Constantin Cucu

O anumită decență mă face ca atunci când între soția și fata mea se inițiază o discuție în patagoneză despre păr, unghii sau alte subiecte asemănătoare, să mă recuz. Vine o vârstă în care te ții cu dinții de orice neuron pe care îl ai și scoaterea din hibernare a unor plaje întregi, doar pentru a reține informații despre acril, acetonă, șuvițe, cârlionți și altele, ar putea determina suprasolicitarea creierului până la nivelul la care controlul funcțiilor vegetative s-ar compromite.

Cu toate acestea exact cum antilopa trebuie uneori, de foame, să străbată râul înțesat de crocodili, și eu sunt silit să trec uneori pe lângă ele, dacă doresc să ajung spre pajiștea mănoasă a frigiderului.

De obicei o fac cu ușurință, prin vad, dar ocazional sunt remarcat de prădătoare care mă încolțesc uneori cu întrebări despre frumusețea coafurii, calitatea ameliorărilor aduse, forma și entuziasmul pe care noile unghii mi le induc sau, mai rău, opinia mea asupra tuturor acestora.

Și toate acestea vin din partea unor femei care nu ar zice măcar o dată vreo vorbă bună despre modul în care, la maximum două luni, frizerul îmi înfrumusețează, cu mașina, scalpul.

Dacă am trăi o lume corectă admirația mea nețărmurită, exprimată uneori înainte de a se termina complet întrebara, ar fi de ajuns.

Din păcate însă iată că trăiesc într-o lume complexă și nuanțată în care admirația sinceră față de reușita cosmeticienelor doamnelor mele este răstălmăcită prin fraze de tipul ”Păi nu vezi ce slinos este?” sau ”Cum tată, că nu am mai fost la coafor de 2 luni, mi se văd rădăcinile părului”.

Se pare că fetele mele nu știu ce înseamnă, cu adevărat, un păr slinos și poate cândva le voi arăta.

Sigur că situațiile acestea în care compasiunea și nu admirația mea sunt în fapt invocate sunt jenante, dar nu atât de jenante pe cât este o eventuală rediscutare a problemei, după aplicarea vreunui remediu de care nu sunt informat, conducând la situații în care fraze de tipul ”Mi se pare cam slinos” nu mai sunt deloc, dar chiar deloc acceptabile.

Am constatat în timp că sfatul meu privind ținutele doamnelor nu este cerut decât foarte rar, motiv pentru care adesea le fac chiar și mici cadouri.

Există însă momente de răscruce în viața oricărei femei, momente de intensitate, de nehotărâre și de nevoie de a lua decizii cruciale în care până și părerea unui bărbat, care sforăie un pic prea fățiș, devine, pe undeva, la nivel anecdotic, necesară.

Vorbesc desigur de acele clipe în care tu, din tot universul acesta, plin de gay, stiliști, decoratori, oameni de artă, rafinați și orășeni, tu, care tocmai ești un biet țăran de Tunari, trebuie să decizi dacă pantofiorii cu baretă sau condurii argintii merg cu rochia asta, sau poate cu alta. În care cazi behăind ca o gazelă cu albeață în nisipul mișcător al deciziei adecvate vreunei seri speciale și în care tot ce dorești ar fi să adormi (deși nici o comă nu este de lepădat în context) până ce cuvinte mult mai inteligibile, de tipul ”Nu ți-e foame” sau ”La ce oră este meciul” te vor aduce din nou la viață.

Anii au arătat că toate aceste întrebări sunt de fapt o cursă.

Probabil că există o platformă de socializare feminină pe care fiecare nevastă și fiecare fiică se laudă cu soțul, tatăl, fratele sau amantul ei, cât de aerian, incapabil cromatic și tăntălău este și probabil că aceste întrebări corespund cu momentul în care tu ai fost deja depășit de alții în clasament.

Când hotărăști să te implici, îndeosebi după eșecul vreunei formulări de tipul ”Amândouă îmi plac” constați că în fapt părerea ta, smulsă cu amenințări,  a fost principala cauză pentru care, în final, s-a optat pentru cealaltă ținută.

Și dacă stai să te gândești, pe partea ta, tu le ceri atât de puțin ! Poate uneori, mai pe întuneric, le întrebi dacă șosetele acestea merg, că parcă nu ar fi de aceeași culoare și poate alteori te interesezi numai dacă este musai să te piepteni seara asta. În rest nimic, străbați viața ca un bărbat.

Dar mă gândesc că totuși este bine. Cum le-o merge arabilor în harem numai ei știu.

