Până și o capacitate ca Gerula, renumit în patru dave pentru talentul nativ și originalitatea înjurăturilor, epuizase aparent resursele în domeniu acum că se aflau cu toții într-a treia oră de așteptare. De altfel în ultima jumătate de oră dacul se preocupase mai mult să își omoare timpul aruncând în aer falxul strămoșesc, cu speranța exprimată că, dacă are noroc, acesta ar putea curma, cu o minimă sângerare, așteptarea.
Așezate pe băncuța din față Dara și Myhna continuau să sporovăiască neîntrerupte ca două vrăbii intrate într-un hambar și, apărat numai parțial de cușma trasă pe urechi, Gerula continua să fie adus la zi în ceea ce privește calitățile evidente, dar și punctele slabe ale coafurilor, sandalelor și mantiilor cunoștințelor de sex feminin, într-o revărsare de informații pe care, deja, nici măcar un burduf de vin băut pe nerăsuflate, un falx înfipt în tâmplă și două luni de jaf neîntrerupt nu le vor mai putea, cu adevărat, șterge.
Numai Marcelus, în toga lui de oraș, cu mantia mirosind a înălbitor și zulufii revărsați peste ea părea să se afle în elementul său, răsfoind din hrisoavele fără poze de pe măsuță și zâmbind din timp în timp tălâmb la nevastă-sa, spre disconfortul socrului său care, ca de obicei când ieșea în lume cu familia, se prefăcea că nu-i cunoaște.
- Eu tot nu înțeleg de ce m-ați luat și pe mine, protestă Gerula din nou, surprinzând cu îndemânare o mică pauză din conversația celor două femei.
Și ca de obicei, cu aerul lui de știe-tot, Marcelus îi explică
- Tată, domnul doctor Severus este cel mai bun felcer de familie din zona noastră. Este licențiat al academiei Esculap din Aventinus, membru al colegiului haruspicilor, al confreriei lupercilor și specialist în cărțile sibilice, citi el mai departe firma cu litere de o șchioapă de deasupra ușii.
- Poa să fie și avortonul lui Derzelas că tot nu văd ce treabă am eu cu el, dacă nu mă doare nimic
- Ei nu te doare nimic, interveni cu vocea ei pițigăiată în discuție și Dara. Că așa zicea și taică-meu, Zamolxis să-l ierte, chiar în ziua morții că nu îl doare nimic și ne-a lăsat singure pe mama și pe mine.
- Dar pe taică- tu l-au hăcuit romanii. Mă rog ăia adevărați, fără freză, șuvițe și cercel în ureche.
- Hai tăticule, interveni și Myhna, că nu e rău să te vadă și pe tine, dacă tot aveam drum aici. Ce, tu nu vrei să trăiești mult alături de noi ?
- Mă întrebi în general, sau exact în momentul ăsta ?
- În afară de asta, continuă și Marcelus, acum că la Roma avem un nou dregător pe probleme de sănătate, Băncioius, este obligatoriu să fii înregistrat la un felcer de familie și să îți iei cardul.
- Așa o fi cum ziceți voi, dar dacă ne mai ține pulălăul ăsta mult pe la ușă cred că o să înceapă să îl doară pe el, nu pe mine.
Plăcuta conversație fu întreruptă de deschiderea ușii felcerului. Cu o agilitate pe care nu ai fi bănuit-o bătrâna Pulchia ieși în fugă din cabinet, urmărită de sudalmele și de stiletul aruncat cu îndemânare de specialistul care, înădușindu-se continua să urle :
- De două ori pe zi, nu la calende, băboi sclerozat !
Liniștea apăsată ce urmă izbirii ușii de la intrare în urma Pulchie fu întreruptă de vocea mătăsoasă a Lucreției, recepționista și maseuza cabinetului:
- Următorii!
Severus era un felcer dedicat meseriei sale și extrem de doct.
Disertația sa despre storsul coșurilor la legionarii de origine italică fusese la vremea ei una din cele mai originale lucrări într-o ramură a medicinei încă emergentă și leacurile sale pe bază de decoct din sănge de cocoș negru, limbă de viperă, extras de secară încolțită și urină de asin iordanian un adevărat pas înainte în febrele de tot felul, mai ales la cei care supraviețuiau primelor două – trei doze.
Dar aria lui de expertiză era, fără putință de tăgadă, exact genul de problemă cu care tânărul cuplu din fața lui, Marcelus și Myhna, se prezentaseră.
- Deci de câtă vreme încercați? sumariză anamneza somitatea
- Se fac, iată, două luni duminica asta răspunse Myhna, strângând drăgăstos brațul romanului ei preferat
- Practic nu a fost lună să nu încercăm măcar o dată, explică și Marcelus.
- Ceva probleme de tipul acesta și în familie? continuă să întrebe medicul
- Nu, răspunse Gerula, pe linia mea nu, dar este drept că noi ne futem nevestele, nu ca alții care în loc de asta își piaptănă genele
- Cu animalul ăsta, completă și Dara, aș fi stat cu burta la gură toată tinerețea dacă nu ar fi fost, din fericire pentru mine, mai mult plecat prin delegații
- Delegații? Ce delegații?
- Prin Scithya, Moesia, Costobocia, o dată a fost tocmai până în Alpi. Unde îl ducea serviciul.
- Dar ce lucrează domnul ?
- Recuperator de bunuri și alte produse nepăzite, propagator al vânei dacice la femeile fără iuțeală de picior și moderator demografic... Sau cum spunem noi în vorbirea curentă, la jaf.
- Acuma dragă Marcelus, continuă Severus, să știi că există câțiva învățați proveniți mai degrabă din Iudeea (un loc renumit pentru calitatea medicinii și prețul ei piperat) care susțin că, pentru a concepe, ar fi nevoie să iuțiți un pic ritmul dintre voi. Sau, după cum scrie chiar pe frontispiciul clădirii confreriei lupercilor, unde am făcut de altfel supraspecializarea în tehnici de fertilizare, ”Futaius multus puerus producet”
- Păi eu vreau și pot, învățatule, dar nu prea o prind pe Myhna...
- Păi ce, fuge?
- Nu, dar când nu o doare capul are toane. Când n-are toane este obosită și când este bine dispusă, cu chef, odihnită ca o albinuță și doritoare ca o pisicuță, vine ăsta să ne viziteze.
- Dar eu nu vin decât când mă trimite soacră-ta să văd dacă vă futeți, protestă Gerula. Dacă ar fi după mine nu v-aș vizita nici să locuiți în spatele umblătoarei.
