunar din iulie 2016.

Și că de fapt ne certam pe nimic.

De fapt nu este chiar nimic.

Fiind intens tehnocratic, guvernul și forurile conducătoare ale ministerului, atunci când au efectuat mărirea de salariu în sistem, au luat o precauțiune firească, respectiv au dat un ordin de guvern adiacent acesteia prin care au obligat angajatorul să NU calculeze orele de gardă, sporurile și orice altceva (în afară desigur de impozite) la noul salariu.

Astfel practica firească de a indexa, deci crește toate acestea, inclusiv orele de gardă suplimentare, pe care orice RUONS le-ar fi aplicat în mod spontan, au fost blocate deliberat la începutul verii în speranța de a minimaliza cât se poate de mult efectul creșterii salariale cuvenite medicilor și asistentelor.

Nimic din ce nu făceau și boierii mari când suplimentau rația de fasole la iobagi, dar le scoteau slănina din ea.

Și că de fapt toată discuția aceasta cu orele suplimentare și cu marea viziune ministerială de a se plăti complet din octombrie 2016 (că o fi noembrie 2032 ce mai contează, important e că se dă, cu se ia) este de fapt propria mizerie tehnocratică a acestor oameni de a se face că oferă ceva în plus, fără a da nimic de fapt și de a proiecta, pe cât posibil, nemulțumirea uvrierilor din sistem asupra altora când, de fapt, adevărații vinovați sunt chiar ei cu ciudatele ordine și contraordine confuze pe care le emit în căutarea Sfântului Potir reprezentat de medicul român făcându-și datoria, inclusiv în gărzi, la nivelul minim de salarizare pe care ei îl pot trece neobservați prin țidulele pe care le emit periodic.

Poate că altora această realitate le-a fost evidentă și până acum.

Din punctul meu de vedere însă, de om un pic mai boem, aceste mișmașuri nu mi-au fost evidente și cumva am învinovățit pentru ele parțial și managementul și serviciul economic al institutului.

Nu. De vină pare a fi ministerul, domnul Voiculescu personal, care emit astfel de ordine și nu și le asumă public și deschis și care vorbesc despre sistarea parțială a unei samavolnicii (respectiv ordinul prin care limitau creșterea adecvată a contravalorii orelor de gardă și sporurilor) ca o mare bunăvoință a lor personal, nu o îndreptare limitată a unui ordin ciocoiesc.

Și zic ”limitată” pentru că sporurile de tură și de tot felul rămân blocate. Că așa e în tehnocrație.

Ca urmare, indiferent dacă a fost vorba de ignoranță sau de nesimțire, voi folosi față de onor ministru singurul îndemn adecvat, cel auzit cândva în galeria Stelei : ”Du-te Dică”.

 

A trebuit să așteptăm mai mult de 20 de ani până ce, în fine, domnul Gigi Nețoiu a ajuns subiectul central al unei vești triste: s-a însurat.

Unul din cei mai deștepți băieți deștepți ai ultimelor cincinale, baron de omenie, om de fotbal, câine roșu și, ulterior, cât de cât, pușcăriaș, eludând an de an nefericirile și ghinioanele pe care traiul cinstit, plata de impozite, declararea de venituri și munca în exces le stârnesc în oamenii lipsiți de precauție, își pierde zilele noastre aura de invincibilitate, fiind târât în vizuina mariajului de aleasa sa, o femeie ceva mai tinerică (cu doar 30 de ani) și numai cu o palmă  mai înaltă.

Marele om de afaceri a venit la nuntă cu un nou look conferit nu numai de absența zeghei dar și de reîmpădurirea vădită a scăfârliei cu părul pe care, în urmă cu un deceniu, bătăliile fotbalistice și politice îl defrișaseră de pe creștet.

Din punct de vedere al sistemului corecțional din România faptul că un ins eliberat din închisoare pe motiv de infarct se expune de bună voie la riscurile cardiace pe care îmbunarea prin împârpănire a unui cal de femeie cu 10 cm mai înaltă îl presupune, este probabil un mare motiv de mândrie și de împlinire profesională.

Dar nu avem nici o grijă, omul a fost reabilitat, redat societății și reciclat în cetățean modern, devreme plătitoriu de obligații și impozite, alergic la șperț și hotărât să construiască, după cum pare a sugera imaginea nășicului de cununie, dl. Adrian Năstase, de profesie chiar Naș.