Priapismul este o boală rară, constând în erecţia prelungită, în lipsa stimulului sexual.
Nu există însă încă un consens care să definească cu claritate ce înseamnă „prelungită”, îndeosebi dacă se raportează la egoul masculin, deşi mulţi specialişti par a fi de acord că doar câteva ore sunt de ajuns pentru a face diagnosticul. În plus nu s-a putut încă defini suficient de clar cum ar arăta un mediu fără stimuli sexuali, mai ales la bărbaţii tineri, astfel încât unele cazuri pot fi confundate cu uşurinţă cu pseudo-priapismului adolescentului nemasturbat.
Trebuie să admit că 6 ani facultate de medicină, 3 de secundariat şi 20 de practică medicală nu mi-au relevat încă vreo boală de care să îmi fie mai puţină frică.
Priapismul este de două feluri – priapismul ischemic, mai frecvent, în care există durere şi un risc de lezare a penisului dacă nu se intervine în 6-12 ore şi o formă neischemică, nedureroasă, fără alt disconfort decât cel dat de slăbirea elasticului la chiloţi, un mers mai crăcănat şi o oarecare tendinţă a femeilor din jur de a te provoca la discuţii.
Cazurile de priapism non ischemic nu prea ajung la doctor.
În cazul priapismului dureros o parte din pacienţi se prezintă la urolog, de obicei după parcurgerea întregii agende telefonice. După imobilizarea nevestei se practică injecţii repetate cu fenilefrină până la adormirea dragonului, iar dacă acesta este insomniac sângele va trebui extras cu seringa din mentulă, ca aerul dintr-un pneu cu ventilul blocat. Pacientul este de obicei trimis acasa, recomandându-i-se fie o nevastă mai urâtă, fie măcar îngraşarea acesteia pînă la nivelul la care pachetele de mazăre congelată de pe scrot vor putea fi, treptat, retrase.
Şi priapismul nedureros poate fi tratat – riscurile sunt destul de mici (lezarea penisului, impotenţă definitivă, scopire). Din păcate nici un bărbat cu această odioasă disfuncţie nu a putut fi convins să se opereze, ei interpretând, destul de primitiv, infirmitatea lor ca „tărie-n pulă”, „cel mai tare din parcare” sau „hello Dolly”. Purtarea unor robe sau halate a permis inserarea cu mai mare uşurinţă în societate şi de principiu se pare că aceste persoane au avut relaţii de cuplu reuşite şi multiple.
Ca urmare vreau să trag un semnal de alarmă, mai ales în beneficiul doamnelor. Priapicii sunt între noi.

- Așa ceva este totuși intolerabil, își continuă prefectul, Livius Draganus, perorația. Eu nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat, continuă el să își rotească furios ochii prin odaia plină de centurioni, legați și alte nume grele ale Comitetului de Prietenie Romanodacă, ce vă pun ăștia în mâncare și când exact v-ați amanetat cu toții coaiele, din moment ce lăsați orice bețiv să scrijelească pe ce pereți vrea pula lui toate aceste măscări, mizerii și defăimări la adresa luminatei noastre conduceri.
- Dar, supreme, să știi că nu citește și mai ales nu crede nimeni mâzgâlelile acelea subculturale și suburbane pe care, fără îndoială la beție, unul sau altul din nespălații aceștia le mai scrijelesc pe ziduri, protestă Marcelus
- Este vorba fără îndoială, interveni și Aurelius, de o mână de frustați și am considerat sub demnitatea noastră, de reprezentanți ai majestății sale, să urmărim în noapte care din bețivii ăștia pictează non sensurile alea.
- Ție îți convine Aurelius să vorbești că nu despre tine este vorba în versurile alea de prost gust ”Livius, dacă îl privești din față, e o pulă cu mustață” și nici nu este vorba de nevastă-ta în postarea aia lipsită de finețe ”Peștele dacă se strică, pute ca o Bombonică”.
- Prea pui tu la inimă toate acestea, medită cu voce tare Lucretius, perceptorul. Dacă ai ști ce măscări și prostii îmi spun și mie când trec să colectez accizele, taxele de solidaritate, taxa pe înmatricularea căruțelor, impozitul, redevențele pe vin, contribuția socială și celelalte, ți-ar sta mintea în loc. Așa popor spurcat la gură nu am mai văzut de când colectam, în tinerețe, de la iudei.
- Măi băieți voi pierdeți, cu atitudinea voastră, din vedere esențialul, tună prefectul. Aici nu este vorba de faptul că dacii ăștia jenanți mă numesc pe toate zidurile găozar, nemernic nehalit, îmbogățit cu floci la gură sau tarantulă cu sula mică. Este vorba de ingerința pe care toate aceste frivolități le aduc, prin mine, patriei și împăratului. Este vorba de defăimarea continuă a unui om ca mine care, iată, muncește zi de zi pentru comunitate, este drept nu a lor, și care are și el dreptul la o faimă.
- Drept spui luminate, interveni și Puius Montovanus, conducătorul pretorienilor. Eu însumi, care am asigurat până anul trecut cea mai luminată cârmuire pe care aceste meleaguri au cunoscut-o de pe vremea maimuțelor antropoide, până și eu care ar trebui, dacă ar fi să se judece după realizări, să nu pot merge nici la umblătoare fără ca vreunul din ei să nu îmi aștearnă covorul roșu, eu, singurul politician care le-a mărit cu un sestert alocația, la familiile cu peste 10 copii și două soacre și care le-a bătucit primii 30 de centimetri de drum regional, până și eu am fost înfierat, bălăcărit și defăimat zi de zi pe toate zidurile davei. Din ”Muius, Prostovanus” și ”Daciana nu e numai a ta, boule” nu m-au scos.
- Da, țin minte, accentuă și Draganus și tocmai de asta cred că ar trebui să ne organizăm, să punem mințile noastre frumoase la fătat și să dăm un edict, o lex, ceva. Genul acesta de necivilizație a fost mult prea multă vreme tolerat pe tărâmul liber al Daciei ocupate.
- Dar ce putem să le facem? Întrebă și Marcelus care, din postura lui de tânăr însurățel cu o membră a acestui popor milenar, dar cu gură spurcată, știa mai multe despre gândurile și celelalte comori ascunse pe care, dacă îndepărtai cușma, retezai părul și trepanai tigva le puteai găsi, chiar dacă cu dificultate, în mintea dacului.
- Le tăiem coaiele și le folosim ca proiectile pentru noua noastră catapultă? propuse Aurelius
- Nu cred că ar funcționa foarte bine, ripostă Marcelus. Nu or fi ei nici prea curați, în nici un caz muncitori, și cinstiți nici atâta, dar totuși sunt cei mai viteji dintre traci, chiar și când nu există nici cel mai mic pericol pentru zona, care la ei este sacrosantă, situată sub cingătoare. Amenință-le coaiele și bătălia de la Tapae o să ni se pară, retrospectiv, o petrecere câmpenească de fetițe.
- Să le tăiem capetele păroase la cei care îi prindem și să umplem zidurile cu selfiuri de la gât în sus !
- Iarăși, nu cred că o să meargă. Ăștia se tem atât de puțin de moarte că atunci când scot sulițele să trimită pe vreunul la Zamolxe, să afle cum va fi vremea sau rezultatele loteriei, este bătaie și tragere la sorți.
- Știu eu, interveni Lucretius. Eu știu de ce se tem acești daci nemiloși și viteji mai mult decât de moarte, de soacrele pițigăiate și de întoarcerea la neveste. Cunosc pârghia prin care în numai câteva săptămâni zidurile davei noastre vor fi atât de curate și de strălucitoare că o să ne apucăm noi, de drag, să pictăm pisicuțe, coșuri de flori și tocana nevestei.
- Vorbește, omule, tună Draganus.
- Amendă, fraților, amendă. Hai să dăm repede un edict în care să spunem că oricine va fi prins cu falxul în mână să scrijelească faptul că măritul nostru prefect are sub mantie o râmă sfrijită și nu cogeamitea bătucitor de femei – 5000 de sesterți. Și oricine se va apuca să picteze că noi, onorabilii membri ai Comitetului de Prietenie nu suntem niște binefăcători chinuiți de dragostea de țară precum este chinuită vaca de flatulență și că de fapt am fi doar niște strechi nesătule și cu tendințe spre parafilie – 10000 sesterți.
O liniște adâncă se lăsă peste adunare, oamenii politici cumpănind.
Într-un final Marcelus îngână
- Știi ceva? Asta s-ar putea să meargă....

