Zi ceva mai intensă astăzi pentru doctoraș. Internări, externări, consulturi, telefoane, toate rațiuni suficiente pentru a cumpăra, de săptămâna aceasta, câte două bilete la loterie.
La un moment dat – liniște.
Rămân nemișcat vreo cinci minute, hotărât să nu fut ghina. Apoi mă duc tiptil tiptil la ușa cabinetului și o crap cu prudență.
Nimeni. Am terminat se pare.
Ceasul arată că este trecut de ora 12; probabil că la bucătăria institutului niște femei minunate (și folosesc acest termen nu numai pentru faptul că am aflat că îmi citesc postările) tocmai au terminat de fiert, tratat cu mirodenii și închinat mâncarea medicului de gardă, nimeni altul decât Mandea, așa că decid să fac un lucru temerar și să părăsesc bârlogul ferecabil al cabinetului meu pentru a prinde susnumitul potol la temperatura de 60- 70 de grade la care până și fasolea pare un fel de carne.
Policlinica este înțesată de ceea ce, de la distanță, ar putea părea un pâlc de cruciați coborâți de pe cal dar din apropiere sunt oameni normali, mai mult sau mai puțin endocrinopați, îmbrăcați din rațiuni epidemiologice în pelerine, aceste inexpugnabile bariere antivirale pe care, conform înțelepciunii și dorinței ministerului nostru de a ne feri de îmbolnăviri, toți civilii care intră în spital trebuie să le poarte. În caz de pandemie de gripă letală, dar mai ales în caz de controale inopinate, anunțate în pripă.
De-ar fi existat și pe vremea aia pelerine, moartea neagră ar fi trecut prin Europa ca o epidemie de fornăială.
Expun mațul la creațiile culinare ale colectivului bucătăriei și iau una din cele mai importante decizii ale medicului de gardă – respectiv stabilesc meniul de seară, temperatura, ora exactă și locația festinului. La urma urmei sunt convins că și un căpitan de submarin atomic în misiune nu neglijează activitatea popotei.
Străbat înapoi curtea institutului în confortul epidemiologic pe care aspectul de beduin al oamenilor din jur, înfofoliți în pelerine, mi-l conferă și mă bucur de soarele de primăvară înșelătoare de afară; știu că probabil mâine, când voi ieși de la servici va ploua și va bate vântul.
Revin la ușa cabinetului cu aerul unui om care tocmai a terminat de extras un chist tirodian, prin cur și constat că ora de miere s-a terminat și că, iviți între timp, un grup de oameni mă așteaptă. Ziua este încă tânără se pare și proiectul meu de a adăuga programului propriu de profilaxie antigripală o fărâmă de siestă s-a făcut țăndări.
Mai mult, telefonul se pune pe cântat, aducându-mi aminte că oamenii proptiți de ușa cabinetului sunt doar fața văzută a icebergului zilei de luni.
Dar, câtă vreme stăpânirea le pune pelerinele de pandemie, lucrurile nu pot merge decât spre bine.
Luarea de poziție
Atunci când nu eşti un psihopat chelios cu tendințe la alcoolism, viața de preşedinte de republică mioritică este una foarte liniştită.
Lunile trec, mai schimbi o vorbă cu consilierii, mai treci în vizită la colegii tăi, mai ales cei care vorbesc aceeaşi limbă, mai o legişoară semnată, în aşteptarea chenzinei, mai un bilanț anual.
Ți-e drag.
Dar la un moment dat, om eşti şi tu, te scurmă o luare de poziție. De exemplu ți se pare, pe bună dreptate, că aplicarea unei sentințe de evacuare a unei televiziuni, sentința dată acum circa doi ani este pripită şi reacționezi public la această grabă suspectă.
Ştii că ai dreptate, o minimă cumpănire ardelenească cere ca în astfel de situații să îți iei timp, de la 5 la 10 ani.
Nu ştii de fapt motivul pentru care te-ai băgat. La urma urmei este vorba de televiziunea la care erai puricat în campanie de case, de copiii pe care nu i-ai făcut, o televiziune care a spus vrute şi nevrute despre tine, inclusiv că eşti un mutălău mai greu de cap.
Trec orele şi constați că lucrurile nu merg bine. Unlikeurile îți bombardează pagina de facebook precum găinațurile unui stol de porumbei cufuriți şi lumea se jură ca nu ar mai ieşi din casă sa te voteze nici să candidezi la postul de şef de scară la bloc.
Reacționezi promt, în nici 3 zile, şi încerci să o dregi. Că tu doreşti aplicarea legilor, cum nu. Că nu ai nici o afinitate cu televiziunea pomenită. Că te mai ia gura pe dinainte când te grăbeşti. Că ai înțeles.
Acuma eu personal sunt convins ca a înțeles că a greşit. Un comandant de submarin care tocmai a deschis geamul înțelege şi el că a greşit.
Doar că, din pacate pentru un astfel de preşedinte şi proiectele lui pentru un eventual al doilea mandat, şi oamenii care l-au votat au înțeles unde au greşit.
Lunile trec, mai schimbi o vorbă cu consilierii, mai treci în vizită la colegii tăi, mai ales cei care vorbesc aceeaşi limbă, mai o legişoară semnată, în aşteptarea chenzinei, mai un bilanț anual.
Ți-e drag.
Dar la un moment dat, om eşti şi tu, te scurmă o luare de poziție. De exemplu ți se pare, pe bună dreptate, că aplicarea unei sentințe de evacuare a unei televiziuni, sentința dată acum circa doi ani este pripită şi reacționezi public la această grabă suspectă.
Ştii că ai dreptate, o minimă cumpănire ardelenească cere ca în astfel de situații să îți iei timp, de la 5 la 10 ani.
Nu ştii de fapt motivul pentru care te-ai băgat. La urma urmei este vorba de televiziunea la care erai puricat în campanie de case, de copiii pe care nu i-ai făcut, o televiziune care a spus vrute şi nevrute despre tine, inclusiv că eşti un mutălău mai greu de cap.
Trec orele şi constați că lucrurile nu merg bine. Unlikeurile îți bombardează pagina de facebook precum găinațurile unui stol de porumbei cufuriți şi lumea se jură ca nu ar mai ieşi din casă sa te voteze nici să candidezi la postul de şef de scară la bloc.
Reacționezi promt, în nici 3 zile, şi încerci să o dregi. Că tu doreşti aplicarea legilor, cum nu. Că nu ai nici o afinitate cu televiziunea pomenită. Că te mai ia gura pe dinainte când te grăbeşti. Că ai înțeles.
Acuma eu personal sunt convins ca a înțeles că a greşit. Un comandant de submarin care tocmai a deschis geamul înțelege şi el că a greşit.
Doar că, din pacate pentru un astfel de preşedinte şi proiectele lui pentru un eventual al doilea mandat, şi oamenii care l-au votat au înțeles unde au greşit.
Ritualuri de curtare la specia umană
Ritualurile de curtare la specia umană au anumite particularități și în context este greu de apreciat de la început care din cei doi protagoniști este mai avantajat.
Bărbatul are de partea sa faptul că, până la urmă, el este cel care, de cele mai multe ori, lansează ofensiva. Față de femeie care are, din punct de vedere al inițierii atracției, arme atât de subtile (de la priviri semnificative, bătăi de pleoape și zâmbet, la chicotit, complimente și cuvinte cu tâlc), încât adesea acestea se tocesc adesea de armura tolomacului pe jumătate beat, bărbatul aflat în dans nupțial este mai explicit. El înconjoară cu cerbicia unui lup hrănit cu mere turma de femele, răzlețește mioara cea mai pufoasă din perspectiva lui și, în cazul în care aceasta behăie și izbește cu copituța, pe următoarea care, deși mai bearcă, pare a șchiopăta atunci când este fugărită.