Nu pot în context decât să doresc tinerilor și pletoșilor însurăței casă de piatră, sau mă rog conac cu mansardă, foișor și ponton. Și poate să primească de la viață măcar o parte din binele pe care l-au dat celor din jur.

 

Nu pot emite generalizări despre școala românească pentru că nu am informațiile necesare.

Pot numai să transmit experiența avută cu fiica mea la școala (altfel relativ celebră, măcar în cartier dacă nu și în București) pe care a parcurs-o, în principal fără entuziasm.

Și probabil că, studiind nivelul cognitiv, nivelul de educație și deprinderile concetățenilor noștri, aș putea extrapola, măcar parțial, concluziile mele.

Copii noștri sunt de fapt extrem de diferiți unii de alții ca aptitudini, motivații și capacități, ca și noi de altfel.

Sistemul nostru de școlarizare încearcă să facă abstracție de asta și să încerce să îi înghesuie pe toții în matrița, adesea defectă, a programelor școlare, transformând individualtăți diverse în buchisitori și ambiționându-se să încarce cât mai mult din memoria copiilor noștri cu socoteli, comentarii literare și opinii glorificate despre istorie, pe premiza, falsă în opinia mea că, până la urmă, valoarea individului este o funcție directă a tuturor acestora.

Valoare pe care, de altfel, școala românească își face un titlu de glorie în a o măsura și cuantifica în note, medii, teste și examinări, urmate de clasificări dorite a exprima succesul și șansa la un viitor decent.

Și este nevoie de ani, de decenii sau de o viață de om pentru a înțelege că, într-un final, din punct de vedere al fericirii, realizării personale, destinului și eficacității sociale, nici una din aceste clasificări nu funcționează și că, adesea, tot ce face școala românească este să trimită oameni cu memoria obosită și fără nici o deprindere, spre locuri care nu li se potrivesc.

Școala noastră are un abord cantitativ, neprietenesc și intens conformizant, superior numai absenței oricărui tip de școlarizare. Elevul a încetat de mult să fie, prin prisma dorințelor individuale, a talentelor ascunse și a vocației încă nerelevată, centrul de interes al funcționării școlilor noastre. Totul este de fapt o japcă intelectuală, menită a face matematicieni din viitori pictori și filologi din potențiali candidați la Nobelul de matematică, istorici din fotbaliști și geografi din toți.

Profesorii noștri consideră că rolul lor este să predea același lucru dintotdeauna la cât mai mulți subiecți, să îi pedepsească, de obicei prin note, pe cei care se opun sau nu pot, și să răspundă la cât mai multe întrebări, în loc să încurajeze elevul să își pună singur întrebările și să îl asiste în a-și căuta răsunsurile.

Și este normal să facă asta; este al dracu de greu să încerci abordul formativ când poți să îți duci zilele în tradiția vehiculării de informații, fie ele cu valoare dubioasă în ceea ce privește viitorul copiilor.

Cine ar face asta pe salariile de mizerie din sistem?

Dar a pretinde că numai profesorii sunt de vină pentru perpetuarea acestei tradiții pernicioase a învățământului românesc este nedrept; adevărații vinovați sunt de fapt părinții.

Ei sunt aceia care an de an își duc copii la școală cu mândria și încrederea cu care propietarii de McLaren își trimit monoposturile la boxe, fără a se gândi vreo clipă că micuțul nevinovat ar putea fi de fapt doar un Logan, alergând în cursa nepotrivită.

Ei, părinții, sunt cei care hrănesc motivația negativă, de falsă și exacerbată competiție, și ei sunt cei care, în loc să studieze și să favorizeze vocația reală a copiilor, îi îndeamnă în fel de fel de curse nebunești și futile în speranța că aceștia vor atinge, cu prețul pierderii copilăriei, o clipă mai devreme, starea de fericire și de împlinire.

De obicei acea fericire și acea împlinire pierdute de mult de părinte.

Este ceva grotesc și adânc deficitar în școala românească și una din mândriile mele personale este și aceea că, atât cât m-a dus capul, am ferit-o pe fiica mea de o parte din aceste excese; că am lăsat-o să își caute singură vocația, că nu am presat-o pentru note, că nu am încurajat în nici un fel competițiile absurde pentru note și statut școlar.