Gerula se mișca prin noapte ușor precum o pisică, deși fără să miorlăie. Ascuns sub mantia cernită dacul ar fi putut fi confundat cu oricare din salciile de la marginea zidului dacă, din când în când, sclipirea razelor lunii căzând pe falx nu ar fi trădat unui eventual observator atent faptul că eroicul nostru strămoș era de fapt în misiune. Și că, în adâncul nopții, în ciuda prigoanei și ocupației, fapte mari urmau a se întâmpla.
La numai câțiva metri în spate o a doua umbră, la fel de silențioasă, urma fiecare pas al getului, păstrând o distanță sigură dar neliniștitoare. Ascuns sub mantie Marcelus simțea, pe măsură ce devenea evident că socrul său se îndrepta spre castru, că cele mai negre temeri ale lui urmau a se adeveri și că, sub aspectul de zi de zi, de nespălat cu gura spurcată și porniri spre violență, în Gerula se ascundea de fapt mintea perversă, propensitatea pentru versificare și implicarea adâncă a postacului care, de atâtea săptămâni, în ciuda edictului contra defăimării, continua să împroaște cu noroi și cu imundități peretele oficial al stăpânirii romane.
În adâncurile romanului bătălia dintre dragostea lui adâncă pentru Dara, femeia lui, care urma iată a primi o aspră lovitură în seara aceasta și datoria lui de roman și de membru de vază al Comitetului căpătă accente acute când, dintr-o dată, dacul se opri la marginea zidului.
”Ce să fac” gemu Marcelus în sinea lui. ”Cum o să mă ierte Dara dacă va afla că tocmai eu, ginerele, l-am prins și l-am deferit autorităților pe mitocan?” continuă el în timp ce umbra din fața lui se ghemuise la umbra adâncă a zidului.
”Pe de altă parte” continuă să cugete romanul, ”cum voi putea vreodată explica conducerii supreme a partidului, domnului Livius personal, faptul că am știut despre toate acestea și nu am luat nici o măsură”
Intensitatea gândurilor omului era aproape palpabilă când, brusc, Gerula se ridică și, cu un pas mult mai zglobiu o luă înapoi, continuând să se scarpine cu falxul după umeri.
- Tată ! răsună în noapte vocea romanului. Ce mă bucur tată că nu ești tu !
- Marcelus? Ce faci tolomacule aici? Nu vorbisem că noaptea stai cu Dara și îi faci dacoromani? Ce cauți pe stradă la ora asta?
- Am zis să trec și eu să văd cine și ce a mai scris pe zid.
- Eu nu m-aș duce chiar acum sau, dacă vrei să o faci, vezi unde calci...
- Am zis că taman tu, tată, ești postacul infam care face atâta sânge rău stăpânirii. Și te-am urmărit de grijă să nu te prindă și să te amendeze, că știu că inima ta nu rezistă prea bine nici când este vorba să lași bacșiș la tratorie, ce să mai vorbim de cogeamitea amenda pentru defăimare
- Ce să postez băiatule, că doar nu o să mă apuc să învăț să scriu acuma la bătrânețe doar ca să exprim niște sentimente pe care, iată, mațele mele mă ajută seară de seară să le depun pe zidul castrului vostru.
- Dar atunci cine, tată, cine? Cine scrie toate mizeriile și defăimările alea ?
- Băi tot homălăi de-ai voștri trebuie să fie. Noi, getodacii, din negura istoriei, cînd avem ceva de protestat o facem direct. Nu catrene, nu caricaturi, calambururi și nici gropițe pe pereți. DI – RECT. Hai noroc, Barbules !
- Noroc, Gerula, noroc, se auzi vocea întretăiată a lui Barbules care, făcându-și loc pe lângă cei doi se așeză la rândul lui sub zid și, cu un screamăt prelung, protestă la numai câțiva metri de protestul cleios al lui Gerula.
- Vezi, fiule, cum protestăm noi ?
Și abia atunci remarcă și Marcelus faptul că, la baza zidului și nu gravată pe acesta, stătea și se acumula, cu fiecare clipă care se scurgea, protestul, obida și revolta nobilului și, iată, încă răzvrătitului popor dacic.
- Ce scărbos, murmură romanul.