Pentru că, exact cum ghepardul fugărește 5-10 gazele până să prindă una, nici pe bărbat nu îl deranjează prea mult alergătura, câtă vreme subiectul interesului său este o gazelă și nu vreo capră buboasă.
De fapt și de drept, cu excepția celor care din tinerețe au avut parte doar de vânat de soi, a acelor lei pe care frumusețea coamei, talentul de a ambusca și știința de a alterna răgetul cu mieunatul le-au adus mai mult vânat decât puteau devora, ceilalți bărbați au trăit și trăiesc într-o savană mult mai puțin prietenoasă și sunt în fapt obișnuiți și cu sezonul secetos, și cu inaniția și cu molfăirea ocazională a vreunei antilope mai ațoase.
Din perspectiva feminină lucrurile stau diferit. Orice gazelă ieșită prin savană, sau așezată la adăpat la bar știe că jungla o pândește și că, anunțat de foșnetul complimentelor și textelor răsuflate, se poate ascunde orice fel de carnivor, de la leul cu mașină și cont în bancă la hienele cărora le scot în week end mamele punctele negre de pe cur sau babuinii goniți de neveste de pe craca confort doi unde își duc veacul.
Ca urmare ele sunt mult mai circumspecte și atente la detaliile ce ar putea trăda, sub coama de unică folosință împrumutată din obor, râtul și apucăturile de facocer.
Pentru că ele, femeile, nu bat savana ca să devoreze într-o noapte tot ce se poate, lăsând resturile vulturilor, ci sunt de fapt în căutarea acelui exemplar capabil să asculte cu răbdare și interes behăitul, să le purice la nevoie blana, să procure otava de firmă și să pupe măcar copituța, în momentele în care îmbucă.
În plus dacă bărbatul nu suferă în caz de eșec al vânătorii mai mult decât suferă o maimuță incapabilă a crăpa o nucă de cocos, o femeie respinsă se consumă mult mai mult.
O fi fost din cauza copituțelor neasortate cu restul blanei? Boticul o fi fost prea puțin aranjat? Să fi lipsit grația necesară momentelor în care, în mod evident, se făcea că fuge de prădător? Sau poate că totul s-a datorat caprei acelea curviștine și a manevrelor sale behăite, capabile a deruta și pe cel mai bine intenționat dintre lupi?
Ca urmare ritualurile de curtare sunt extrem de diferite între cele două genuri și numai norocul, mila divină și consumul de alcool fac ca, uneori, povestea să se termine cu bine.
De obicei spre disperarea nevestei de acasă.
Bărbatul are de partea sa faptul că, până la urmă, el este cel care, de cele mai multe ori, lansează ofensiva. Față de femeie care are, din punct de vedere al inițierii atracției, arme atât de subtile (de la priviri semnificative, bătăi de pleoape și zâmbet, la chicotit, complimente și cuvinte cu tâlc), încât adesea acestea se tocesc adesea de armura tolomacului pe jumătate beat, bărbatul aflat în dans nupțial este mai explicit. El înconjoară cu cerbicia unui lup hrănit cu mere turma de femele, răzlețește mioara cea mai pufoasă din perspectiva lui și, în cazul în care aceasta behăie și izbește cu copituța, pe următoarea care, deși mai bearcă, pare a șchiopăta atunci când este fugărită.
Pentru că, exact cum ghepardul fugărește 5-10 gazele până să prindă una, nici pe bărbat nu îl deranjează prea mult alergătura, câtă vreme subiectul interesului său este o gazelă și nu vreo capră buboasă.
De fapt și de drept, cu excepția celor care din tinerețe au avut parte doar de vânat de soi, a acelor lei pe care frumusețea coamei, talentul de a ambusca și știința de a alterna răgetul cu mieunatul le-au adus mai mult vânat decât puteau devora, ceilalți bărbați au trăit și trăiesc într-o savană mult mai puțin prietenoasă și sunt în fapt obișnuiți și cu sezonul secetos, și cu inaniția și cu molfăirea ocazională a vreunei antilope mai ațoase.
Din perspectiva feminină lucrurile stau diferit. Orice gazelă ieșită prin savană, sau așezată la adăpat la bar știe că jungla o pândește și că, anunțat de foșnetul complimentelor și textelor răsuflate, se poate ascunde orice fel de carnivor, de la leul cu mașină și cont în bancă la hienele cărora le scot în week end mamele punctele negre de pe cur sau babuinii goniți de neveste de pe craca confort doi unde își duc veacul.
Ca urmare ele sunt mult mai circumspecte și atente la detaliile ce ar putea trăda, sub coama de unică folosință împrumutată din obor, râtul și apucăturile de facocer.
Pentru că ele, femeile, nu bat savana ca să devoreze într-o noapte tot ce se poate, lăsând resturile vulturilor, ci sunt de fapt în căutarea acelui exemplar capabil să asculte cu răbdare și interes behăitul, să le purice la nevoie blana, să procure otava de firmă și să pupe măcar copituța, în momentele în care îmbucă.
În plus dacă bărbatul nu suferă în caz de eșec al vânătorii mai mult decât suferă o maimuță incapabilă a crăpa o nucă de cocos, o femeie respinsă se consumă mult mai mult.
O fi fost din cauza copituțelor neasortate cu restul blanei? Boticul o fi fost prea puțin aranjat? Să fi lipsit grația necesară momentelor în care, în mod evident, se făcea că fuge de prădător? Sau poate că totul s-a datorat caprei acelea curviștine și a manevrelor sale behăite, capabile a deruta și pe cel mai bine intenționat dintre lupi?
Ca urmare ritualurile de curtare sunt extrem de diferite între cele două genuri și numai norocul, mila divină și consumul de alcool fac ca, uneori, povestea să se termine cu bine.
De obicei spre disperarea nevestei de acasă.
Antenele și discordia
Se pare că toată situația cu Antena 3 se transformă încetul cu încetul în materia primă de care poporul nostru nu se satură vreodată – discordia.
Pe facebook, la televiziuni, în parlament oamenii nu par a avea zilele acestea grijă mai mare decât aceea de a-și arăta adeziunea față de poziția Antenei 3, respectiv față de cea a ANAFului.
Subiectul a devenit atât de ardent că până și parlamentarii și-au întrerupt somnul de frumusețe pentru a dezbate (acum că toate celelalte probleme ale României s-au rezolvat) această chestiune.
Faptele par a fi următoarele:
- Antena 3 și colegele ei de vărăneală ocupă un sediu care, urmare a vărănismelor patronului lor spiritual, a big bossului de la care s-au muls atâția ani salariile mercenarilor postului, este actualmente confiscat de stat în speranța, probabil futilă, de a recupera o parte din sumele pe care domnul profesor le-a escrocat de la statul român, în fapt de la puliști ca noi, ca urmare a tendinței lui haiducești de a se îmbogăți pe spinarea altora.
- În cei peste 1.5 ani de la decizia definitivă de dezvărănizare a imobilului anteniștii au ocupat sediul și au continuat să facă jurnalism de calitate fără a plăti nimic pe chirie (ceea ce li s-a părut probabil un preț corect)
- ANAF, o instituție a statului care ar fi trebuit să facă ceva cu acest imobil – să îl închirieze, să îl vândă, să îl facă casă de curve (din alea adevărate, nu moderatori TV) sau să îi găsească alte întrebuințări prin care măcar o parte din tunul varanian să se întoarcă la contribuabil, nu a făcut nimic în toată această perioadă probabil pentru că nu este în firea funcționarului român să facă ceva.