- Fiule, conchise Severus, trebuie totuși să măriți strocul. Să ascunzi o vreme mădularul de soare. Să umezești gladiul ăla de cel puțin două ori pe zi. Să o pui pe femeie să învețe toate crăpăturile tavanului. Să ...
- Am prins ideea, dar ce fac dacă nu are chef...
- Băi pulică, izbucni și Gerula, dacă e să te iei după cheful femeii poți să îți tai sula și să o vinzi ca amuletă. Dacă era să o convingă pe nevastă-sa nici marele nostru Scorillo, altfel bărbat galant, nu ar fi avut copil. Și ce inscripții am mai fi lăsat posterității în acest caz? Tu crezi că neamul nostru strămoșesc a fost creat de femei urmărindu-ne pe noi prin păduri sau viceversa?
- Plus că, dacă este să ne luăm după manualul de terapeutică lupercică, în caz de sterpitate a femeii remediile sunt destul de intense și necesită, cel mai adesea, spitalizare.
- Păi cum așa ?
- Uite așa. Scrie aici negru pe galben că, în caz de infertilitate se flagelează femeia. Se începe cu o doză de atac de 10-15 gârbace peste cur și apoi se continuă cu o doză de întreținere de 3-5 biciuri pe spinare până se simt primele mișcări ale piciorușelor în burta tinerei mame.
- Ia dați-mi și mie un pic manualul ceru, brusc înviorat, Gerula
- Dar cum să ridic eu mâna asupra nevestei? gemu Marcelus
- Parcă nu mă mai doare capul, ripostă și Myhna
Numai Gerula citea adâncit.
- Auzi Dara, ridică el capul din carte. Nu vrei să mai facem unul?
Telefoane
Azi pare o nouă zi de comunicare telefonică eficientă cu pacientele.
Una din ele, din Galaţi, mă sună şi se prezintă ca fiind doamna din Galaţi. Are o veste foarte bună pentru mine, respectiv faptul că a sosit. Că obstacolele, piedicile, vicisitudinile şi distanţa au fost cu persitenţă înfrânte şi că, deşi un pic mai târziu decât ar fi de dorit, este acum aici, la spital. În chiar faţa cabinetului meu. Cu telefonul în mână.
Nu apuc totuşi să-mi exprim satisfacţia pentru faptul că din toată lungimea Bărăganului ne mai desparte doar lăţimea unei uşi, că doamna îşi continuă relatarea epopeică prin verbalizarea nedumeririi pentru faptul că, aparent, nu par a fi unde se află ea.
Mă pregătesc să îi vorbesc despre faptul că nu am reuşit încă deprinderea bunului obicei de a scoate la intervale regulate capul pe uşă în speranţa dibuirii câte vreunui pacient mai moldovean, când doamna îşi continuă relatarea, un pic vexată, cu faptul că se află la etajul 2.
Deşi sunt curios să aflu de ce e la etajul 2 şi nu îmi caută cabinetul la capelă sau în podul de deasupra gheretei portarului, o informez cu simplitate că intrarea în cabinet se face totuşi, la subsol, prin uşa pe care e scris numele meu. Că de fapt uşa aceea în faţa căreia stă pironită de jumătate de oră ca-n faţa unei porţi noi şi derutante este o conspiraţie, probabil destul de prost orchestrată din moment ce propriu zis, pe uşa respectivă, nu este scris numele meu.
În aşteptarea finalizării transhumanţei doamnei spre subsol mă relaxez cu alte două telefoane.
În primul doamna din Urziceni mă întreabă când consider eu că aş putea, ar fi bine şi aş prefera să o primesc. Am răspuns simplist că luni, fără a mă gândi la gradul disturbant de ambiguitate pe care acest răspuns l-ar fi putut induce, fie şi numai pentru faptul că un an este, la urma urmei, înţesat de zile, dimineţi şi seri de luni.
Aşa că sunt, pe bună dreptate, întrebat dacă vorbesc de lunea viitoare, o întrebare care formulată într-o marţi, pare întrucâtva o întrebare capcană. Răspunsul intuitiv desigur ar ţine cont de faptul că lunea asta a trecut şi că nici măcar un specialist din Bucureşti, darămite o tireopată din Ialomiţa nu ar putea să mai ajungă la o întâlnire stabilită atât de în scurt.
Pe de altă parte termenul de lunea viitoare ar putea, atunci când va fi decriptat, cu ajutorul eventual al medicului de familie, să poate fi interpretat ca fiind vreo lune răzleţită, cândva în două săptămâni. Aşa că nu am altă alternativă decât aceea de a o trece pe doamnă prin tot acest proces cognitiv în speranţa că, de-o fi să fie drumul greu, să nu ajungă peste două marţi.
Al doilea telefon este din partea unei anonime şi se-nţelege că prin anonimă mă refer la faptul că, tura asta, nu am putut afla măcar oraşul de reşedinţă al pacientei. De fapt a fost un telefon laconic în care ea s-a interesat şi eu i-am confirmat că mâine voi fi la muncă.
Nu am apucat să-i spun că, dacă trag diseară vreun bilet la loterie sau dacă Bill Gates face demersurile de adopţie ce mi-ar permite să-i spun „tată” este posibil totuşi să întărzii....
Una din ele, din Galaţi, mă sună şi se prezintă ca fiind doamna din Galaţi. Are o veste foarte bună pentru mine, respectiv faptul că a sosit. Că obstacolele, piedicile, vicisitudinile şi distanţa au fost cu persitenţă înfrânte şi că, deşi un pic mai târziu decât ar fi de dorit, este acum aici, la spital. În chiar faţa cabinetului meu. Cu telefonul în mână.
Nu apuc totuşi să-mi exprim satisfacţia pentru faptul că din toată lungimea Bărăganului ne mai desparte doar lăţimea unei uşi, că doamna îşi continuă relatarea epopeică prin verbalizarea nedumeririi pentru faptul că, aparent, nu par a fi unde se află ea.
Mă pregătesc să îi vorbesc despre faptul că nu am reuşit încă deprinderea bunului obicei de a scoate la intervale regulate capul pe uşă în speranţa dibuirii câte vreunui pacient mai moldovean, când doamna îşi continuă relatarea, un pic vexată, cu faptul că se află la etajul 2.
Deşi sunt curios să aflu de ce e la etajul 2 şi nu îmi caută cabinetul la capelă sau în podul de deasupra gheretei portarului, o informez cu simplitate că intrarea în cabinet se face totuşi, la subsol, prin uşa pe care e scris numele meu. Că de fapt uşa aceea în faţa căreia stă pironită de jumătate de oră ca-n faţa unei porţi noi şi derutante este o conspiraţie, probabil destul de prost orchestrată din moment ce propriu zis, pe uşa respectivă, nu este scris numele meu.