Și, cumva, până acum cel puțin ea nu m-a dezamăgit.

Dar cum ar putea să mă dezamăgească? E fiica mea și ar trebui mult mai mult decât o notă proastă, un examen ratat sau mai știu eu ce clasificare sistemul educațional românesc mi - ar băga sub nas ca să mă dezamăgească !

În curând se vor împlini 15 ani de când forțe teroriste au umplut cu explozivi și au aruncat în aer turnurile gemene din New York, sub acoperirea unei așa zise deturnări de avioane de pasageri de către musulmani. Eveniment de o magnitudine a terorismului care a uimit, îngrozit și bulversat pe toată lumea, conferind administrației Bush și următoarelor administrații americane dreptul și justificarea morală de a bombarda, ocupa, distruge, jefui de resurse și reconstrui câteva țări din orient.

În proces au murit câteva mii de americani în turnuri, câteva zeci sau sute de mii de musulmani, majoritatea nevinovați, ulterior.

Deși au trecut atâția ani de atunci și deși SUA este țara cea mai avansată din punct de vedere al democrației, tehnologiei, specialiștilor de tot felul și, desigur, cea mai nobilă și mai liberă țară de pe glob, vinovații nu au fost încă descoperiți și nu pare că vor fi descoperiți înaintea asasinilor lui JFK.

Există desigur un raport oficial dar acesta explică atât de distorsionat și incomplet faptele că nu cred că merită mai multă atenție de la oamenii inteligenți decât ar fi meritat un raport al Inchiziției privind geocentrismul, prezentat la procesul lui Galileo Galilei.

Este trist că rudele atâtor oameni asasinați cu sânge rece în cea mai bună din lumile posibile nu și-au găsit încă dreptatea și alinarea după atâția ani, dar asta este problema americanilor, la fel cum găsirea teroriștilor din 1989 a rămas problema noastră.

Faptul că lucrurile în SUA s-au întâmplat ca în URSS este, din păcate, problema noastră a tuturor.

 

Cu circa un an în urmă, când Rain nu era în mijlocul nostru și Ivy era doar o privire șmecherească aruncată de motan mă-sii, primul animal de companie a intrat în familia mea.

Plecat de la realitatea parizerului contrafăcut, a drumurilor nesfârșite către măcelărie și a dorinței de a ne lua afumătoare, proiectul de a îmbogăți familia cu un porc, o suină nobilă, dedicată și mâncăcioasă a luat rapid contur.

Am avut noroc de un om minunat, un consătean de-al meu din Tunari, o persoană nobilă și dezinteresată răspunzând la numele de Ion, care s-a oferit ca, dacă voi cumpăra doi purceluși și le voi plăti eu mâncarea, să găzduiască pe tânărul râmător, să îl iubească, hrănească, îngrijească și, desigur, asomizeze la crăciunul viitor.

Părea un târg bun pentru mine, omul specificând clar că nu dorește trei purceluși, salariu și sporuri pentru efortul său, așa că am acceptat cu măiestria obișnuită în afaceri.

Am numit frumosul animal după un amic cu care mai joc yams, Florin.

Lunile au trecut și purcelușul s-a dovedit nu numai extrem de frumos, de vioi și de cuminte, dar și hrănaci, așa cum a reieșit din actualizările permanente ale contribuției mele pentru aceasta, actualizări  pe care, cu timiditatea unui evreu cerând dobândă, Ion mi le prezenta în zi de salariu.

Am urmărit ca un tată mândru progresele lui Florin, de la cârlionțarea codiței, la primul chintal și mă gândeam chiar să încep achiziționarea garnițelor necesare ducerii mai departe a mesajului său peste iarnă când, dintr-o dată, a lovit nenorocirea.

Astfel în chiar perioada în care mă destrăbălam pe litoral în dolce fa niente și jocuri de yams cu tizul relativ uman al prietenul meu râmător, un telefon disturbant urmat de o înregistrare video a arătat cum, doborât de boală, nobilul meu companion și-a dat cu demnitate ultimul guițat.

Și numai din pur noroc, pentru care mulțumesc cerului necontenit,  celălalt porc cumpărat de mine, cel al consăteanului, având imunitate mai bună a scăpat.