Dacă stai să te gândeşti bine, pe lângă ridicolul inerent încercării de a suprima, sau mai bine zis de a amenința dreptul a sute de mii de oameni de a te critica și înjura pe facebook, votarea actualei legi împotriva defăimării are mari probleme de logică, de morală şi de aplicare.

După cum am putut constata în cei 26 de ani de la revoluție calomnia, insulta şi defăimarea nu numai că există în politica noastră dar sunt chiar principalele modalități ale politicienilor români de a interacționa între ei. Nu a existat campanie electorală în care accentul sa cadă pe altceva decât ponegrirea oponenților politici şi nici nu au existat priorități în afara bălăcarelii continui, bălăcareală dusă prin politicieni, adjuncții, angajații şi pupincuriștii de presă şi, când s-a putut, prin mineri, jandarmi şi alții capabili a da argumentelor contondența de bâtă  necesară.

Să fi avut politicienii noştri timp și energie măcar 20% şi de altele, nu am fi privit cu jind astăzi din subsolul Europei la viața, perspectivele şi realizările altora.

În acest context şi pe această scenă politică în care au evoluat și au strălucit, fără a li se da cu articolele despre calomnie din codul penal în cap, corifei ai mizeriei precum Băsescu, Vadim, Păunescu, Becali sau Voiculescu, vin acuma descendenții acestora să pretindă că, deşi ei se scuipă gratis zi de zi prin parlament şi ziare, dacă pulimea ar vrea să facă același lucru, ei s-au gândit la amenzi de zeci de mii de euro.

Mie ideea de a pedepsi pe cei din jur pentru că nu sunt mai buni ca mine mi s-ar părea imorală şi inconsecventă cu prestația mea. Este adevărat că imoralitatea și inconsecvența sunt atribute pe care actualii noştri aşa zişi aleşi (câți dintre ei ar exista de fapt public dincolo de admiterea, de obicei stipendiată, pe o listă de partid?) le perpetuează de decenii.

Dar dincolo de moralitatea de a impune celorlalți reguli pe care ei înşişi nu le aplică, din actuala reglementare lipseşte logica elementară.

Cum cred domniile lor că vor putea opri valul disprețului public prin incriminarea juridică a statusurilor, a pozelor cu puli flasce, antropomorfizate de prezența unor mustăți şi botezate "Dragnea" și a catrenelor cântând dragostea fizică pentru mamele lor? Poate prin înființarea vreunui nou subsecretariat de stat responsabil cu datul likeurilor, shareurilor, respectiv identificarea, blocarea şi trimiterea la cremenal al infractorilor ?

Boilor cu diurnă de parlamentar, exprimarea pe facebook este actualmente un fenomen de masă şi a suprima uraganul de flegme, altfel binemeritate, pe care le-ați primit, le primiți şi le veți primi în continuare în freză este la fel de imposibil cum ar fi să scoateti, măcar în somnul adânc de pe băncile parlamentului, vreo lege cu adevărat bună.

Până la urmă o astfel de lege va fi imposibil de aplicat. Nu că parlamentul României ar fi da prima lege de neaplicat.

Cum am putea crede că politişti, procurori, judecători vor pierde cu adevarat timpul să caute prin milioanele de fraze de pe FB dacă de exemplu aserțiunea lui X că i-ar da muie lui Dragnea este defăimare, sau doar reacția firească în fața unui barbat politic cu apucături de femeie?

De fapt legea actuala nu va avea efect si nici nu cred că cineva nu știe asta.

Ea vrea doar să fie o dovadă vie pe care Dragnea să o aducă activului PSD privind faptul că, după pierderea turului II al prezidențialelor taman prin mobilizarea FB iată ca el, liderul înțelept, a luat măsuri, sigur nu de reformare și progres, ci măsuri adevărate de corectare a problemei.

Şi legea este probabil o exprimare a frustrării şi aroganței politicianului român care se crede nu numai valoros, parcă prea puțin plătit, frumos şi merituos, dar prea discriminat de oprobiul publicului.

Uitând însă de soarta ultimului politician român, ajuns să joace baba oarba cu un pluton de trăgători tocmai pentru că a băgat pumnul in gura singurei libertăți la care românul ține cu adevărat - aceea de a da din gură.

Zi de informatică astăzi în cabinetul Cucului.

Se expertizează o pacientă și se hotărăște, cu înțelepciune, internarea.