- La noi atunci când nu se face nimic cu anii, dacă dintr-o dată se întreprinde ceva, actul normal de a face devine un abuz și o ciudățenie, de natură a îngrijora opinia publică; ca urmare dispoziția dată pe patul de moarte al schimbării din funcție a fostului șef al ANAFului a declanșat o urgie națională deși, în fapt, aceasta a venit condamnabil de târziu.
- Există se pare un text de lege, cu ambiguitatea cunoscută legislației românești, care ar da dreptul antenelor să nu își părăsească cuibarul varanic trebuind însă, ce e drept, să înceapă să plătească chirie; cum să mai faci jurnalism independent în context?
- Să nu uităm că anteniștii sunt acele persoane care nu au validat decât cu dificultate rezultatul ultimelor prezidențiale; acei oameni care mereu sunt într-o enervare structurală, dând în accese de epilepsie când își amintesc de Băsescu (ceea ce este foarte frecvent la ei). Cum ar putea ei să reacționeze calm și juridic la toată această previzibilă finalitate a deciziei judecătorești din 2014, când de fapt există în această situație material de dat ochii peste cap, țipat isteric la lună și primordiile unei audiențe cât nu ar putea scoate Capatos nici să își pună colaboratoarele să bată cu fesele goale peste pliciurile invitaților?
- Ca de fiecare dată când lăturile din presă devin abundente, râtul de politician devine uscat și plescăitor așa că a fost doar o chestie de timp până ce, treziți din narcolepsie de aroma scandalului, parlamentarii noștri au preluat problema în copitele lor competente.
- Fiind vorba de o țară în care nu se știe niciodată care este regula, la cine se aplică și cine ar trebui să o aplice, o situație care în Elveția, dar probabil și în insulele Mauritius s-ar rezolva prin competență, aplicare de legi și calm, la noi a devenit o chestie arzătoare, cu grohăituri în studiourile TV și moțiuni de cenzură mai mult sau mai puțin depuse.
Eu personal aș dori ca Antena 3 să își înceteze activitatea, pentru că eu consider că acești oameni sunt niște manipulatori, niște continuatori ai tradițiilor obscene ale presei anilor 90 de la noi și niște oameni extrem de anoști, inapți și interesați.
Dar aș dori ca postul să se închidă urmare a deciziei angajaților lor de a-și face karakiri sau măcar de a se apuca cu toții de alte activități. Hrănirea cu bălegar a grădinilor sau asigurarea unui orar rezonabil al mașinilor de vidanjă părându-mi în mod spontan ca fiind adecvate cu formarea lor.
Dar nu prin decizia altora de a le scoate cablurile din priză.
Pentru că Antenele sunt de fapt un rău necesar, cam ca bacteriile din intestin, singurele capabile a asigura transformarea adecvată a materiei prime a evenimentelor în rahatul telejurnalelor recitate cu voce puternică.
Fără antene acest popor ar fi, la nivel media, extrem de constipat.
Așa că toată situația aceasta, a cărei clarificare s-ar baza pe citire de legi s-a transformat în Tăriceni, Drăgnași, Cioloșei și alții dansând cât mai nupțial din punct de vedere electoral sub patronajul și chiar iluminați de o declarație a președintelui Mutulică (fapt extrem de sugestiv semnificând că, la nici un an jumătate de la numire, Iohanis a început să lucreze).
Rămân clar un singur lucru. Toți acești oameni, de la anteniști, funcționari guvernamentali la politicieni nu vor dispărea din viețile noastre în viitorul apropiat.
Și asta este cu adevărat trist.
Pe facebook, la televiziuni, în parlament oamenii nu par a avea zilele acestea grijă mai mare decât aceea de a-și arăta adeziunea față de poziția Antenei 3, respectiv față de cea a ANAFului.
Subiectul a devenit atât de ardent că până și parlamentarii și-au întrerupt somnul de frumusețe pentru a dezbate (acum că toate celelalte probleme ale României s-au rezolvat) această chestiune.
Faptele par a fi următoarele:
- Antena 3 și colegele ei de vărăneală ocupă un sediu care, urmare a vărănismelor patronului lor spiritual, a big bossului de la care s-au muls atâția ani salariile mercenarilor postului, este actualmente confiscat de stat în speranța, probabil futilă, de a recupera o parte din sumele pe care domnul profesor le-a escrocat de la statul român, în fapt de la puliști ca noi, ca urmare a tendinței lui haiducești de a se îmbogăți pe spinarea altora.
- În cei peste 1.5 ani de la decizia definitivă de dezvărănizare a imobilului anteniștii au ocupat sediul și au continuat să facă jurnalism de calitate fără a plăti nimic pe chirie (ceea ce li s-a părut probabil un preț corect)
- ANAF, o instituție a statului care ar fi trebuit să facă ceva cu acest imobil – să îl închirieze, să îl vândă, să îl facă casă de curve (din alea adevărate, nu moderatori TV) sau să îi găsească alte întrebuințări prin care măcar o parte din tunul varanian să se întoarcă la contribuabil, nu a făcut nimic în toată această perioadă probabil pentru că nu este în firea funcționarului român să facă ceva.
- La noi atunci când nu se face nimic cu anii, dacă dintr-o dată se întreprinde ceva, actul normal de a face devine un abuz și o ciudățenie, de natură a îngrijora opinia publică; ca urmare dispoziția dată pe patul de moarte al schimbării din funcție a fostului șef al ANAFului a declanșat o urgie națională deși, în fapt, aceasta a venit condamnabil de târziu.
- Există se pare un text de lege, cu ambiguitatea cunoscută legislației românești, care ar da dreptul antenelor să nu își părăsească cuibarul varanic trebuind însă, ce e drept, să înceapă să plătească chirie; cum să mai faci jurnalism independent în context?
- Să nu uităm că anteniștii sunt acele persoane care nu au validat decât cu dificultate rezultatul ultimelor prezidențiale; acei oameni care mereu sunt într-o enervare structurală, dând în accese de epilepsie când își amintesc de Băsescu (ceea ce este foarte frecvent la ei). Cum ar putea ei să reacționeze calm și juridic la toată această previzibilă finalitate a deciziei judecătorești din 2014, când de fapt există în această situație material de dat ochii peste cap, țipat isteric la lună și primordiile unei audiențe cât nu ar putea scoate Capatos nici să își pună colaboratoarele să bată cu fesele goale peste pliciurile invitaților?
- Ca de fiecare dată când lăturile din presă devin abundente, râtul de politician devine uscat și plescăitor așa că a fost doar o chestie de timp până ce, treziți din narcolepsie de aroma scandalului, parlamentarii noștri au preluat problema în copitele lor competente.
- Fiind vorba de o țară în care nu se știe niciodată care este regula, la cine se aplică și cine ar trebui să o aplice, o situație care în Elveția, dar probabil și în insulele Mauritius s-ar rezolva prin competență, aplicare de legi și calm, la noi a devenit o chestie arzătoare, cu grohăituri în studiourile TV și moțiuni de cenzură mai mult sau mai puțin depuse.
Eu personal aș dori ca Antena 3 să își înceteze activitatea, pentru că eu consider că acești oameni sunt niște manipulatori, niște continuatori ai tradițiilor obscene ale presei anilor 90 de la noi și niște oameni extrem de anoști, inapți și interesați.
Dar aș dori ca postul să se închidă urmare a deciziei angajaților lor de a-și face karakiri sau măcar de a se apuca cu toții de alte activități. Hrănirea cu bălegar a grădinilor sau asigurarea unui orar rezonabil al mașinilor de vidanjă părându-mi în mod spontan ca fiind adecvate cu formarea lor.