În aşteptarea finalizării transhumanţei doamnei spre subsol mă relaxez cu alte două telefoane.
În primul doamna din Urziceni mă întreabă când consider eu că aş putea, ar fi bine şi aş prefera să o primesc. Am răspuns simplist că luni, fără a mă gândi la gradul disturbant de ambiguitate pe care acest răspuns l-ar fi putut induce, fie şi numai pentru faptul că un an este, la urma urmei, înţesat de zile, dimineţi şi seri de luni.
Aşa că sunt, pe bună dreptate, întrebat dacă vorbesc de lunea viitoare, o întrebare care formulată într-o marţi, pare întrucâtva o întrebare capcană. Răspunsul intuitiv desigur ar ţine cont de faptul că lunea asta a trecut şi că nici măcar un specialist din Bucureşti, darămite o tireopată din Ialomiţa nu ar putea să mai ajungă la o întâlnire stabilită atât de în scurt.
Pe de altă parte termenul de lunea viitoare ar putea, atunci când va fi decriptat, cu ajutorul eventual al medicului de familie, să poate fi interpretat ca fiind vreo lune răzleţită, cândva în două săptămâni. Aşa că nu am altă alternativă decât aceea de a o trece pe doamnă prin tot acest proces cognitiv în speranţa că, de-o fi să fie drumul greu, să nu ajungă peste două marţi.
Al doilea telefon este din partea unei anonime şi se-nţelege că prin anonimă mă refer la faptul că, tura asta, nu am putut afla măcar oraşul de reşedinţă al pacientei. De fapt a fost un telefon laconic în care ea s-a interesat şi eu i-am confirmat că mâine voi fi la muncă.
Nu am apucat să-i spun că, dacă trag diseară vreun bilet la loterie sau dacă Bill Gates face demersurile de adopţie ce mi-ar permite să-i spun „tată” este posibil totuşi să întărzii....
Rolul femeii în cinematografia secolului XXI
Căutând online un serial nou la care să mă uit, în aşteptarea concediului următor, constat un fapt tulburător, respectiv acela că, din diferite motive, legate probabil de ceea ce s-ar numi corectitudine politică, o groază de producţii moderne, de la thrillere, seriale de acţiune la filme poliţiste, au ca erou principal câte o femeie, nervoasă, înarmată şi probabil letală.
De la prinţese vikinge capabile să cresteze cu securea bălălăii din jur, la detective mici şi mai nărăvaşe din picioare ca nişte asini loviţi de streche, serialele moderne încearcă să inoculeze în mintea fetiţelor şi viitorilor lor parteneri faptul că locul femeii nu mai este la cratiţă decât în contextul în care aceasta se dovedeşte necesară pentru retuşarea fizionomiei misoginilor din jur cu teflonul.
Ca şi cum asta nu ar fi în sine supărător, comportamentul ulterior al superfemeilor şaoline nu este dublat de agreabila propensitate spre viol, scuipat sau grataj inghinal la care 100 de ani de cinematografie de succes ne-ar fi îndreptăţit.
Se ştie că prin comparaţie cu femeile noi bărbaţii ne naştem cu puţine.
Avem un creier ceva mai mare (dacă socotim şi calota), dezvoltat din păcate în slujba, contemplarea şi coordonarea genitală.
Sacrificăm timp, energie şi convenienţe sociale pentru curăţarea periodică a gâtlejului şi confirmarea palpatorie, eventual rearanjarea ordonată a testiculelor.
Ne certăm fără motiv şi ne batem cu cei cu care ne certăm, numai şi numai pentru că şi ei fac la fel. Nu ne putem apoi la bere aminti exact motivele care ne-au făcut să ne luăm la trosneală mai mult decât ne-am aminti de lista pentru piaţă a nevestei.
Avem trupuri mari, pentru că le hrănim cu bere, şpriţ şi tocătură, trupuri care rezistă la palme, picioare şi topoare, deşi fragile pe alocuri la cicăleală şi discuţii serioase.
Este firesc în context să ne aşteptăm ca măcar din această perspectivă arta cinematografică să ne facă dreptate.
Vrem ca asasinii să se pişe din picioare, pe psihopaţi să- i doară-n cur dacă colacul toaletei este ridicat sau nu şi cel puţin un pumn în cap să fie dat bătrâneşte, de la înălţime.
În loc de asta ni se servesc seriale în care câte o fetişcană, incapabilă în viaţa cotidiană să mestece mămăliga dacă e vârtoasă, îşi tot îndeasă condurul mărimea 36 în curul vreunui răufăcător atât de mare că, până la întâlnirea cu detectiva, trecea prin uşi doar uns cu lubrefiant. Sau câte vreo prinţesă războinică luând la palme bărbaţi apatici de parcă şi-ar fi uitat OBurile în torpedoul cailor necum vreo justiţiară care, în loc să tocănească răufăcătorii spre o moarte cu adevărat dureroasă, îi tot cârpeşte cu manichiura cu floricele peste bărbiile nerase.
Măcar dacă e pe din astea, să fie bâlci până la capăt.
Există atâţia actori talentaţi, mari şi disponibili. Hai să îi arătăm cum ştiu şi ei să se certe pentru câte-o fustiţă înflorată pe care şi-o doresc amândoi, cum ştiu să pregătească un bal de neuitat sau cum încearcă, poate cam stîngaci, să alăpteze.
Că sincer, ăla ar fi un serial de urmărit...
De la prinţese vikinge capabile să cresteze cu securea bălălăii din jur, la detective mici şi mai nărăvaşe din picioare ca nişte asini loviţi de streche, serialele moderne încearcă să inoculeze în mintea fetiţelor şi viitorilor lor parteneri faptul că locul femeii nu mai este la cratiţă decât în contextul în care aceasta se dovedeşte necesară pentru retuşarea fizionomiei misoginilor din jur cu teflonul.
Ca şi cum asta nu ar fi în sine supărător, comportamentul ulterior al superfemeilor şaoline nu este dublat de agreabila propensitate spre viol, scuipat sau grataj inghinal la care 100 de ani de cinematografie de succes ne-ar fi îndreptăţit.
Se ştie că prin comparaţie cu femeile noi bărbaţii ne naştem cu puţine.
Avem un creier ceva mai mare (dacă socotim şi calota), dezvoltat din păcate în slujba, contemplarea şi coordonarea genitală.
Sacrificăm timp, energie şi convenienţe sociale pentru curăţarea periodică a gâtlejului şi confirmarea palpatorie, eventual rearanjarea ordonată a testiculelor.