Se extrage cardul de sănătate și se introduce, fără preludiu, în cititorul de card.

Se tastează cu atenția cu care un gigolo profesionist masează o babă, PINul.

Se încearcă, cu naivitatea cu care un oblete trage de mustățile somnului, validarea internării.

Se blochează aplicația ca o prințesă expusă la prima bășină a prințului.

Se repetă obsesiv procedura.

Clinicianul remarcă cu perspicacitate faptul că o malfuncție a sistemului este posibilă.

Se formulează în limbaj suburban, oarecum futil, o menționare a factorilor responsabili pentru aceasta, cu o vervă ce sporește pe măsură ce se ascensionează pe scara ierarhică.

Se sună civilizat la Hippocrate.

Se constată că aceștia au pus să răspundă la apeluri un robot, care nu comentează nimic la îndemnul de a mă pupa în cur.

Se intră în contact direct cu specialistul Hippocrate.

Se constată faptul că acesta este plătit indiferent dacă rezolva problema sau nu.

Se cedează, pe calea Teamwiewer, cheile cetății de siliciu din dotare și se urmărește cu interes cum mouseul sare, ca o angry bird, din loc în loc.

Se calmează pacienții de la ușă și sunt asigurați de faptul că în cabinet se petrec lucruri importante.

Se comunică clinicianului faptul că sistemul informatic funcționează beton. O fi de la card.

Se contraargumentează cu exemple din zoologie.

Se întreabă cu naivitate ce este de făcut.

Se află că tot ce este de făcut ar fi să sun la casa de asigurări, a cărei robot este mult mai fain.

Se hotărăște cu genialitate delegarea acestei sarcini asistentei. Femeia nu pare a se bucura.

Anunț îngrijit directorul medical despre faptul că această internare ar putea să nu fie validată și plătită. Să fie bogăție.

Primesc un telefon de la Hippocrate. Au identificat problema, driverele mele nu sunt aliniate.

Anunț pacienții de la intrare că mai este puțin.

Vine băiatul cu driverele. Remarcă faptul că, dacă driverele mele sunt bune pentru toate celelalte carduri, el, cu simplitatea lui de informatician, apreciază că de fapt problema nu este aici.

Am drivere noi, dar și un număr de oameni care mă urăsc la ușă.

Bineînțeles că validarea nu funcționează. Nici aici, nici la alte stații din spital. Practic cardul respectiv este bun numai ca să răzuiești morcovi cu el.

Se anunță Hippocrate situația.

Se răspunde OK.

Se speră că micul nod în gât, apăsarea precordială și zvâcnitul buzelor clinicianului sunt semne de viață lungă și bucurie.

Undeva, în București, un înger zâmbește.

Este vorba desigur de președintele casei. Tocmai a mai făcut o economie în sistem.

Citeam deunăzi despre existenţa unei teorii istorice conform căreia, de fapt şi de drept, noi românii suntem descendenţii direcţi ai marelui neam dacic din antichitate, descendenţă care nu a fost nicicând influenţată semnificativ nici de mentulele ocupatorilor romani, nici de organele genitale mânuite cu barbarism de goţi, cumani, slavi, tătari şi alte popoare migratoare în căutare de schimburi lingvistice onomatopeice cu ocupantele de sex feminin ale acestor meleaguri.
O parte din argumentaţia adusă pare de bun simţ, reliefând durata prea mică şi suprafaţa prea restrânsă a ocupaţiei romane, mai ales la un popor care a dovedit din zorii istoriei o rezistenţă îndăratnecă la civilizare şi progres.
Problema descendenţei latine a limbii române este rezolvată magistral de către dacologi prin aserţiunea de bun simţ că de fapt latina cultă este rezultatul însuşirii de către popoarele italice a limbajului getodac, destul de vulgar, prin care protoromânii cu accent moldovenesc, veniţi la căpşuni, se adresau băştinaşilor.
Felul lor principal de mâncare fiind supa de barză şi viezurele pe varză la cuptor, aceste două – trei cuvinte au fost cu timpul excluse, la intervenţia hangiilor tratoriilor antice, din bagajul lingvistic latin, rămânând toate celelalte, îndeosebi cele descriind, nuanţat, imaginativ şi repetat organele genitale şi modalitatea lor de interacţiune.
Fiind, când se relaxau, cu maieurile suflecate, la câte un bostan şi vreun pet de bere din piele de capră consumate la comun cu nativii în forum, extrem de guralivi, dacii noştri au impus melodiosul grai în ciuda protestelor fonfăite ale etruscilor şi celorlalţi xenofobi locali.
Însăşi columna lui Traian arată pe marele împărat, el însuşi un fel de dac, conform interpretării veridice a unei fraze („mă întorc acasă, mânca-ţi-aş”) pe care ar fi rostit-o la iniţierea uneia din campanii, cum se adresează direct captivilor nebărbieriţi. Pare că în aceste ocazii neînfricaţii prizioneri geţi refuzau să răspundă chiar şi la cea mai simplă întrebare, repetând obsesiv, până la confuzionarea completă a opresorilor, „nu da”.
Teritoriul locuit de marele popor getodac a fost conform opiniei dacologice exprimate, extrem de vast deşi sărac în drumuri practicabile, staţii de furajare a cailor sau indicatoare, motiv pentru care de altfel au durat câteva milenii până la ocuparea lui de către unguri, slavi şi alte naţii cu vocaţie şi acces la fonduri europene.
Convins că un congres comun între dacologii români şi tracobulgarologii de la sud de Dunăre ar putea clarifica şi faptul previzibil că greaca antică este de fapt o bulgară vulgară, vorbită de ramura cu ceafa cea mai lată a marelui popor trac, renumit prin incursiunile sudice care au urmărit viziunea unei lumi mediteraneene cât mai bogate în castraveţi, termin exprimându-mi speranţa că cercetarea fundamentală în domeniu nu se va opri cu una cu două, în nici un caz înainte de a demonstra că dacii noştri au ocolit pământul, au ridicat piramide şi au câştigat constant medalii olimpice la jocurile de echipă în antichitate.