Dar nu prin decizia altora de a le scoate cablurile din priză.
Pentru că Antenele sunt de fapt un rău necesar, cam ca bacteriile din intestin, singurele capabile a asigura transformarea adecvată a materiei prime a evenimentelor în rahatul telejurnalelor recitate cu voce puternică.
Fără antene acest popor ar fi, la nivel media, extrem de constipat.
Așa că toată situația aceasta, a cărei clarificare s-ar baza pe citire de legi s-a transformat în Tăriceni, Drăgnași, Cioloșei și alții dansând cât mai nupțial din punct de vedere electoral sub patronajul și chiar iluminați de o declarație a președintelui Mutulică (fapt extrem de sugestiv semnificând că, la nici un an jumătate de la numire, Iohanis a început să lucreze).
Rămân clar un singur lucru. Toți acești oameni, de la anteniști, funcționari guvernamentali la politicieni nu vor dispărea din viețile noastre în viitorul apropiat.
Și asta este cu adevărat trist.
Salariul meu
Salariul meu este mic.
Recunosc că are alte calităţi. Este un salariu frumos, bine plătit, îmbrăcat în straiele la modă a unui cont virtual obligatoriu, relativ punctual şi ajustabil anual cu pătrimea inflaţiei (cu excepţia, desigur, a anilor postelectorali).
Din păcate, dintr-o perspectivă îngustă, cămătăresc-matematică se dovedeşte a fi mic ca sula unui pekinez îndrăgostit de o lupoaică.
De fapt nici n-ar fi mic dacă plata lui s-ar face mai des. Mult mai des.
Cumva însă, în lipsa acestui impuls de a plăti salariul meu zilnic, stăpânitorii forţei mele de muncă au uitat să scrie înaintea virgulei zeroul fără de care biata mea chenzină arată ca un gladiator sfrijit cu o sabie de lemn înfruntând mirmilonii din ce în ce mai graşi ai societăţilor de utilităţi, retiarii cu mii de muşchi ai băncilor şi secutorii fiscalităţii.
Firea egoistă a negustorilor de toate felurile, a benzinarilor şi casierilor de la supermarketuri exclude, din păcate, achitarea cu cimilituri, gânduri bune şi complimente a produselor de lux cu care m-am obişnuit, de la crăpelniţă la ţigări, deodorant şi hârtie igienică, motiv pentru care, ca să le închid gura şi ca să evit relaţiile tensionate cu firmele de protecţie a acestor stabilimente, tot la cardul îmbătrânit înainte de vreme în care se ascund resturile salariului meu emaciat ajung într-un final.
Poate că aşa trebuie să fie.
Persistenţa unor resturi de bani în cont la sfârşitul lunii, coroborată cu vreun talk show politic sau, pur şi simplu cu contemplarea forţată a vreunui afiş electoral m-ar putea conduce spre achiziţionarea vreunei carabine cu lunetă sau, şi mai bine, explozibil. La cum mă ştiu, o dată aceste produse achiziţionate aş căuta metode să le folosesc, ceea ce ar putea în timp produce o reacţie de intoleranţă din partea societăţii, în principiu alergică la protestul direct şi eficient.
Aşa că ce pot face? Contemplu chenzina mea cu grija şi fervoarea cu care părintele unui pitic îşi protejează fiul şi mă mulţumesc cu gândul că alţii or avea-o mai mică decât mine.
La urma urmei la bărbaţi asta contează mult.
Recunosc că are alte calităţi. Este un salariu frumos, bine plătit, îmbrăcat în straiele la modă a unui cont virtual obligatoriu, relativ punctual şi ajustabil anual cu pătrimea inflaţiei (cu excepţia, desigur, a anilor postelectorali).
Din păcate, dintr-o perspectivă îngustă, cămătăresc-matematică se dovedeşte a fi mic ca sula unui pekinez îndrăgostit de o lupoaică.
De fapt nici n-ar fi mic dacă plata lui s-ar face mai des. Mult mai des.
Cumva însă, în lipsa acestui impuls de a plăti salariul meu zilnic, stăpânitorii forţei mele de muncă au uitat să scrie înaintea virgulei zeroul fără de care biata mea chenzină arată ca un gladiator sfrijit cu o sabie de lemn înfruntând mirmilonii din ce în ce mai graşi ai societăţilor de utilităţi, retiarii cu mii de muşchi ai băncilor şi secutorii fiscalităţii.
Firea egoistă a negustorilor de toate felurile, a benzinarilor şi casierilor de la supermarketuri exclude, din păcate, achitarea cu cimilituri, gânduri bune şi complimente a produselor de lux cu care m-am obişnuit, de la crăpelniţă la ţigări, deodorant şi hârtie igienică, motiv pentru care, ca să le închid gura şi ca să evit relaţiile tensionate cu firmele de protecţie a acestor stabilimente, tot la cardul îmbătrânit înainte de vreme în care se ascund resturile salariului meu emaciat ajung într-un final.
Poate că aşa trebuie să fie.
Persistenţa unor resturi de bani în cont la sfârşitul lunii, coroborată cu vreun talk show politic sau, pur şi simplu cu contemplarea forţată a vreunui afiş electoral m-ar putea conduce spre achiziţionarea vreunei carabine cu lunetă sau, şi mai bine, explozibil. La cum mă ştiu, o dată aceste produse achiziţionate aş căuta metode să le folosesc, ceea ce ar putea în timp produce o reacţie de intoleranţă din partea societăţii, în principiu alergică la protestul direct şi eficient.
Aşa că ce pot face? Contemplu chenzina mea cu grija şi fervoarea cu care părintele unui pitic îşi protejează fiul şi mă mulţumesc cu gândul că alţii or avea-o mai mică decât mine.
La urma urmei la bărbaţi asta contează mult.
Ciocoiul, chestorul și polițaiul
Se pare că zilele acestea un ciocoi se plimba cu maşinuța prin Braşov.
La un moment dat un pulist, traversând cu aroganța pe care trecerea de pietoni o mai dă oamenilor simpli, îl ratează de milimetru, silindu-l pe bietul cocoiaş să încetinească, taman când avea treabă.
Mai mult, de nicăieri, scânteind de tupeu şi răutate mai apare şi un satrap de polițai care, cu obtuzitate, opreşte maşinuța şi dă să îi ia ciocoiului carnetul, cu tot felul de pretexte străvezii (că pieton, că zebră, că prioritate).
Se contraargumentează cu hotărâre şi bun simț, arătându-se inclusiv faptul că ocupanții autovehiculului sunt colegi de ciocoială cu chestorul, şefii poliției şi alți oameni importanți ai urbei care cu siguranță ar fi dezamăgiți ca, pentru doar un pieton, care a mai şi scapat, să se ia carnetul unei persoane atât de importante.
Polițaiul nimic, insistă să schimbe carnețelul lucios pe o hârtie fără poze dar cu semnaturi la bază.
Aşa nedreptate nu s-a mai văzut prin Braşov niciodată, aşa că ciocoiul, înțelegând că este discriminat, a făcut plângere. Că nu a auzit numele agentului, ceea ce ar fi fost esențial. Că nu a fost tratat cu respect şi nici măcar mâna nu i-a fost pupată. Că nu a văzut nici un pieton şi oricum era unul cu reflexe bune, bulan şi zile.
Ciocoii de la conducerea poliției Braşov au răspuns operativ la plângerea co-ciocoiului lor, la nici 48 de ore înainte de a fi depusă, şi au început imediat anchetarea agentului.
O fi avut ținuta călcată ?
O fi pus chipiul regulamentar ?
O fi scris cu pix albastru procesul verbal?
Nu se ştie încă rezultatul anchetei dar presupun că va fi unul scontat.