Ne certăm fără motiv şi ne batem cu cei cu care ne certăm, numai şi numai pentru că şi ei fac la fel. Nu ne putem apoi la bere aminti exact motivele care ne-au făcut să ne luăm la trosneală mai mult decât ne-am aminti de lista pentru piaţă a nevestei.
Avem trupuri mari, pentru că le hrănim cu bere, şpriţ şi tocătură, trupuri care rezistă la palme, picioare şi topoare, deşi fragile pe alocuri la cicăleală şi discuţii serioase.
Este firesc în context să ne aşteptăm ca măcar din această perspectivă arta cinematografică să ne facă dreptate.
Vrem ca asasinii să se pişe din picioare, pe psihopaţi să- i doară-n cur dacă colacul toaletei este ridicat sau nu şi cel puţin un pumn în cap să fie dat bătrâneşte, de la înălţime.
În loc de asta ni se servesc seriale în care câte o fetişcană, incapabilă în viaţa cotidiană să mestece mămăliga dacă e vârtoasă, îşi tot îndeasă condurul mărimea 36 în curul vreunui răufăcător atât de mare că, până la întâlnirea cu detectiva, trecea prin uşi doar uns cu lubrefiant. Sau câte vreo prinţesă războinică luând la palme bărbaţi apatici de parcă şi-ar fi uitat OBurile în torpedoul cailor necum vreo justiţiară care, în loc să tocănească răufăcătorii spre o moarte cu adevărat dureroasă, îi tot cârpeşte cu manichiura cu floricele peste bărbiile nerase.
Măcar dacă e pe din astea, să fie bâlci până la capăt.
Există atâţia actori talentaţi, mari şi disponibili. Hai să îi arătăm cum ştiu şi ei să se certe pentru câte-o fustiţă înflorată pe care şi-o doresc amândoi, cum ştiu să pregătească un bal de neuitat sau cum încearcă, poate cam stîngaci, să alăpteze.
Că sincer, ăla ar fi un serial de urmărit...
Merțanul domnului Bozo
Nimic nu consolidează mai bine relația între o mamă și fiul ei decât micile cadouri.
O astfel de mamă este și doamna Rovana Plumb, una din mințile ascuțite și capacitățile indiscutabile ale partidului social democrat, femeie de bărbat, mamă de băieți, președintă de organizații, conducătoare de ministere și baroneasă de treabă.
Pentru băieții ei, politicește vorbind, doamna Plumb nu a reușit mare lucru.
Țara este sleită după atâția ani de cârmuire ai dânsei și ai colegilor dumneaei, sărăcită de jafurile co-baronilor doamnei și, câtă vreme nu au de gând să se spânzure cu toții, săracă în oportunități de dezvoltare ale tinerilor.
Mai mult perspective de progres viitor, câtă vreme morții din Teleorman și bețivii din Vaslui pot fi mobilizați periodic la vot alături de PSD, nu prea sunt.
Ca urmare mama din doamna Plumb s-a hotărât să aline durerea și dezamăgirea de pe chipul mezinului său Răzvan cu o mică zdrăngănea pe care acesta și-o dorea de mult, respectiv un Mercedes S Coupe 65 AMG.
La cei 240000 de euro preț de catalog susnumita mașinuță este destul de bună. Bate se pare orice Fiat și, cel puțin din punct de vedere al puterii și siguranței, este decentă. O mașinuță tocmai bună pentru următorii doi trei ani de evitare a transportului urban de către tânărul baronaș.
Pentru că domnul Răzvan Plumb este un om extrem de ocupat, cu multe drumuri.
La cei 23 de ani ai săi omul este deja un nume în afacerile (citez) ”cu carne” în care, conform declarațiilor proprii, posedă două firme (probabil una galbenă cu font albastru și alta albă cu litere negre).
Dar oricât de fructuoasă și de bănoasă este activitatea tânărului mastermind al afacerilor cu tocătură, ceea ce frapează în mod pozitiv la el este faptul că tot acest succes capitalist și anteprenorial nu îl sleiește din ceea ce pare din exterior a fi o complexă viață de lux și rafinament.
Excursii prin Europa, mașini bengoase schimbate o dată cu venirea sau plecarea păsărilor migratorii, plimbărele cu elicopterul și femeiuști capabile se pare a trece, atunci când simt mirosul de piele nouă dintr-o mașină, peste asemănarea cu clovnul Bozo de la care tânărul Răzvan își trage de altfel și porecla.
Oameni lipsiți de sentimente, de înțelegere umană și de bun simț, paranoici ai aritmeticii tind să vocifereze acum când pozele micuțului tăncușor Mercedes au apărut pe internet cu Bozo la turelă, că de fapt, dacă ai pune cap la cap salariile mamei, copiilor, soțului, neamurilor și a vecinilor de peste drum ai doamnei politician, tot nu s-ar strânge o sumă suficientă cât să achiziționezi măcar jumătatea dreaptă a bolidului. Și că gestul de a plăti integral, cash, acest vehicul atât de adecvat unui spirit tânăr, s-ar fi făcut cu bani negri și nu cu șprințare cărămizi din bancnote verzulii.
Nu aș putea fi mai îngrețoșat de aceste presupuneri nedemne ale unora din concetățenilor mei care iată, subevaluează grav capacitatea de a economisi a unei femei politice hotărâte ca, din timp în timp, să se asigure de faptul că mezinul poate ieși în lume cu decență.
În plus ceea ce nu înțeleg detractorii este faptul că achiziționarea unui astfel de automobil este de fapt un imbold dat economiei naționale. Numai niște miopi nu văd că numai din cei 15 litri la suta de kilometri (în context de rulaj de normalitate cu 200 la oră) se vor plăti accize suficient cât pentru pensioarele a doi trei lucrători agricoli tomnateci din oricare din bazinele electorale ale PSD.
Mă bucur pentru doamna Rovana Plumb dar mai ales pentru tânărul Bozo căruia, dacă ar fi silit să se dea pe străzi cu Supernova, să își facă concediile prin 2 Mai și să se dea cu telegondola în loc de elicopter, i-ar veni probabil mult mai greu să găsească domnișoare plăcute și dezinteresate.
O astfel de mamă este și doamna Rovana Plumb, una din mințile ascuțite și capacitățile indiscutabile ale partidului social democrat, femeie de bărbat, mamă de băieți, președintă de organizații, conducătoare de ministere și baroneasă de treabă.
Pentru băieții ei, politicește vorbind, doamna Plumb nu a reușit mare lucru.
Țara este sleită după atâția ani de cârmuire ai dânsei și ai colegilor dumneaei, sărăcită de jafurile co-baronilor doamnei și, câtă vreme nu au de gând să se spânzure cu toții, săracă în oportunități de dezvoltare ale tinerilor.