Mi-au rămas doar amintirile; prezența lui caldă și bonomă, apetitul lui tradus în sutele de lei cheltuite pe porumb și rușinea față de bietul consătean, care a suferit alături de Florin, i-a ținut lumânarea și l-a îngropat singur, fără vreun ajutor de la mine.

Dar experiența m-a învățat multe și anul viitor, dacă Ion nu s-o fi supărat pe mine, o să îi propun să cumpărăm vreo 4-5 purceluși și un vagonaș două de boabe; nu se poate ca unul din ei să nu ajungă, cu un pic de noroc și multă dragoste, să sărbătorească la anul împreună cu mine Sfântul Ignat.

 

Citesc despre un produs, o cremă ”Maxisize” care, pretinde comerciantul, conduce la lungirea și îngroșarea sculei masculine (și, aș adăuga eu, la conferirea unui aspect lucios și îngrijit).

Se pare că singura precauțiune pe care trebuie să o iei atunci când utilizezi crema este să te ungi cu ea strict pe sulă; de exemplu fricționarea frunții cu acest produs nu s-a dovedit a avea vreun efect pe creșterea vioiciunii intelectuale a utilizatorilor.

Adresat acelui segment minuscul de bărbați care ar dori să aibă pula ceva mai mare, produsul se pare că este menit a facilita atingerea de către fiecare subiect a potențialului biologic maxim de fălnicie (fapt constatat cu regret de puținii utilizatori la care, în fapt, sula a scăzut).

În plus, conform siteului publicitar al manu-facturierului, crema minune va crește și potența utilizatorului, poate și datorită modului de aplicare.

Transformarea șopârliței în Tiranosaur durează, se pare, mai puțin de o lună și nevoia de boxeri noi se instalează, în caz de supradozaj, în jumătate de an.

Crema se dovedește un pas înainte în domeniu, mulți tineri sclipitori pretinzând că după descoperirea acesteia au renunțat complet la pastile, tincturi, extenders, greutăți, bile și clești. Și că numai masarea continuă a zonei a rămas neschimbată.

L-aș cita pe Gheorghe care recunoaște cu mândrie: ”Am insistat înainte de culcare cu mișcări de masaj timp de o luna”. Și dacă nici Gheorghe nu se pricepe la asta, pe cine să mai credem ?

Crema nu are se pare, în afara influenței pe contul bancar, vreun efect advers neplăcut deși nu este clar ce s-ar întâmpla dacă s-ar rătăci printre lucrurile femeii și s-ar declanșa în familie o cursă a înarmărilor greu de câștigat de subiectul de gen masculin. De asemenea nici unul din subiecții intervievați nu au explicat exact ce s-a întâmplat atunci când, în frenezia masajului, au mai scăpat din poțiune pe coaie.

Îmi place să cred că efectul de mărire constatat de tinerii frumoși și liberi care au încercat crema nu s-a datorat totuși unui banal efect de epilare a zonei din jur. Căci, cu astfel de oameni brilianți nu știi niciodată.

 

 

Nimic nu este mai divin, după o zi neplăcută, decât pacea unei înserări la țară.

În lipsa zumzăitului maşinilor de bucureşteni în căutare de parcare, se aud doar lătraturi îndepartate de câini, câte un cocoş luându-şi la rost haremul pentru ouăle dubioase, în care nu se regăseşte, ouate peste zi şi câte un cuplu de păsărele, invitându-se reciproc la vreo libelulă ghinionistă.

Soarele în premenopauză îşi varsă pe gazon ultimele găleți din ce în ce mai chihlimbarii de raze şi doar pisica vecinei mai strică imobilitatea peisajului cu pânditul vreunei vrăbii delicioase de pe gard.

Liliacul, vreo doi trandafiri şi încă vreo două plante cu flori albe ale căror nume nu am avut curiozitatea să îl aflu îşi dispută întâietatea la întrecerea socialistă a înfloririlor târzii, momind puținele albine care nu s-au retras din afacerile cu polenizare să le viziteze. Restul grădinei s-a consolat cu trecerea verii şi trăieşte bucuria ultimelor zile de fotosinteză înainte de pensionarea pe care temperaturile în scădere o prevesteşte.

Nucul foşgăie uşor neliniştit în adierea vânticelului de seară, scuipând când şi când câte o frunză încă verde peste subalternii săi vegetali de jos.