Carnetul va trebui înapoiat cu scuze de catre agentul constatator în persoană.
Fiind la prima abatere gravă agentul va primi doar un vot de blam.
Pietonul care a inoportunat maşina de ciocoi va trebui identificat de urgență, amendat şi obligat să poarte lumini de poziție.
Zebrele pe traseul ciocoistic vor trebui desființate pentru evitarea genului acesta de neplaceri pe viitor.
Şi mai spunem ca Poliția Română este ineficientă.
Cum ar putea când este condusă de ciocoi între ciocoi?
La un moment dat un pulist, traversând cu aroganța pe care trecerea de pietoni o mai dă oamenilor simpli, îl ratează de milimetru, silindu-l pe bietul cocoiaş să încetinească, taman când avea treabă.
Mai mult, de nicăieri, scânteind de tupeu şi răutate mai apare şi un satrap de polițai care, cu obtuzitate, opreşte maşinuța şi dă să îi ia ciocoiului carnetul, cu tot felul de pretexte străvezii (că pieton, că zebră, că prioritate).
Se contraargumentează cu hotărâre şi bun simț, arătându-se inclusiv faptul că ocupanții autovehiculului sunt colegi de ciocoială cu chestorul, şefii poliției şi alți oameni importanți ai urbei care cu siguranță ar fi dezamăgiți ca, pentru doar un pieton, care a mai şi scapat, să se ia carnetul unei persoane atât de importante.
Polițaiul nimic, insistă să schimbe carnețelul lucios pe o hârtie fără poze dar cu semnaturi la bază.
Aşa nedreptate nu s-a mai văzut prin Braşov niciodată, aşa că ciocoiul, înțelegând că este discriminat, a făcut plângere. Că nu a auzit numele agentului, ceea ce ar fi fost esențial. Că nu a fost tratat cu respect şi nici măcar mâna nu i-a fost pupată. Că nu a văzut nici un pieton şi oricum era unul cu reflexe bune, bulan şi zile.
Ciocoii de la conducerea poliției Braşov au răspuns operativ la plângerea co-ciocoiului lor, la nici 48 de ore înainte de a fi depusă, şi au început imediat anchetarea agentului.
O fi avut ținuta călcată ?
O fi pus chipiul regulamentar ?
O fi scris cu pix albastru procesul verbal?
Nu se ştie încă rezultatul anchetei dar presupun că va fi unul scontat.
Carnetul va trebui înapoiat cu scuze de catre agentul constatator în persoană.
Fiind la prima abatere gravă agentul va primi doar un vot de blam.
Pietonul care a inoportunat maşina de ciocoi va trebui identificat de urgență, amendat şi obligat să poarte lumini de poziție.
Zebrele pe traseul ciocoistic vor trebui desființate pentru evitarea genului acesta de neplaceri pe viitor.
Şi mai spunem ca Poliția Română este ineficientă.
Cum ar putea când este condusă de ciocoi între ciocoi?
Chiftelele
Cunosc două din vecinele mele de palier.
Una este o băbuţă destul de amabilă cu care mă mai întâlnesc la lift atunci când îşi scoate la plimbare animalul de companie, oarecum asemănător cu un câine, deşi ar fi putut fi confundat cu uşurinţă, în cazul în care ar fi avut solzi, şi cu un aligator malnutrit.
Femeia este singura care ştie că sunt medic, informaţie care mi-a scăpat atunci când m-am interesat de starea de sănătate a soţului dânsei. Uimită de perceptivitatea mea de a deduce că bărbatul ei nu este 100% sănătos, plecând doar de la câteva semne discrete ce ar scăpa privirilor profane (canula de traheostomă, scaunul cu rotile şi coloritul de pergament al pielii) s-a interesat de profesia mea, ceea ce nu îi stă în caracter, ea fiind mai obişnuită cu supravegherea prin vizor.
Cealaltă vecină are vizorul extrem de prost plasat astfel că, în caz de vânzoleală la uşa mea, transportul vreunui gunoi mai voluminos sau întoarcerea de la lift după vreun obiect uitat în casă este silită să deschidă uşa pentru a-şi satisface vigilenţa cetăţenească, pretextând de obicei că o aşteaptă pe sora ei, o femeie pe care încă nu am cunoscut-o.
Existenţa acestui sistem de supraveghere prietenesc mă face extrem de încrezător că în cazul vreunui tâlhar, doritor să mă jefuiască de facturile, chitanţele, sistemele de bridge sau de alte valori asemănătoare pe care le păstrez cu inconştienţă acasă, poliţia va fi cu promptitudine alertată, dacă nu a şi fost deja.
Venind de la Constanţa astăzi una din ele, cea cu sora imaginară, m-a lovit totuşi acolo unde doare cel mai tare.
Profitând de faptul că ziua de astăzi nu este de post femeia a hotărât să îngemăneze în tigaie tocătura cu usturoiul, ceapa şi alte mirodenii în ceea ce, nărilor mele fremătânde, le-a părut a fi cele mai delicioase chiftele pe care le-am mirosit de când m-am mutat de la mama. Am parcurs cei câţiva metri de la lift la apartament cu stomacul zvâcnind şi încercând să conţin balele şiroind printre dinţi în timp ce cu mâinile tremurânde îmi căutam cheile. Am intrat în casă cu tristeţea cu care iese un ciobănesc din măcelărie şi m-am gândit că poate nu ar fi chiar atât de exagerat să mă duc la femeie acasă cu pieptul dezgolit, o farfurie goală, un borcan de muştar recunoscând bărbăteşte că sunt învins şi la dispoziţia ei.
Am avut demnitatea să nu fac una ca asta. Oamenii tind să fie extrem de parcimonioşi cu chiftelele proprii, mai ales când sunt calde, şi înclin să cred că m-aş fi făcut de râs. Am trebăluit totuşi câteva minute la ghenă, făcându-mă că încerc să duc gunoiul, doar doar o ieşi hoaşca să o întreb dacă face ceva bun, uitându-mă languros în ochii ei.
Nimic.
Pare că atunci când sfârâie tigaia nivelul de cerbicie al femeii diminuă adecvat.
Aşa că după un timp am intrat învins în casă, mai ales că foşnetul din dreptul vizorului îmi arătase că fusesem detectat de ailaltă.
Rămâne să sper doar ca, fiind ziua îndrăgostiţilor, nevasta să mă trimită pe seară să cumpăr tocătură, usturoi, pătrunjel şi muştar...
Una este o băbuţă destul de amabilă cu care mă mai întâlnesc la lift atunci când îşi scoate la plimbare animalul de companie, oarecum asemănător cu un câine, deşi ar fi putut fi confundat cu uşurinţă, în cazul în care ar fi avut solzi, şi cu un aligator malnutrit.
Femeia este singura care ştie că sunt medic, informaţie care mi-a scăpat atunci când m-am interesat de starea de sănătate a soţului dânsei. Uimită de perceptivitatea mea de a deduce că bărbatul ei nu este 100% sănătos, plecând doar de la câteva semne discrete ce ar scăpa privirilor profane (canula de traheostomă, scaunul cu rotile şi coloritul de pergament al pielii) s-a interesat de profesia mea, ceea ce nu îi stă în caracter, ea fiind mai obişnuită cu supravegherea prin vizor.
Cealaltă vecină are vizorul extrem de prost plasat astfel că, în caz de vânzoleală la uşa mea, transportul vreunui gunoi mai voluminos sau întoarcerea de la lift după vreun obiect uitat în casă este silită să deschidă uşa pentru a-şi satisface vigilenţa cetăţenească, pretextând de obicei că o aşteaptă pe sora ei, o femeie pe care încă nu am cunoscut-o.