Mai mult perspective de progres viitor, câtă vreme morții din Teleorman și bețivii din Vaslui pot fi mobilizați periodic la vot alături de PSD, nu prea sunt.
Ca urmare mama din doamna Plumb s-a hotărât să aline durerea și dezamăgirea de pe chipul mezinului său Răzvan cu o mică zdrăngănea pe care acesta și-o dorea de mult, respectiv un Mercedes S Coupe 65 AMG.
La cei 240000 de euro preț de catalog susnumita mașinuță este destul de bună. Bate se pare orice Fiat și, cel puțin din punct de vedere al puterii și siguranței, este decentă. O mașinuță tocmai bună pentru următorii doi trei ani de evitare a transportului urban de către tânărul baronaș.
Pentru că domnul Răzvan Plumb este un om extrem de ocupat, cu multe drumuri.
La cei 23 de ani ai săi omul este deja un nume în afacerile (citez) ”cu carne” în care, conform declarațiilor proprii, posedă două firme (probabil una galbenă cu font albastru și alta albă cu litere negre).
Dar oricât de fructuoasă și de bănoasă este activitatea tânărului mastermind al afacerilor cu tocătură, ceea ce frapează în mod pozitiv la el este faptul că tot acest succes capitalist și anteprenorial nu îl sleiește din ceea ce pare din exterior a fi o complexă viață de lux și rafinament.
Excursii prin Europa, mașini bengoase schimbate o dată cu venirea sau plecarea păsărilor migratorii, plimbărele cu elicopterul și femeiuști capabile se pare a trece, atunci când simt mirosul de piele nouă dintr-o mașină, peste asemănarea cu clovnul Bozo de la care tânărul Răzvan își trage de altfel și porecla.
Oameni lipsiți de sentimente, de înțelegere umană și de bun simț, paranoici ai aritmeticii tind să vocifereze acum când pozele micuțului tăncușor Mercedes au apărut pe internet cu Bozo la turelă, că de fapt, dacă ai pune cap la cap salariile mamei, copiilor, soțului, neamurilor și a vecinilor de peste drum ai doamnei politician, tot nu s-ar strânge o sumă suficientă cât să achiziționezi măcar jumătatea dreaptă a bolidului. Și că gestul de a plăti integral, cash, acest vehicul atât de adecvat unui spirit tânăr, s-ar fi făcut cu bani negri și nu cu șprințare cărămizi din bancnote verzulii.
Nu aș putea fi mai îngrețoșat de aceste presupuneri nedemne ale unora din concetățenilor mei care iată, subevaluează grav capacitatea de a economisi a unei femei politice hotărâte ca, din timp în timp, să se asigure de faptul că mezinul poate ieși în lume cu decență.
În plus ceea ce nu înțeleg detractorii este faptul că achiziționarea unui astfel de automobil este de fapt un imbold dat economiei naționale. Numai niște miopi nu văd că numai din cei 15 litri la suta de kilometri (în context de rulaj de normalitate cu 200 la oră) se vor plăti accize suficient cât pentru pensioarele a doi trei lucrători agricoli tomnateci din oricare din bazinele electorale ale PSD.
Mă bucur pentru doamna Rovana Plumb dar mai ales pentru tânărul Bozo căruia, dacă ar fi silit să se dea pe străzi cu Supernova, să își facă concediile prin 2 Mai și să se dea cu telegondola în loc de elicopter, i-ar veni probabil mult mai greu să găsească domnișoare plăcute și dezinteresate.
Tehnocrații și mărirea salarială
Aflăm cu toții, de la liderul sindical al Sanitas, ceea ce o parte din noi bănuiam, respectiv faptul că legea prin care se creșteau salariile în sistemul medical românesc nu este, conform guvernului tehnocrat, sustenabilă.
Ca urmare termenul acesteia de implementare a fost amânat până la pulivară.
Un guvern tehnocrat care se respectă nu poate atinge culmile înalte ale tehnocrației multilateral dezvoltate apucându-se să crească salariile fomiștilor; ba, dacă ar fi să ne luăm după declarațiile programatice și magistrale ale ministrului de finanțe, acestea ar trebui de fapt scăzute până la stimulanta (pentru economie) sumă de doi lei.
Și nu există nici un fel de conjunctură externă (scădere preț țiței) sau internă (creștere economică) care să schimbe această realitate a tehnocrației românești.
Știu că este greu de crezut că un guvern de o competență agresivă, cum a fost guvernul trecut, ar fi putut genera o lege nesustenibilă și că pare de asemenea incredibil ca un om ca VV Ponta ar fi putut să facă vreodată o promisiune fără acoperire.
Dar iată că realitatea arată că sporul salarial așteptat va fi strict sub forma monedei naționale botswaneze, înfiptă ca de obicei în părțile moi ale medicilor, asistentelor și celorlalți tolomaci care încarcă cu costuri, deci ineficiență, sistemul.
Într-o țară în care primarii devalizează zeci de milioane de euro, industriașii deștepți primesc subvenții, contracte de asfaltare și de înnoire periodică a bordurilor, în care mulți potentați plătesc pe venit doar comisioanele pentru tranzacții off shore, dar nu impozite, iată că sporirea cu câteva procente a salariilor de mizerie ale medicilor și asistentelor nu trece de imensa competență și viziune benefică pentru țară a lui Cioloș.
Acuma poate o să par extrem de stângist, lipsit de viziune și limitat din punct de vedere macroeconomic dar din perspectiva mea aș considera că susnumitul binefăcător al patriei, ca și restul competenților cu salarii mari din Palatul Victoria ar putea să își ia cu ei proiectele de eficientizare economică prin sărăcirea suplimentară a unei populații deja sărace și să își caute angajamente mai potrivite pentru aptitudinile și viziunea lor, de exemplu prin fabricile de teniși din Taiwan sau cele de tricouri din Indonezia și să o facă pe tehnocrații acolo până le-or înfinge ăia bambusul în cur când se va încerca să se explice faptul că suplimentarea orezului la pauza de masă este nesustenibilă economic.
Ca urmare termenul acesteia de implementare a fost amânat până la pulivară.
Un guvern tehnocrat care se respectă nu poate atinge culmile înalte ale tehnocrației multilateral dezvoltate apucându-se să crească salariile fomiștilor; ba, dacă ar fi să ne luăm după declarațiile programatice și magistrale ale ministrului de finanțe, acestea ar trebui de fapt scăzute până la stimulanta (pentru economie) sumă de doi lei.