Aseară am avut disconfortul (altfel binemeritat pentru că eu am deschis televizorul, nu m-a pus nevasta să o fac) de a-l vedea din nou pe dl. Oprea, președintele UNPR, în cadrul semnării unui protocol cu PSD. Ca urmare disconfortul sus amintit a fost asociat cu un altul, chiar dacă mai mic, respectiv acela de a-l vedea pe dl. Dragnea.

Nu mă deranjează existența PSD.

Face parte din faptele simple ale vieții, alături de existența bolilor, a facturilor, a iernii sau a gropilor în asfalt. Dacă aș fi creștin aș zice că PSD se datorează multelor păcate ale românilor, ca ateu voi medita doar că la cât de deștept este poporul acesta, inexistența unui partid ca PCR-FSN-FDSN-PDSR-PSD este imposibilă, deci inutil a fi contestată.

Mă deranjează însă existența UNPR.

Dacă PSD și-a câștigat locul prin atâtea mineriade, atât de mulți baroni și prin tot răul pe care l-a adus acestei țări, cu UNPR este cu totul altă situație.

Exact cum Afrodita s-a născut din spuma mării, UNPRul s-a născut prin 2008 din sputa lui Băsescu, reunind o serie de parlamentari care, pe lângă meteahna de a fi pesediști, conservatori, deci cumva neocomuniști, au asociat la aceasta și un grad de băsism. Acești trădători originari, părinții în fapt ai grupării, au constituit în acea perioadă un grup parlamentar ”independent” transformat, atunci când mirosul delicios al ciolanului guvernării le-a trecut pe la nări, în partid, respeciv UNPR.

Partidul nu reprezintă desigur pe nimeni în mod particular (dacă excludem neamurile membrilor săi) și, pentru a supraviețui politic, a trecut prin viață și prin alegeri cu ajutorul a tot felul de alianțe, înțelegeri și simbioze, cu perseverența unor oxiuri imposibil de extras din anusul politicii românești.

Într-o țară în care ar fi de fapt nevoie de partide noi cu optică, ideologie și atitudine nouă, UNPR este în fapt o nuanțare de tip melenic a rahatului social democrat,cu baroni și bogătași, de la noi. Și unui popor scărpinându-se zi de zi sub pișcăturile strechilor pesediste, UNPR le aduce binecuvântarea trompelor de anofel a acestei construcții politice fără alt sens decât acela de a hrăni alte insecte mai mici, la fel de nehalite dar oarecum friabile la expunerea hivernală a unor eventuale alegeri.

Da, de UNPR nu aveam cu adevărat nevoie.

Apropiindu-se alegerile și supraviețuirea pe ciolanul puterii fiind periclitată, nu este de mirare că UNPRul, alături de alte partide la fel de folositoare, cum ar fi ALDE, UDMR și celelalte grupulețe de oportuniști pe care valurile electorale nu le pot o dată îndepărta, se întorc iar și iar la PSD, tataia, hatmanul și șeful cel mare al acestui gen de politică, în speranța că în schimbul pupării mâinii în parlament, acum pe ultima sută de metri, respectiva asociație va fi promovată cu statut de consoartă, sau măcar de odaliscă preferată, pe listele de vot ale stimabililor.

Bărbați adevărați pesediștii s-ar mulțumi ce e drept cu câteva orgasme obținute pe marginea unor voturi importante din parlament, cum ar fi cel privind alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin (PSDul având o istorie complicată în ceea ce privește al doilea tur de scrutin, fie și numai pentru că uneori mobilizarea electoratului din cimitire decurge anevoios la fiecare două săptămâni).

Dar de aici până la așezarea pirostriilor listelor comune pe fruntea de mireasă ușor fanată a unui Oprea și celorlalți este, se pare, încă drum lung.

Pe de altă parte poate că, atunci când își vor organiza haremul electoral pentru parlamentare, vajnicii bărbați social democrați vor accepta poate, dacă ritmul felațiilor va fi garantat, și câte vreun UNPRist pe listă, măcar să nu le piară sămânța.

Și la tot acest balet indecent, acest dans nupțial al teniilor noastre politice, m-am trezit și eu cu telecomanda în mână și cu singura speranță că poate, scăpată de sub control și spre drumul Afganistanului, vreo dronă americană ar putea, într-un eclat de lumină, să simplifice brusc scena politică românească.

Din păcate însă nici măcar acum americanii nu au venit.

Un fapt cunoscut de toată lumea este acela că, spre deosebire de bărbat, femeia are nevoie de mult mai mult somn.

Că în ciuda dimensiunilor mai mici, expunerii limitate la sport și a unui libidou care, în lipsa stimulării continui, ar pune în pericol continuitatea speciei umane, doamnele, domnișoarele și celelalte membre ale genului feminin ne întrec, atunci când este vorba de aghioase, cu ușurința cu care întrece Loganul, atunci când se răstoarnă în prăpastie, fulgul de păpădie.