Este posibil ca, intercalată între dogoarea verii şi vântoasele şi gerurile care urmează, această toamnă dulce să fie cel mai plăcut anotimp al meleagului ilfovean.

Mai ales când o ieşi şi mustul.

Emoție mare astăzi când s-a părut că, în fine, vom intra şi noi în rândul lumii, o explozie din Carrefourul oraşului Focşani părând a sugera faptul că, în fine, AlQuaeda şi cu ISIS au aflat de existența țării noastre.

Din păcate însă, până să apuce Consiliul de Apărare al țării, cu domnul preşedinte în frunte, să se strângă pentru a-şi exprima atenția şi îngrijorarea cu care urmăreşte evenimentele, s-a demonstrat că jihadistul cu pricina a fost de fapt un moldovean de-al nostru ferit din copilarie de beneficiile sării iodate.

Astfel omul, doritor de entertainment, ar fi încercat să pătrundă intr-o sală de cinematograf inchisă pentru a urmări, gratis, un film care nu se proiecta. Şi cum un astfel de proiect sclipitor trebuia finalizat pe măsura viziunii, omul a căzut cu tavanul fals prin care cinematografele din Moldova se apără de genul acesta de spectatori nedoriți.

Din fericire lucrurile s-au clarificat înainte ca noi să trimitem vedeta noastră militară să bombardeze Damascul.

Cazul moldoveanului cățărat pe coşmelia de rigips a teatrului ne demonstrează o data în plus cât de greu ar prinde rădăcini terorismul la noi.

Căci ce islamist cu simț de raspundere ar da bunătate de bombă pe mâinile vreunui astfel de zevzec, sau a mai ştiu cărui caracalean, teleormanean sau giurgiuvean şi ce jihadist ar da o avere pe antrax ca să rişte să îi pună vreun geniu ca stimabilul nostru erou plicul la poştă fără timbru?

În plus ce distrugeri ar putea face vreun taliban cu gânduri negre pe care să nu le reuşească, iată, un getodac neaoş de-al nostru cu mult mai puține materiale şi organizare.

Totul este bine când se termina cu bine. Domnul Iohanis nu mai este îngrijorat, SRIul a elucidat cazul, cinematograful era oricum închis şi omul a avut noroc sa scape, în cădere zdrelindu-şi cea mai rezistentă la traumatisme extremitate, capul.

Uitându-mă la copii şi la tinerii zilelor noastre, muiaţi de la vârste fragede în societatea noastră eclectică, melanj imperfect de sărăcie cu societate de consum, de iphoneuri şi maţe ghiorăinde, aspiraţii de celebritate şi realitatea berii la pet cred că, strict din perspectiva unor copii fără griji, lumea tinereţii mele era mai frumoasă.

Sigur, nu aveam facebook prin care să ne cunoaştem, să ne marcăm deplasările sau să ne exprimăm mulţumirea sau indignarea.

Totul se petrecea în faţa blocului sau în curtea şcolii, într-un mod în care virtuale rămâneau doar (puţinele) cuvinte nespuse.

În mod particular pentru mine curtea şcolii, în care ajungeam sărind un gărduleţ din spatele blocului, era locul în care, de la 5 la 10 ore pe zi, stăteam alături cu zeci şi uneori sute de băieţi, mai mari sau mai mici, răspândiţi în cele două terenuri de handbal, unul de fotbal, unul de volei, două de tenis şi restul spaţiului alocabil jocurilor de frunza, fugăritea, tenis cu piciorul, sau pur şi simplul pe băncile de metal dedicate relaxării şi concentrării pe care remarcarea, fluierarea şi chinuirea fetelor ieşite la plimbare o impunea.

Am străbătut în timp toată ierarhia socială pe care un băiat în creştere o străbătea – de la statutul de gâgă a cărui minge era frecvent rechiziţionată, uneori cu implicarea-n echipe, pe post de portar, dar mai frecvent doar cu palida consolare şi dubioasă răsplată a renunţării lansării, în caz de egoism, a obiectului pe acoperiş, la cel de tânăr cu pretenţii la eliberarea imediată a câte unui teren, indispensabil rejucării vreunei finale, urmărite în noaptea precedentă la televiziunea bulgărească.