Și nu există nici un fel de conjunctură externă (scădere preț țiței) sau internă (creștere economică) care să schimbe această realitate a tehnocrației românești.
Știu că este greu de crezut că un guvern de o competență agresivă, cum a fost guvernul trecut, ar fi putut genera o lege nesustenibilă și că pare de asemenea incredibil ca un om ca VV Ponta ar fi putut să facă vreodată o promisiune fără acoperire.
Dar iată că realitatea arată că sporul salarial așteptat va fi strict sub forma monedei naționale botswaneze, înfiptă ca de obicei în părțile moi ale medicilor, asistentelor și celorlalți tolomaci care încarcă cu costuri, deci ineficiență, sistemul.
Într-o țară în care primarii devalizează zeci de milioane de euro, industriașii deștepți primesc subvenții, contracte de asfaltare și de înnoire periodică a bordurilor, în care mulți potentați plătesc pe venit doar comisioanele pentru tranzacții off shore, dar nu impozite, iată că sporirea cu câteva procente a salariilor de mizerie ale medicilor și asistentelor nu trece de imensa competență și viziune benefică pentru țară a lui Cioloș.
Acuma poate o să par extrem de stângist, lipsit de viziune și limitat din punct de vedere macroeconomic dar din perspectiva mea aș considera că susnumitul binefăcător al patriei, ca și restul competenților cu salarii mari din Palatul Victoria ar putea să își ia cu ei proiectele de eficientizare economică prin sărăcirea suplimentară a unei populații deja sărace și să își caute angajamente mai potrivite pentru aptitudinile și viziunea lor, de exemplu prin fabricile de teniși din Taiwan sau cele de tricouri din Indonezia și să o facă pe tehnocrații acolo până le-or înfinge ăia bambusul în cur când se va încerca să se explice faptul că suplimentarea orezului la pauza de masă este nesustenibilă economic.
Pluripartitism românesc
Oameni ca Adrian Videanu, Elena Udrea, Nicuşor Constantinescu, Radu Mazăre, Varujan Vosganian, Relu Fenechiu şi alții ne arată beneficiile pluripartitismului.
Ca şi în savana africană şi în nişa economiei româneşti există prădători de diferite talii şi coloraturi, perfect adaptați sistemului ecologic local, cu bizonei păscând liniştiți din peturi, mugind în acordul televiziunilor, dând cu copituța din 4 in 4 ani la urne şi depunându-si luna de lună ca taxe si impozite pieile tot mai jigărite, numai bune pentru ca prădători socialdemocrați, hiene liberale sau crocodili populişti să devoreze tot, de la subvenții, la şpăgi, bani publici deturnați sau alte delicatese financiare.
Ar fi jenant dacă hoțimea din țară ar reprezenta un singur curent politic dar mai ales ar fi greu de asigurat reprezentativitatea tuturor şmecherilor, şmenarilor, poltronilor, hoțomanilor, băieților deştepti şi baronilor fără un sistem solid cu mai multe partide.
Căci ce vină au mafioții cu vederi de dreapta să trăiască într-o țară în care ar fura doar PSD şi de ce bandiții cu sentimente socialdemocrate să fie siliți să intre în PDL?
Cu fiecare fost lider, şef de partid, fost ministru sau potentat local ce ia calea bulăului mândria mea de a fi membru al sistemului democratic românesc creşte ca sula taurului la auzul tălangilor.
Ca şi în savana africană şi în nişa economiei româneşti există prădători de diferite talii şi coloraturi, perfect adaptați sistemului ecologic local, cu bizonei păscând liniştiți din peturi, mugind în acordul televiziunilor, dând cu copituța din 4 in 4 ani la urne şi depunându-si luna de lună ca taxe si impozite pieile tot mai jigărite, numai bune pentru ca prădători socialdemocrați, hiene liberale sau crocodili populişti să devoreze tot, de la subvenții, la şpăgi, bani publici deturnați sau alte delicatese financiare.
Ar fi jenant dacă hoțimea din țară ar reprezenta un singur curent politic dar mai ales ar fi greu de asigurat reprezentativitatea tuturor şmecherilor, şmenarilor, poltronilor, hoțomanilor, băieților deştepti şi baronilor fără un sistem solid cu mai multe partide.
Căci ce vină au mafioții cu vederi de dreapta să trăiască într-o țară în care ar fura doar PSD şi de ce bandiții cu sentimente socialdemocrate să fie siliți să intre în PDL?
Cu fiecare fost lider, şef de partid, fost ministru sau potentat local ce ia calea bulăului mândria mea de a fi membru al sistemului democratic românesc creşte ca sula taurului la auzul tălangilor.
Les neiges d’antan sont ici
Urmare a eforturilor factorilor responsabili, curtea interioară și aleile de acces din institutul de endocrinologie arată zilele acestea ca o capcană de gheață pentru persoanele cu vederea scăzută, sistemul extrapiramidal deficitar și oasele slabe, în principal pentru puternicul detașament de babe cu osteoporoză și de pacienți cu hiperparatiroidism care s-ar îndrepta spre intrarea străjuită de o rampă, utilizabilă zilele acestea și pentru concursuri de bob.
Plecând de la ghinionul hivernal al ninsorii, teritoriul sacru al institutului s-a văzut săptămâna trecută violat de miliade de fulgi de zăpadă rezultând în ceea ce specialiștii numesc troiene și, ca urmare a acestui fapt luni dimineața, când unii din medicii mai matinali veniți din Tunari au dat să intre în incintă, aceștia au putut să constate că aceasta arăta, minus renii și haitele de lupi, ca tundra siberiană.
Nimic totuși la care un 4x4 de producție coreeană și o pereche de bocanci nemțești să nu facă față.
Interesându-mă de motivele bizare pentru care colegele mele în frunte cu doamna manager nu au venit să dea zăpada peste week end, lăsând se pare această feminină activitate pe umerii gârboviți de griji și de frământări metafizice ale personalului masculin necalificat al instituției, mi s-a răspuns printr-un ridicat din umeri extrem de sugestiv în ceea ce privește atitudinea mioritică a poporului nostru în fața înzăpezirii.
A spune că nu s-a greblat relativ zăpada în restul zilei nu ar fi deloc corect din partea mea și este adevărat că în lipsa acestei activități de valoare ar fi existat riscul ca gerul și înghețul să fi rezultat într-o suprafață alunecoasă dar netedă, capabilă a permite adaptarea gleznelor victimelor cu osteoporoză.
Așa, prin bătucirea pe alocuri, datul în dorul lelii și păstrarea crestelor de nea după coturi s-a reușit să se organizeze un plai al vînătorii de natură a prinde și vânat mai de soi, cu oase aparent dure, gen acromegali, hipertiroidieni, obezi și, într-o zi bună chiar vreun rezident mai hăbăuc.