Primul moment în care bărbatul tipic se lovește de instituția femeii adormite este localizat de obicei în cursul primelor nopți după căsătorie, ba adesea chiar în noaptea nunții. Este acel moment în care, cu cerneala pe certificatul de căsătorie încă umedă, soțul se apropie de tânăra soție, care, evident, mimează din pudoare adormirea, și o atinge cu maximul de tandrețe pe care erecția pârâind în nădragi o permite.

Cumva păroasele creaturi nocturne trăiesc, urmare poate și a înțelegerii prea ad literam a unora din scenele favorite ale filmelor romantice pentru adulți, cu profesioniste, iluzia că simpla atingere cu organul dedicat trezește în femeia tipică (inclusiv în cea adormită) jucăușenie și interes.

Doar timpul, tiradele pițigăiate, câteva zile de îmbufnare și o supă rece îl fac pe mascul, cu dificultate, să înțeleagă faptul că, atunci când ațipește, femeia nu numai că intră într-o lume mai bună și intangibilă, dar că de fapt nici nu prea vrei să o grăbești să se întoarcă înarmată înapoi acasă, în lumea necesităților masculine.

”Parcă nu era așa”, gândește de obicei tânărul, amintindu-și cu nostalgie de singura femeie care aparent dormea puțin. Acea femeie care venea cu ceiuțul la pat, la prima fornăială. Care schimba sticla cu apă caldă de la picioare la culcare și care, miraculos, dimineață de dimineață, pregătea micul dejun al campionilor și storcea portocala. De mămica, femeia aceea minunată care și acum ar veni pentru toate acestea, dacă iubita nu ar fi schimbat, din prima zi, yala.

Ce nu se cunoștea însă până acum era motivația acestei stări de lucruri. Motivele exacte pentru care bărbatul poate sta indefinit în noapte, cu ochii la Divizia Națională și un legănat caracteristic din cap, pe când femeia năvălește, chiar și în zi de Liga Campionilor, în pijamale, trage storurile, bătucește perna și după un amical ”vezi să nu faci zgomot” intră în comă și nesimțire pentru următoarele 10-12 ore.

Pare că diferența dintre genuri, din acest punct de vedere, este în creier.

După cum se știe bărbații au o minte frumoasă, deservită admirabil de un creier mare, populat de extraordinar de mulți neuroni, din păcate relativ inerți.

Spre deosebire de acesta, creierul feminin este mai mic, unii ar zice chiar mignon și te-ai aștepta ca, în conformitate cu fizica Newtoniană, cantitatea de somn necesară odihnirii hardughiei să fie dublă la bărbat.

Diferența însă vine din altă parte.

Astfel deși foarte mare, creierul masculin pare destul de puțin folosit. Cumva el seamănă foarte mult cu Sudanul, plin de deșerturi străbătute arareori de câte o caravană cu mers legănat și, zonele mai electrificate cât de cât sunt de fapt la nivel de felinare. Există desigur capitala, zona sexului precum și unele regiuni mai privilegiate, necesare înțelegerii de finețe a noțiunilor de off side și 1442, modalitatea mereu nouă și fascinantă în care funcționează binomul ciocan- cui și alte asemenea mici șosele de mare viteză.

Prin contrast creierașul feminin este un adevărat Monte Carlo în zi de formula 1. Conduse de neuroni hiperactivi, gândurile se bulucesc ca niște bolizi zumzăitori, unele din ele încă de la start, altele pe traseu și câteva dinspre sosire, de obicei semnalizând alandala și surprinzându-se unele pe altele până în momentul binecuvîntat și relativ rapid al apucării somnului.

Pentru că diferența esențială între bărbat și femeie nu este nici în dimensiunile creierului, nici în densitatea acestuia, numărul de girații și cantitatea de mielină ci în modul diferit de utilizare a acestuia -  gânditul la femei, umplutură pentru evitarea colabării craniului la masculi.

Azi mi se împlinește un deziderat mai vechi. Ceva fără de care aș fi încheiat viața mea profesională neîmplinit. O căutare de câteva decenii ia în fine sfârșit. Pot muri liniștit (sau mai bine să mă retrag, cu premiul loteriei în cont, la pensie și îngrijire în Antigua, cartierul cu palmieri și mulatre fără inhibiții).

Consultul începuse liniștit, ca un atac pozițional al Stelei.

La cei 86 de ani ai domniei sale pacienta arăta, zic eu, bine și își exprima cu vigoare neliniștea pe care, în mod firesc, o tensiune arterială un pic mai mare o generează. La urma urmei se știe că hipertensiunea arterială este un factor predictiv prost, de natură a scurta viața.

Contraargumentul meu (o tensiune măsurată de doar 90/60 mmHg) în context pare de prost gust, la o suspectă de feocromocitom.

Cu toate acestea tânăra îmi este pe undeva simpatică, fie și numai pentru faptul că umblă însoțită de soț, un domn un pic mai matur, hotărât să facă orice, inclusiv unele mici nebunii financiare, exprimabile în bancnote de 10 lei, pentru a-și salva soțioara, pe cale a fi măcelărită de indolența sistemului sanitar.