Lipsa telenovelelor şi a desenelor animate, a 25 de canale difuzând 57 de meciuri pe săptămână, adesea chiar a electricităţii, ne cam silea să facem sens existenţei noastre aşteptându-ne rândul în câte-o echipă, la panou sau pe terenul de fotbal, poştind câte-un Carpaţi al vreunui amic generos sau strângând, leu cu leu, cheta necesară vreunui recipient de vermut.

Şi, pe măsură ce domnişoarele au realizat că majoritatea noastră nu prea cocoşau autobuzele spre concerte sau teatru, chiar şi fetele tinere, deşi relativ apatice la jocuri, au început în timp să apară.

Nu ştiu cum era în mod exact regulamentul şcolii în acea perioadă. Pare că o dată cu revoluţia lucurile s-au schimbat foarte mult şi ultima oară când, în 2008, am vizitat locul am fost teribil de uimit să văd că zona în care mi-am petrecut atât de mult timp era împrejmuită cu un gard de trei metri, intrarea păzită de-o firmă de protecţie, panourile de baschet dispărute, terenurile în paragină şi locul pustiu ca o mânăstire de maici pe centură.

Pare că în cei 25 de ani de absenţă societatea se maturizase suficient de mult cât să îngrădească la pierde vară orice loc în care la sticla de bere ar exista şi alternativă. Pare că doar pe vremea odiosului dictator, un calcul perfid izvorât din comunism intractabil aşezase terenuri de sport şi de joacă copiilor de cartier.

Sigur că uneori profesorii şcolii se mai formalizau, de vreo minge scăpată în geamuri, de vreo ţigară mascată tardiv sau de vreo reglare de conturi şi supremaţie.

Dar în principiu cred că pe vremea aceea cadrele didactice iubeau, înţelegeau şi tolerau copii mai bine.

Nu pot acum să îmi rememorez exact tot talentul şi performanţele dascălilor mei.

Întotdeauna am fost un subiect căruia i-a plăcut mai mult răspunsurile pe care le-a găsit singur celor oferite de alţii şi am fost mereu puţin deficitar în a-mi încorda atenţia la cuvintele spuse de alţii.

Reţin însă, prin comparaţie cu experienţele ulterioare ale parcursului şcolar al fetei mele, că pentru generaţia mea profesorii, şcoala, pretenţiile şi structura programelor şi a materiilor predate erau mai lejere, mai puţin confuze şi mai puţin greu de asimilat.

Am iubit mult pe diriginte, profesor de istorie, dl. Serafim Istrate. S-a dovedit a fi un om interesant, cu o pasiune reală în a transmite o viziune despre istorie cât mai puţin franjurată, o persoană dreaptă în pedepsele şi încurajările pe care le împărţea, un entuziast care era capabil de a transforma plictisul câte unei zile de primăvară în vreo miniexcursie prin împrejurimi (Berceniul pe vremea aceea era în fapt la marginea oraşului).

Am găsit la acest om validări şi încurajări cu care nu eram în fapt deprins şi ţin minte că a fost omul în fața căruia am simţit, atunci când am reuşit să iau la liceu primul, cea mai mare mândrie. Relaţia mea cu dânsul a continuat întrucâtva şi după aceea şi până recent mai venea, cu acelaşi fizic de slăbănog neschimbabil, la mine la spital.

Mi-l amintesc de asemenea pe profesorul de desen, domnul Mihalache, cunoscut sectorului IV şi pentru funcţia de primar pe care a ocupat-o, înaintea lui Piedone, după revoluţie.

A extrage talent la desen din persoana mea este la fel de futil cum ar fi să încerci să evapori un lac prin suflare repetată, poate şi datorită incapacităţii înăscute de a trage, minus când desenez un cerc, linii drepte.

Cu toate acestea omul a reuşit, într-una din orele chinuitoare în care ne scotea cu blocul şi acuarelele-n curte, să mă evidenţieze pentru faptul, ignorat de ceilalţi colegi, că orizontul nu este în mod necesar o linie trasă în susul foii.

Mai mult, deşi nu putea cu adevărat descrie-n cuvinte caricaturile pe care le desenam, era într-un fel mulţumit de modul în care înţelegeam şi combinam culoarea. Poate că dacă nu mi s-ar fi părut ridicol şi aş fi citit despre Picasso aş fi migrat spre o carieră în lumea artelor plastice, dar de fapt lecţia servită de om a fost aceea, pe care tata nu mi-a predat-o în fapt niciodată, că nimic în realitate nu este, dacă vrei, departe de atingerea voinţei tale.