Nu pot să nu străbat curtea, cu inima ca un purice și cu concentrare la maxim, fără să mă gândesc la papagalii și molâii de occidentali care și după banala spălare pe jos a vreunui coridor pun tot felul de anunțuri de tip ”Atenție, alunecos” de parcă genul acesta de cultură de eprubetă poate vreodată rezulta în selecția naturală adecvată care trebuie aplicată tăntălăilor, neatenților, împiedicaților și celor cu oase fragile.
Presupun că în lipsa unei intervenții directe a puternicului detașament spiritual al Insitutului, în frunte cu popa, în vederea convingerii Bărbosului cel mare să trimită un dezgheț situația nu se va schimba cu una cu două, dacă luăm în considerare propensitatea către odihnă și contemplare a personalului nostru expert în deszăpezire, acum că întărirea zăpezii a dus această activitate în zona târnăcoapelor și cazmalelor de oțel.
Dar încă este bine.
Pentru că tot în această perioadă a anului se va deschide și sezonul de țurțuri la care cu toții, de la portar la profesor suntem expuși.
Băcanu din Buzău
O doamnă îmi face onoarea de a mă suna. Conținutul discursului ei telefonic nu este întru totul inteligibil, dar există elemente care mă fac să înțeleg faptul că doreşte o consultație.
Întrucât sunt trezit din somn de foarte puțină vreme reacționez destul de amorf, fapt sesizat de femeie, care îşi opreşte perorația anchetând scurt "ştiți cu cine vorbiți?".
Un răspuns sincer ar fi putut să se refere la momentul imediat dinainte ca telefonul să sune, moment în care vorbeam cu alegătorii într-unul din visele de calitate în care sunt extrem de activ politiceşte, dar genul acesta de sinceritate este adesea înțeleasă greşit de clientelă, aşa că răspund politicos că nu aş putea răspunde la asta nici sub tortură. Că la urma urmei a pus degetul pe rană şi a identificat unul din motivele pentru care eu nu o sun niciodată.
Cu profunzimea, grandoarea şi precizia cu care Ludovic al 14-lea se prezenta ca fiind regele soare, femeia îmi răspunde afirmând că este Băcanu din Buzău. Rivalii dintotdeauna a Mavrocordaților din Bucureşti.
Stau să analizez implicațiile. Sunt profunde şi îmi place să cred că este sigură de asta. Sper să nu fie de fapt Ionescu din Lehliu, pusă pe şotii.
Îmi asum acest risc şi nu mai comentez. Acum că ştiu de unde s-o iau lucrurile au coerența necesară, aşa că o asigur de solicitudinea lui Cucu din Bucureşti şi o invit la castelul meu de pe bulevardul Aviatorilor la proxima ocazie în care Buzăul s-ar despărți de ea...
Întrucât sunt trezit din somn de foarte puțină vreme reacționez destul de amorf, fapt sesizat de femeie, care îşi opreşte perorația anchetând scurt "ştiți cu cine vorbiți?".
Un răspuns sincer ar fi putut să se refere la momentul imediat dinainte ca telefonul să sune, moment în care vorbeam cu alegătorii într-unul din visele de calitate în care sunt extrem de activ politiceşte, dar genul acesta de sinceritate este adesea înțeleasă greşit de clientelă, aşa că răspund politicos că nu aş putea răspunde la asta nici sub tortură. Că la urma urmei a pus degetul pe rană şi a identificat unul din motivele pentru care eu nu o sun niciodată.
Cu profunzimea, grandoarea şi precizia cu care Ludovic al 14-lea se prezenta ca fiind regele soare, femeia îmi răspunde afirmând că este Băcanu din Buzău. Rivalii dintotdeauna a Mavrocordaților din Bucureşti.
Stau să analizez implicațiile. Sunt profunde şi îmi place să cred că este sigură de asta. Sper să nu fie de fapt Ionescu din Lehliu, pusă pe şotii.
Îmi asum acest risc şi nu mai comentez. Acum că ştiu de unde s-o iau lucrurile au coerența necesară, aşa că o asigur de solicitudinea lui Cucu din Bucureşti şi o invit la castelul meu de pe bulevardul Aviatorilor la proxima ocazie în care Buzăul s-ar despărți de ea...
Datul zăpezii prin Dacia ocupată
Zgomotul hârșâit nu numai că persista de câteva minute bune dar părea a se apropia implacabil de intrarea de la colibă sugerând că sursa lui nu era vreo sălbăticiune orbecăind în zăpadă, vreun viezure săpând orbește prin zăpadă sau vreun mânz căutând vreo varză sub stratul de omăt ci ceva mult mai deliberat și parșiv, urmând un plan diabolic de a pătrunde în coliba familie.
Enervat de trezirea aceasta un pic prea abruptă Gerula împinse deoparte burduful pe jumătate gol de pe piept și, încercând ca prin clipire repetată să gonească constelația orbitoare de stele ce dănțuiau sub pleoape se ridică cu perseverența unui vițel proaspăt fătat din pat.
Era rău la marginea patului, așa că pe moment dacul se opri, ca o triremă cu ancora încă neridicată, să cugete.
- Fă, vezi și tu cine e afară, mormăi el ușor neinteligibil în general, dar cu atât mai mult pentru Dara care, acoperită de piei sforăia mai netulburată decât o ursoaică hibernând cu gura deschisă.
”Dormi, adormite-ar Zamolxe, da’ ieri nu îți tăcea fleanca aia, de parcă erai un dracon uitat în crivăț” medită bărbatul. Și într-adevăr amintirea vorbelor consoartei sale, începute din primul moment în care desfundase burduful, îl convinseră repede de faptul că, minus că afară s-ar dovedi a fi vreun pâlc de costoboci ieșiți la jaf și violat, trezirea femeii nu este o mișcare atât de înțeleaptă.
Și că de fapt și un raid costobocic decurge mai plăcut în lipsa cicălelii.
”Ei, lasă, dacă nu vă satur eu” începu dacul nostru să se trezească acum că mâna lui strângea în pumn falxul. ”Pe meleag strămoșesc v-a scurmat în cur să veniți, las că vă dă tataia binețe acuma” continuă el să murmure printre dinți luptându-se cu zăvorul.
Revărsată brusc peste pupilele lui Gerula lumina orbitoare a dimineții de iarnă câștigă prima repriză a luptei cu acestea; îi trebuiră câteva secunde până ce, reorganizate, pupilele se deschiseră suficient cât să îl lase să întrezărească o priveliște nemaivăzută.