Existenţa acestui sistem de supraveghere prietenesc mă face extrem de încrezător că în cazul vreunui tâlhar, doritor să mă jefuiască de facturile, chitanţele, sistemele de bridge sau de alte valori asemănătoare pe care le păstrez cu inconştienţă acasă, poliţia va fi cu promptitudine alertată, dacă nu a şi fost deja.
Venind de la Constanţa astăzi una din ele, cea cu sora imaginară, m-a lovit totuşi acolo unde doare cel mai tare.
Profitând de faptul că ziua de astăzi nu este de post femeia a hotărât să îngemăneze în tigaie tocătura cu usturoiul, ceapa şi alte mirodenii în ceea ce, nărilor mele fremătânde, le-a părut a fi cele mai delicioase chiftele pe care le-am mirosit de când m-am mutat de la mama. Am parcurs cei câţiva metri de la lift la apartament cu stomacul zvâcnind şi încercând să conţin balele şiroind printre dinţi în timp ce cu mâinile tremurânde îmi căutam cheile. Am intrat în casă cu tristeţea cu care iese un ciobănesc din măcelărie şi m-am gândit că poate nu ar fi chiar atât de exagerat să mă duc la femeie acasă cu pieptul dezgolit, o farfurie goală, un borcan de muştar recunoscând bărbăteşte că sunt învins şi la dispoziţia ei.
Am avut demnitatea să nu fac una ca asta. Oamenii tind să fie extrem de parcimonioşi cu chiftelele proprii, mai ales când sunt calde, şi înclin să cred că m-aş fi făcut de râs. Am trebăluit totuşi câteva minute la ghenă, făcându-mă că încerc să duc gunoiul, doar doar o ieşi hoaşca să o întreb dacă face ceva bun, uitându-mă languros în ochii ei.
Nimic.
Pare că atunci când sfârâie tigaia nivelul de cerbicie al femeii diminuă adecvat.
Aşa că după un timp am intrat învins în casă, mai ales că foşnetul din dreptul vizorului îmi arătase că fusesem detectat de ailaltă.
Rămâne să sper doar ca, fiind ziua îndrăgostiţilor, nevasta să mă trimită pe seară să cumpăr tocătură, usturoi, pătrunjel şi muştar...
Extraterestrul din Peștera
Se pare că în comuna constănțeană Peștera s-a deschis, acum vreo 8 ani, un portal între dimensiuni, vreo gaură de vierme sau s-a resetat , la nivel galactic, ceva pentru că de atunci la conducerea acestei comune a ajuns, ca primar, un extraterestru periculos, domnul Valentin Vrabie.
Astfel, spre deosebire de toate celelalte comune românești, în care se fac trotuare în câmp, se pun borduri până la terminarea construirii vilei primarului sau măcar se lasă neasfaltate ulițele, psihopatul dobrogean s-a apucat să rușineze consătenii cu tot felul de chestii dubioase – de la salubritate gratis, apă curentă la un preț de un leu pe metru cub până la asfaltări terminate în trei zile, amenajări de parc și altele asemănătoare de natură a face pe bieții oameni să creadă că au fost, peste noapte, teleportați, fără consimțământ, în Elveția.
Mai mult, bestia se pare că intenționează să bage gaze, să tragă canalizare și să asfalteze toată localitatea de parcă ar fi pe târla lui tac-su și nu într-un județ înnobilat de oameni ca Mazăre sau Nicușor Constantinescu.
Oamenii comunei se uită nedumeriți la felinarele aprinse toată noaptea, la stratul de ciment interpus între tălpile lor și glia strămoșească, la ciudații care vin zi de zi să strângă peturile și suspină după o viață normală, ca a celorlalți locuitori ai României rurale.
În plus, ca o dovadă a originii extraterestre și probabil nonumanoidă a protagonistului tuturor acestor abuzuri, primarul nu numai că nu a cerut să fie numit baron al comunei ci, se pare, va renunța să mai candideze pe viitor la această funcție, rușinat se pare de ceea ce, într-o păsărească de neînțeles numește ”Puteam face mai mult”.
Oameni serioși din partide serioase sunt îngrijorați de genul acesta de excese și pregătesc se pare un plan coerent de măsuri pentru ca, după ieșirea susnumitei comune de sub atracția perfidă a misterioasei creaturi, să restabilească cu maxim de eficiență normalitatea în comună, de-ar fi să crape asfaltul în exces, țevile de canalizare și conductele de gaz cu mâna lor.
Este, ce-i drept, o minimă decență pe care o așteptăm din partea politicienilor noștri.
Astfel, spre deosebire de toate celelalte comune românești, în care se fac trotuare în câmp, se pun borduri până la terminarea construirii vilei primarului sau măcar se lasă neasfaltate ulițele, psihopatul dobrogean s-a apucat să rușineze consătenii cu tot felul de chestii dubioase – de la salubritate gratis, apă curentă la un preț de un leu pe metru cub până la asfaltări terminate în trei zile, amenajări de parc și altele asemănătoare de natură a face pe bieții oameni să creadă că au fost, peste noapte, teleportați, fără consimțământ, în Elveția.
Mai mult, bestia se pare că intenționează să bage gaze, să tragă canalizare și să asfalteze toată localitatea de parcă ar fi pe târla lui tac-su și nu într-un județ înnobilat de oameni ca Mazăre sau Nicușor Constantinescu.
Oamenii comunei se uită nedumeriți la felinarele aprinse toată noaptea, la stratul de ciment interpus între tălpile lor și glia strămoșească, la ciudații care vin zi de zi să strângă peturile și suspină după o viață normală, ca a celorlalți locuitori ai României rurale.
În plus, ca o dovadă a originii extraterestre și probabil nonumanoidă a protagonistului tuturor acestor abuzuri, primarul nu numai că nu a cerut să fie numit baron al comunei ci, se pare, va renunța să mai candideze pe viitor la această funcție, rușinat se pare de ceea ce, într-o păsărească de neînțeles numește ”Puteam face mai mult”.
Oameni serioși din partide serioase sunt îngrijorați de genul acesta de excese și pregătesc se pare un plan coerent de măsuri pentru ca, după ieșirea susnumitei comune de sub atracția perfidă a misterioasei creaturi, să restabilească cu maxim de eficiență normalitatea în comună, de-ar fi să crape asfaltul în exces, țevile de canalizare și conductele de gaz cu mâna lor.
Este, ce-i drept, o minimă decență pe care o așteptăm din partea politicienilor noștri.
Zi de carte la ”Bibliotecă”
Ieri în fine zi de cărţi la „Bibilotecă”.
Jocul preferat al localnicilor se joacă în patru, cu 52 de cărţi, presupune o fază de licitaţie şi una de etalare a cărţilor celui mai ghinionist din cei 4, cu ţinerea scorului în paralel de către cel mai treaz dintre jucători şi de către Piticu.
De obicei se fac cărţile, se numără, se renumără, se refac şi se aşează în etuuri, localizate la cel care ţine scorul, aceeaşi donă nejucându-se de prea multe ori. Se folosesc cartonaşe pentru licitaţie şi nu ai voie să ataci niciodată înainte ca, de obicei cu ajutor, Nelu să îşi pună la loc cartonaşele în biding box.
Aseară redutabilei axe Piticu-Nelu am încercat să mă opun eu cu Machedonul, deşi s-a văzut încă dinainte de prima tentativă de împărţire a cărţilor că suntem în inferioritate, eu fiind la de-abia a doua nefiltrată şi Mache clătindu-şi când şi când gura cu Borsec.