Sigur nu l-am iubit pe Mihalache, care mai scăpa câte-o palmă, cât eram eu de premiant, dacă îi părea că fiorul artistic, în ore, lua calea unei verbalizări excesive.

În plus omul era extrem de antipatic şi prin mania de a rechiziţiona, împreună cu profesorul de sport, Schultz, terenul de tenis, de obicei la câteva minute de la debutul vreunui meci important pentru noi. Viaţa a arătat şi faptul, tulburător şi enervant, că meciurile între ei erau atât de echilibrate că devenea complet iraţional să îi aştepţi vreodată să termine înainte de înserare.

Profesoara de muzică, doamna Nichita, a fost la rândul ei o femeie care mi-a arătat multă bunăvoinţă. Pusă de la început în faţa evidenţei că, dacă s-ar baza pe modul în care corzile mele vocale ar putea tortura vreo melodie mai complicată decât „Melc, melc, codobelc” ar trebui să mă transforme din premiant în repetent, profesoara a validat faptul că, din perspectiva umanităţii, unii oameni este mai bine să nu cânte. Treceam, adesea cu notă maximă, orele domniei sale bătând tactul şi recunscând notele muzicale şi este posibil ca unele din premiile luate să nu fi fost cu adevărat meritate, dacă ar fi să – mi amintesc trilurile melodioase ale competitoarelor mele.

Clasa mea nu era o clasă deosebit de performantă la învăţat. Programul încărcat al colegilor mei nu lăsa prea mult loc studilor abstracte, dar a existat mereu emulaţie şi interes pentru ora de sport.

Beneficiarul acestui material uman de calitate a fost profesorul de educaţie fizică, domnul Schultz, singurul a cărui oră se bucura de entuziasm, chiar dacă, din când în când, o mai strica ascunzându-ne mingea şi punându-ne la tot felul de orduri implicând cal, bârnă, saltele, starturi şi cronometre.

Ţin minte orele de gimnastică ca fiind în mod special angoasante, mai ales când o parte din creşterea mea s-a dovedit a fi nu doar longitudinală şi relaţia mea cu calul, trambulina sau mingea medicinală ar fi făcut poate ca vreun subiect cu mai multă compasiune ca domnul profesor s-o lase moartă. A devenit rapid evident că flacăra tradiţiei gimnasticii masculine româneşti sărise în cazul meu multe generaţii.

Nu că la fugă aş fi fost mai breaz. Furam desigur startul, că reflexe aveam, dar era jenant să văd cum constant câte vreo fătucă aflată la ciclu se plictiseşte aşteptându-mă la finiş şi nici pălmuţele pe ceafă ale celor aflaţi, la semifond, cu o tură înainte nu îmi făceau în mod special plăcere.

Norocul meu în domeniu a fost totuşi o ramură sportivă  în care talentul meu a supus opoziţia şcolii, ba mai mult s-a reuşit, în finală cu frate-meu şi câştigarea titlului de amatori pe Bucureşti. Desigur, şahul.

Izvorât din concepţia tatei că este singurul joc de intelectuali fini care merită şi se aplică pe talentele pe  care el mi le percepea, oricum mai mult decât futilele încercări de a trimite mingi printre beţe, am învăţat de mic locul, rolul şi semnificaţia pieselor respective. Antrenorul, campionul şi mentorul meu, ulterior calul meu de bătaie a fost, desigur tata, parcurgând cu el etape succesive, de la bătăile repetate pe care mi le tot dădea, deşi plecam cu regina avans până la, mult mai tardivul, „mai lasă-mă cu şahul în pace” de peste ani.

Au fost mulţi profesori buni în şcoala generală 194. Din păcate îmi amintesc numele a prea puţini. Nu-mi amintesc de exemplu de profesoara de română, ceea ce nu mă miră pentru că eu am trecut prin viaţa şcolară un pic nedumerit despre sensul existenţei profesorilor de literatură. Nu am simţit de fapt niciodată nevoia ca altcineva să mă înveţe să citesc, comentez, înţeleg şi interpretez vreun text şi ţin minte că bacul la română l-am luat elucubrînd pe 6 pagini despre o carte, „Răscoala” din care citisem de fapt o singură pagină, cea cu violul.