Remarc existența unei boli tiroidiene mai vechi care ar justifica la urma urmei o internare și petrec următoarele minute încercând să conving însurățeii că da, în cursul nopții urmează a i se lua tensiunea și că nu, nu este adevărat că pe parcursul internării îi vor fi interzise medicamentele de acasă.

Dar bucuria mare vine când îi fac programarea și constat că numele doamnei este Pupăza.

Sunt pictori care petrec o viață pe mal pentru a surprinde răsăritul perfect.

Fotografi ghemuiți pe malul Nilului ca să capteze strănutul crocodilului.

Politicieni social- democrați așteptând contractul de pietruire al Dunării.

Eu nu aveam așteptări atât de mari – tot ce voiam era ca, măcar o dată în viață, să pun semnătura ”Cucu” sub biletul de ieșire a unei paciente ”Pupăza”. Și iată că ziua aceea va veni, desigur dacă, la cei 86 de ani ai ei, doamna mai trezistă o lună până la momentul internării.

De peste 10 ani eu nu mai cumpăr ziare și de vreo 5 ani nu mă mai uit la televizor la știri decât ca să adorm, să văd dacă a murit Iliescu sau pentru vreo informație importantă (gen rezultatele alegerilor, demonstrații antiguvernamentale sau dacă, nu cumva, s-o fi îmbolnăvit Iliescu).

Cu toate acestea nu am reușit până acum câteva minute să îmi exemplific clar motivația.
Astăzi însă am reușit.
Nu îl cunosc pe domnul Patriciu Achimaş, actualul ministru al sănătății, așa că nu pot să spun despre el nici de bine și nici de rău.
Ceea ce, să fim sinceri, este mai degrabă bine.
Așa că, atunci când ostenit de prima parte a zilei de luni mă hotărăsc să navighez un pic pe internet, rămân uimit de titlul: ” Declarația halucinantă a ministrului Sănătății: Sistemul sanitar, cu mult peste ce merită românii” cu care o gazetă de prestigiul cunoscut, Vocea Transilvaniei, în ediția ei on line explică, educă și informează cetățenii despre pramatia de ministru.
După cum se știe (chiar dacă nu se recunoaște) românul mediu plătește în cifre absolute destul de puțin lună de lună la sănătate, poate și pentru că românul mediu nu are bani în general.
Ca atare el nu prea dă mult nici pe mâncare, nici pe haine dar, din păcate, nici pe armamentul necesar comunicării directe cu conducătorii, miniștrii și partidele care îi țin de atâta vreme în această situație.
Numai și numai norocul, momentan, că românii nu se îmbolnăvesc toți o dată, face ca sistemul să funcționeze cumva, desigur dacă admitem că plafoanele de medicamente, cozile la medicii de familie, lipsa medicamentelor în spitale, etc înseamnă funcționare.
Acuma cozi, plafoane, lipsuri și sărăcie există peste tot în țară, în toate domeniile de activitate publică, fiind nevoie, ce e drept, de puterea de sinteză și de analiză a unui ministru pentru a se putea screme o considerație ca cea de mai jos, a domnului Patriciu Achimaş :
”Dacă ar fi să raportezi sistemul de sănătate la întregul ansamblu al societății noastre aș zice că este peste medie”
Mie declarația îmi pare relativ reală, mai ales din partea unui tehnocrat pe care nu îl deranjează să mai lase electoratul și cu curul nepupat. Dar este o considerație subiectivă, o astfel de comparație fiind greu de făcut. La urma urmei cum să faci dreapta comparație între baba care plătește un pitac pe lună și vrea să își facă și ea un RMN la șale, că a făcut și vecina, și fraierul căruia i se iau sute de lei la salariu și așteaptă ca un nătărău, cu cardul în mână, să fie preluat din camera de gardă?
Eu n-aș putea.
Domnul Achimaș poate.
De asta el este ministru cu salariu de ministru și eu doar cârcotaș gratis pe facebook.
Dar plecând de la această dubioasă (și totuși nu complet idioată) declarație a ministrului, iată ce se întâmplă cu susnumita frază atunci când cade în malaxorul de știri Antena 3 : ” Ministrul sănătății a declarat că românii primesc servicii medicale mult mai bune decât ar merita”
Cumva vorbele omului, surprinse de metamorfoză în spațiul atât de gol dintre urechile ceruite ale  ”ziariștilor” concernului au condus la un produsul final eructabil sub formă unei știri imaginare despre o declarație cu adevărat scandaloasă pe care într-adevăr domnul ministru ar fi putut să o facă, să fi vrut.
Astfel din declarația unui om care spune faptul că nu funcționarea sistemului medical este cel mai rău lucru în România, ba chiar că el simte că ar fi printre lucrurile mai funcționale decât altele de la noi, vidanjorii postului susnumit schimbă tot sensul declarației (altfel înregistrată) în ceva de genul ”Ministrul sănătății zice că nu prea meritați servicii de sănătate bune și se pișă pe voi cu jet, jos Băsescu”.
Remarc cum schimbarea ordinei termenilor comparației și adăugarea inocentului ”mult mai bune” schimbă tot sensul declarației într-un mod atât de fecaloid că, dacă aș fi și eu varan, mi-aș linge buzele de poftă.
Pentru că din păcate cam asta înseamnă ziarist la noi. Nu analize decente, chiar dacă virulente, nu luptă de idei, percepție a realității, inteligență, simțul dreptății și a controverselor adevărate ci scandal, ațâțare, târnosire și, la sfârșit de zi, chenzină.