Meciul a decurs bine, eu şi partenerul reuşind flancuri unice, contre machedoneşti de oţel, contracte contrate şi fel de fel de alte manevre, inclusiv prinderea constantă a manşelor şi şlamurilor jucabile (intrate maxim o dată, de ghinion).
Am scăpat cu – 10 IMP dar poate că ar fi fost şi mai rău dacă ultimul buliu nu s-ar fi întrerupt brusc, conform tradiţiei, când primul dintre jucători nu mai poate din raţiuni obiective să mai nimerească biding boxul cu cartonaşele.
Desfăşurarea partidei a fost la un moment dat afectată de ceea ce s-a dovedit a fi o bunăciune, venită şi ea să se aerisească pe terasă.
Un exemplar feminin reuşit, cu membre bine şi robust articulate care s-a aşezat în spatele meu, nu că m-aş uita eu la de-astea.
Întrucât Mache nu a dorit să schimbăm poziţia la masă aş putea să vă transmit doar impactul vecinătăţii domnişoarei, de la nevoia de apă proaspătă a Machedonului la abandonarea, în premieră noaptea, a ochelarilor de soare de către Pitic.
Din fericire pentru desfăşurarea jocurilor, după check in şi numărarea likeurilor fetişcana a părăsit, ca o antilopă auzind foşnet, în suspinele unei mese întregi, terasa, lăsând nerăspunse o groază de întrebări ce o priveau direct (şi la care nici chelneriţa, aparent, nu ştia răspunsul).
Întrucât buliul s-a terminat relativ abrupt am avut o idee neobişnuită pentru acel locaş de cultură şi am propus un yams, pe echipe, în aceeaşi componenţă.
Oamenii nu sunt obişnuiţi să joace genul acesta de yams dar, înţelegând că prima lecţie este gratuită au acceptat să ne înfruntăm.
Din păcate meciul a durat doar 5 minute, de vină fiind eu, incapabil să răspund a 10-a oară la aceeaşi întrebare a oponenţilor („Eu cu cine ziceai că joc în echipă?”) astfel că am revenit la mai puţin misteriosul joc la două tabele.
Ca să îl păstrăm interesant l-am jucat pe bani, sume minime de altfel, măcar de dragul scoaterii consumaţiei, mai ales că, deşi nu am făcut nici un exces şi nu am comis nici o exagerare, umplându-mi halba strict în momentul golirii, şirul de nefiltrate acumulate începuse să arate din ce în ce mai izbitor ca şirurile de numere din algebra adolescenţei mele şi beciul patronului din ce în ce mai gol.
Jocul a decurs ca de obicei, eu şi machedonul încercând să nu îi împiedicăm cu nimic pe oameni din treaba lor, capacitatea lor de a-şi măcelări pe cont propriu coloanele fiind depăşită doare de robusteţea jocului spre autotriplare şi nenecesitând decât trecerea ordonată a puţinelor zaruri pe care le mai produceam pe cont propriu.
Spre final devenise evident că o să îmi permit o groază de nefiltrate în seara asta şi aşa ar fi fost dacă nu ar fi început muzica.
La „Bibliotecă” vin şi câteva cunoştinţe feminine.
Ca orice femei normale ele dau cu zarul cu acel coeficient de tărie în plus de 1.5 („coeficientul ovarian”, cum este numit în termeni de specialitate), motiv pentru care le place jocul de yams foarte mult. Câteodată ne mai primesc şi pe noi, deşi jocul nostru leşinat de a mai tăia câte un 48 sau 29 le dezgustă.
Seara trecută însă s-a dovedit a fi din perspectiva lor o noapte de dans aşa că, taman în momentul în care mă pregăteam să îmi adun mărunţişul s-a dovedit că terasa devenise o zonă dansantă, motiv suficient pentru cel a cărui nevastă se afla printre dansatoare să plece acasă şi pentru Pitic să se ducă la bâţâială, unde de altfel era şi cerut, datorită frumuseţii.
Nimeni nu părea în context interesat de ce calculam eu acolo, poate mai puţin Machedonul.
Am terminat seara apărându-mi inocenţa coregrafică şi zdrobindu-l pe Machedon la un amical, cu doar două tăieturi în tabel, spre ceea ce s-a dovedit a fi câştigul meu pe toată seara – o campioană la Mache.
Jocul preferat al localnicilor se joacă în patru, cu 52 de cărţi, presupune o fază de licitaţie şi una de etalare a cărţilor celui mai ghinionist din cei 4, cu ţinerea scorului în paralel de către cel mai treaz dintre jucători şi de către Piticu.
De obicei se fac cărţile, se numără, se renumără, se refac şi se aşează în etuuri, localizate la cel care ţine scorul, aceeaşi donă nejucându-se de prea multe ori. Se folosesc cartonaşe pentru licitaţie şi nu ai voie să ataci niciodată înainte ca, de obicei cu ajutor, Nelu să îşi pună la loc cartonaşele în biding box.
Aseară redutabilei axe Piticu-Nelu am încercat să mă opun eu cu Machedonul, deşi s-a văzut încă dinainte de prima tentativă de împărţire a cărţilor că suntem în inferioritate, eu fiind la de-abia a doua nefiltrată şi Mache clătindu-şi când şi când gura cu Borsec.
Meciul a decurs bine, eu şi partenerul reuşind flancuri unice, contre machedoneşti de oţel, contracte contrate şi fel de fel de alte manevre, inclusiv prinderea constantă a manşelor şi şlamurilor jucabile (intrate maxim o dată, de ghinion).
Am scăpat cu – 10 IMP dar poate că ar fi fost şi mai rău dacă ultimul buliu nu s-ar fi întrerupt brusc, conform tradiţiei, când primul dintre jucători nu mai poate din raţiuni obiective să mai nimerească biding boxul cu cartonaşele.
Desfăşurarea partidei a fost la un moment dat afectată de ceea ce s-a dovedit a fi o bunăciune, venită şi ea să se aerisească pe terasă.
Un exemplar feminin reuşit, cu membre bine şi robust articulate care s-a aşezat în spatele meu, nu că m-aş uita eu la de-astea.
Întrucât Mache nu a dorit să schimbăm poziţia la masă aş putea să vă transmit doar impactul vecinătăţii domnişoarei, de la nevoia de apă proaspătă a Machedonului la abandonarea, în premieră noaptea, a ochelarilor de soare de către Pitic.
Din fericire pentru desfăşurarea jocurilor, după check in şi numărarea likeurilor fetişcana a părăsit, ca o antilopă auzind foşnet, în suspinele unei mese întregi, terasa, lăsând nerăspunse o groază de întrebări ce o priveau direct (şi la care nici chelneriţa, aparent, nu ştia răspunsul).
Întrucât buliul s-a terminat relativ abrupt am avut o idee neobişnuită pentru acel locaş de cultură şi am propus un yams, pe echipe, în aceeaşi componenţă.
Oamenii nu sunt obişnuiţi să joace genul acesta de yams dar, înţelegând că prima lecţie este gratuită au acceptat să ne înfruntăm.
Din păcate meciul a durat doar 5 minute, de vină fiind eu, incapabil să răspund a 10-a oară la aceeaşi întrebare a oponenţilor („Eu cu cine ziceai că joc în echipă?”) astfel că am revenit la mai puţin misteriosul joc la două tabele.
Ca să îl păstrăm interesant l-am jucat pe bani, sume minime de altfel, măcar de dragul scoaterii consumaţiei, mai ales că, deşi nu am făcut nici un exces şi nu am comis nici o exagerare, umplându-mi halba strict în momentul golirii, şirul de nefiltrate acumulate începuse să arate din ce în ce mai izbitor ca şirurile de numere din algebra adolescenţei mele şi beciul patronului din ce în ce mai gol.