Profesoara de germană a fost o altă doamnă blândă şi dedicată, care s-a canonit cu mine şi restul clasei dintr-a doua în a opta, încercînd să îndese cuvintele, declinările, conjugările şi sintaxa acestei limbi în creierul meu cu obstinaţia cu care ai umple o sită cu apă.

Pare că mintea mea (şi din câte am aflat şi cea a fiicei mele) are pentru noţiunile de germană aceeaşi propensitate şi capacitate de a acumula pe care o are o plită încinsă pentru zăpadă şi, din câte lucruri am învăţat într-o viaţă de om, germana a fost singura care a dispărut în cvasitotalitate, ca o familie de evrei gard în gard cu Himmler. Din eforturile doamnei profesoare a rămas doar o ciudată capacitate de a citi orice text în germană (sau pe care autorul pretinde că l-a scris în germană) aproximativ fără greşeală, dar şi fără a pricepe o boabă.

Profesoara de matematică, doamna Gica Despa, a pus bazele înţelegerii ulterioare a tabelelor de yams şi m-a privit ca un elev foarte bun, din raţiuni care îmi sunt şi azi un pic obscure. Ocupaţi cu neuronii implicaţi în limba germană, nevrogliile ucigaşe din creierul meu au şters mult mai greu şi mai încet noţiunile de matematică, mai ales pe cele excesive, implicînd funcţii şi derivate, lăsând să trăiască, condiţionat, doar acele noţiuni de care un om normal are în viaţă cu adevărat nevoie.

Lumea în care trăiam în acei ani nu era ideală. Oamenii din jur erau încruntaţi, cenuşii, tensionaţi şi nemulţumiţi. Probabil nu ca cei de astăzi, dar destul cât noi să fi putut vedea, de-am fi dorit, că viaţa e grea.

Desigur că noi nu voiam asta.

Ne mulţumeam cu activităţile noastre, de la bătut mingea, la bătăi cu cornete şi invizoace, de la căutarea şi recoltarea pomilor fructiferi, la culesul teiului, de la fotbalul pe zăpadă, bătăile cu bulgări şi construirea de cazemate şi oameni de zăpadă, luam la rând şantierele părăsite în căutarea de ţevi PVC, sărme, cretă şi alte averi, colecţionam timbre, capace de bere şi surprize, trăiam primele zile de calde de primăvară, arşiţa verii şi viscolul iernii cu o bună dispoziţie şi entuziasm pe care eu astăzi nu-l văd la copii şi adolescenţi.

O diferenţă relevantă se referă la relaţiile noastre particulare cu corpul didactic.

În primul rând în toată copilăria mea nu am simţit în mod special, nici nu am bănuit că vreunii dintre ei erau frustraţi. Probabil că au trăit şi ei dramele şi nereuşitele lor, aveau nemulţumirile lor şi integrau, cel puţin o parte din ei, negativ lumea ceauşistă.

Dar ceva din organizarea lumii aceleia, din echitatea, chiar dacă la nivel subliminar, din statutul social şi expectanţa de bine a acestora comparativ cu restul societăţii îi făcea pe profesori, în contextul amintit, relativ bine plasaţi, în nici un caz sărăntocii şi bătaia de joc a politicienilor, prin lefuri, atitudine şi destin, ca acuma.

Atât cât se putea în vremea aceea erau nişte oameni relativ mulţumiţi şi îşi puteau duce  cu mai mare uşurinţă menirea şi chemarea spre formarea noastră mai departe.

În al doilea rând, neexistînd această agreabilă pătură socială a parveniţilor, odraslelor de bani gata şi tupeiştilor cu modele de viaţă la televizor, cel puţin nu la noi în Berceni, elevii, oricât de pramatii am fi fost, oricât de mult cobora uneori comportamentul şi performanţa noastră, oricât de mare ar fi fost frustrarea resimţită faţă de vreun profesor, rezultat sau apreciere a acestuia, nu am fi cutezat să privim profesorii, pe toţi în ansamblu sau pe oricare din ei altfel decât cu respectul ce li se cuvenea.

Pentru mine perioada aceea a fost atât de fericită pe cât un copil are dreptul la fericire.

Şi, dincolo de Ceauşescu, de familia mea, incertitudinile vremii, speranţele ţesute şi abandonate, reuşite şi nereuşite există momente când încă mi-e dor de anii aceia.