Jocul a decurs ca de obicei, eu şi machedonul încercând să nu îi împiedicăm cu nimic pe oameni din treaba lor, capacitatea lor de a-şi măcelări pe cont propriu coloanele fiind depăşită doare de robusteţea jocului spre autotriplare şi nenecesitând decât trecerea ordonată a puţinelor zaruri pe care le mai produceam pe cont propriu.
Spre final devenise evident că o să îmi permit o groază de nefiltrate în seara asta şi aşa ar fi fost dacă nu ar fi început muzica.
La „Bibliotecă” vin şi câteva cunoştinţe feminine.
Ca orice femei normale ele dau cu zarul cu acel coeficient de tărie în plus de 1.5 („coeficientul ovarian”, cum este numit în termeni de specialitate), motiv pentru care le place jocul de yams foarte mult. Câteodată ne mai primesc şi pe noi, deşi jocul nostru leşinat de a mai tăia câte un 48 sau 29 le dezgustă.
Seara trecută însă s-a dovedit a fi din perspectiva lor o noapte de dans aşa că, taman în momentul în care mă pregăteam să îmi adun mărunţişul s-a dovedit că terasa devenise o zonă dansantă, motiv suficient pentru cel a cărui nevastă se afla printre dansatoare să plece acasă şi pentru Pitic să se ducă la bâţâială, unde de altfel era şi cerut, datorită frumuseţii.
Nimeni nu părea în context interesat de ce calculam eu acolo, poate mai puţin Machedonul.
Am terminat seara apărându-mi inocenţa coregrafică şi zdrobindu-l pe Machedon la un amical, cu doar două tăieturi în tabel, spre ceea ce s-a dovedit a fi câştigul meu pe toată seara – o campioană la Mache.
Cazul domnului Joaquin Garcia
Domnul Joaquin Garcia este unul din specialiștii spanioli în tratarea apei reziduale și, până de curând, a ocupat o funcție de conducere la o uzină de profil din Cadiz, fiind unul din cei mai longevivi și de nădejde funcționari ai companiei.
De altfel aceasta a și decis ca, la împlinirea a 20 de ani de muncă să îi ofere, pe lângă cei 37000 de euro pe an, și un premiu care să omagieze fructuoasa lui activitate.
Problema a apărut însă atunci când, înarmați cu medalia și cu florile, reprezentanții companiei nu au reușit să îl găsească, la servici, pe om. Mai mult decât atât, muntele de frunze netăiate și haitele de câini nehrăniți sugerau cu putere faptul că omul nu mai trecuse pe la uzină de peste 6 ani, mulțumindu-se să încaseze salariul lunar fără a protesta prea mult în ceea ce privește lipsa primelor, a bonusurilor, tichetelor de masă și celorlalte drepturi salariale asupra cărora alți angajați, ce trec zilnic pe la job, insistă.
Pentru că omul, o dată ce a atins maturitatea în domeniu a realizat faptul că apa, fie ea reziduală, curge și nesupravegheată și că, la o adică, tratarea ei se mai face și prin bunăvoință divină, fără de care prezența unui Joachim sau a altuia ca martori la proces nu face mare diferență.
Sunt extrem de invidios pe acel moment primordial din cariera profesională a omului în care dânsul a realizat faptul că, de fapt, și dacă nu ar veni la muncă, lucrurile ar decurge la fel. Apa va continua să vină și să plece pe țevi, banii să vină și să plece din cont și lumea să bea, sau să nu bea apă, după dorință. Și că în tot acest timp în care o fire mai puțin boemă ar privi la băltoaca reziduală și și-ar număra flocii, un om cu adevărat superior ar sta acasă și ar înjura guvernul, generațiile actuale de leneși și societatea imperialistă care iată, muncește zi de zi un om până la pensie.
Se pare că mica întârziere a omului, plecat prin 2009 spre servici, a scăpat neobservată până acum pentru că, din punct de vedere al companiei de apă, autoritățile locale ar fi trebuit să verifice prezența, iar din punct de vedere al acestora, vice versa.
Îmi place să cred că în cazul centralelor nucleare iberice lucrurile decurg diferit.
Inumani conducătorii stației de filtrare, ignorând faptul că în afară de câteva mărunte epidemii de pântecăraie, locuitorii Cadizului nu au avut a se plânge de programul relativ lejer al specialistului, au dat în judecată pe domnul Joachin Garcia, obținând penalizarea acestuia cu salariul pe 9 luni.
După un scurt calcul omul a acceptat sancțiunea deși, în adâncul sufletului său, știe că toată această manevră este o mașinațiune politică de doi bani, o persecuție sadea, pe care însă nu o contestă numai și numai pentru că în prezent este în căutarea altui job la care experiența și capacitatea lui de efort să fie cu adevărat prețuite.
În context realizez și eu faptul că nu am mai văzut de multă vreme la Institut un portar cu care eram în relații excelente.
De altfel aceasta a și decis ca, la împlinirea a 20 de ani de muncă să îi ofere, pe lângă cei 37000 de euro pe an, și un premiu care să omagieze fructuoasa lui activitate.
Problema a apărut însă atunci când, înarmați cu medalia și cu florile, reprezentanții companiei nu au reușit să îl găsească, la servici, pe om. Mai mult decât atât, muntele de frunze netăiate și haitele de câini nehrăniți sugerau cu putere faptul că omul nu mai trecuse pe la uzină de peste 6 ani, mulțumindu-se să încaseze salariul lunar fără a protesta prea mult în ceea ce privește lipsa primelor, a bonusurilor, tichetelor de masă și celorlalte drepturi salariale asupra cărora alți angajați, ce trec zilnic pe la job, insistă.
Pentru că omul, o dată ce a atins maturitatea în domeniu a realizat faptul că apa, fie ea reziduală, curge și nesupravegheată și că, la o adică, tratarea ei se mai face și prin bunăvoință divină, fără de care prezența unui Joachim sau a altuia ca martori la proces nu face mare diferență.
Sunt extrem de invidios pe acel moment primordial din cariera profesională a omului în care dânsul a realizat faptul că, de fapt, și dacă nu ar veni la muncă, lucrurile ar decurge la fel. Apa va continua să vină și să plece pe țevi, banii să vină și să plece din cont și lumea să bea, sau să nu bea apă, după dorință. Și că în tot acest timp în care o fire mai puțin boemă ar privi la băltoaca reziduală și și-ar număra flocii, un om cu adevărat superior ar sta acasă și ar înjura guvernul, generațiile actuale de leneși și societatea imperialistă care iată, muncește zi de zi un om până la pensie.
Se pare că mica întârziere a omului, plecat prin 2009 spre servici, a scăpat neobservată până acum pentru că, din punct de vedere al companiei de apă, autoritățile locale ar fi trebuit să verifice prezența, iar din punct de vedere al acestora, vice versa.
Îmi place să cred că în cazul centralelor nucleare iberice lucrurile decurg diferit.
Inumani conducătorii stației de filtrare, ignorând faptul că în afară de câteva mărunte epidemii de pântecăraie, locuitorii Cadizului nu au avut a se plânge de programul relativ lejer al specialistului, au dat în judecată pe domnul Joachin Garcia, obținând penalizarea acestuia cu salariul pe 9 luni.
După un scurt calcul omul a acceptat sancțiunea deși, în adâncul sufletului său, știe că toată această manevră este o mașinațiune politică de doi bani, o persecuție sadea, pe care însă nu o contestă numai și numai pentru că în prezent este în căutarea altui job la care experiența și capacitatea lui de efort să fie cu adevărat prețuite.
În context realizez și eu faptul că nu am mai văzut de multă vreme la Institut un portar cu care eram în relații excelente.