- Bună dimineața, tata socru, se auzi vocea voioasă și mediteraneană a lui Marcelus
Decupat în soarele orbitor al dimineții silueta romanului prindea din ce în ce mai mult contur.
Oftând Gerula constată că, din nou, nevrednicul său ginere se împopoțonase cu mantia lui pe care Myhna o spăla zi de zi și că, deși atât de matinal, homălăul tot avusese timp să își așese și să își pieptene buclele și să își taie, cum făcea zi de zi, tuleiele jenante care îi creșteau pe față.
- Ce pula mea faci aici, salută și Gerula la rândul lui, uitându-se cu uimire la instrumentul nemaivăzut de care se sprijinea Marcelus, dar mai ales la priveliștea complet inedită și neobișnuită a unei cărări prin omăt.
- Am ieșit la zăpadă, ce altceva, răspunse vesel romanul. Chiar mă gândeam și eu cât o să îți mai ia să apari și dumneata. Unde e lopata ?
- Lo... ce ?
- Păi voi dacii liberi cu ce dați zăpada ?
- Să dăm zăpada ? Cum adică să dăm zăpada și de ce ?
Ca de obicei când exista o confruntare între două civilizații milenare, romanul se simțea un pic încurcat. Se considerase dintotdeauna un om convingător, cu o retorică pentru care luase atât de multe distincții la școală și totuși, mai ales atunci când polemiza cu Gerula pe marginea indicatoarelor, băii, impozitelor, bătutului femeii și a celorlalte mici diferențe dintre ei, nu părea să înregistreze vreodată vreun progres semnificativ.
Și, judecând după aspectul troienit al davei, se părea că nici datul zăpezii nu era unul din aspectele asupra căruia un dac și un roman s-ar înțelege cu ușurință.
- Păi nu te deranjează că nu poți să ieși din casă ? Mai ales după o vântoasă ca aia de aseară?
Gerula cumpăni o secundă răspunsul.
- Nu.
- Și nu este mai bine să fie drumurile desfundate, în caz de vreo urgență sau dacă, de exemplu, îți aduci aminte de vreo factură?
Gerula se scărpină cu finețe la cușmă.
- Nu.
Ușor derutat Marcelus se sprijini în lopată și insistă
- Adică voi stați așa și vă uitați cum se pune zăpada ?
Din nou dacul se gândi o clipă.
- Da.
Oftând Marcelus reluă îngândurat, deși cu un pic mai puțină râvnă ca până atunci, să îndepărteze zăpada din curtea lui Gerula.
- Uite, Marcelus care este treaba cu zăpada. Nu știu cum este la voi, că voi ce să zic sunteți din ăștia, cum le zice, occidentali și voi faceți lucrurile altfel. Dar la noi bătrânii noștri se jură că zăpada se topește singură. Practic noi știm că dacă stăm la fereastră și sorbim un burdufel două de vin, după un timp nu mai este zăpadă deloc pe afară
- Dar până atunci ce faceți, oamenilor? Ce faci dacă trebuie să te duci până în centru davei
- Da ce treabă avem noi acolo? Ce crezi că noi organzăm parade gay de frezați și spilcuiți ca voi?
- Păi uite, de exemplu vi se termină vinul.
Privirea lui Gerula deveni aspră.
- Taci fiule, nici în glumă să nu vorbim de o asemenea nenorocire. Păi în primul rând tu știi odaia aia mare din fund...
- Biroul, nu ?
- Nu știu de ce îi tot zici tu birou și nu că mi-a fost rușine da mi-a fost silă să te mai întreb și asta. Dar mă rog, birou vrei să îi zici, birou îi zic și eu. Ei, orice dac care se respectă, îndeosebi noi dacii liberi, umplem biroul acesta din primul moment în care ultima barză a dispărut de pe cer cu burdufe de vin și mied, tocmai pentru a evita astfel de necaz.
- Dar dacă totuși terminați băutura?
- Marcelus, asta s-a întâmplat doar o dată. Acum vreo 10 ani a venit într-adevăr o iarnă grea de tot.
- A, țin minte tată, a fost cod galben și la Roma.
- Băi berbecus, încetează o dată cu codurile astea de care tot vorbești că o să îl înveți și pe nepotu-meu să vorbească așa de o să îl ia toată dava la șuturi în cur, cât de dacoroman o să vrei să îl faci. Ningea, băi, că noi așa zicem când ninge. Mă rog, în iarna aia începuse să se cam termine, mai ales miedul pentru dimineața și a fost nevoie să trimitem muierile după altul. Și a fost într-adevăr necaz mare, pe vreo două le-au mâncat lupii, pe soacră-mea am găsit-o după casă prin aprilie, proaspătă și frumoasă de ziceai că de-abia murise. Dar drama mare a fost că celelalte s-au întors cu marfă acrită, nemaivorbind cât au cheltuit pe brățări și cercei.
- Dar eu, tată, o iubesc pe Myhna și nu vreau să o trimit prin nămeți.
”Nevolnic bărbat a mai găsit fi-mea” cugetă Gerula, scărpinându-se cu falxul între omoplați
- Normal că o iubești fiule, că ești la primele violuri. Și eu am iubit-o pe a mea când eram tânăr și cu somnul greu, dar așteaptă și tu să încasezi prima sută de mii de cuvinte măcănite în ureche și ai să vezi că o să o trimiți și pe munte, iarna, după zmeură.
- În plus țin și la mama Dara, nu aș vrea să pățească ceva
- Ei, știi ceva, chiar așa de prostănac nu am crezut că ești. Cum pula mea ați cucerit voi lumea, dar mai ales cu ce scop, dacă nici măcar să nu o auzi pe soacră urlând, iarna, din spatele casei nu puteți! Pe mine mă depășește!!
Soarele se ridicase de un stânjen deasupra caselor și, cu o ultimă mișcare a lopeții, romanul termină treaba. O oarecare amărăciune îi cuprinsese inima la ultimele cuvinte ale lui Gerula și ceva din sufletul semeț al dacului simți asta.
- Ei, hai nu fi amărât. Hai mai bine să îți dau vin că oi fi obosit.
- Mulțumesc tata socru. Ai din ăla fiert cu scorțișoară ? mai apucă să întrebe înainte ca, oftând, Gerula să îi închidă ușa în nas.
Enervat de trezirea aceasta un pic prea abruptă Gerula împinse deoparte burduful pe jumătate gol de pe piept și, încercând ca prin clipire repetată să gonească constelația orbitoare de stele ce dănțuiau sub pleoape se ridică cu perseverența unui vițel proaspăt fătat din pat.
Era rău la marginea patului, așa că pe moment dacul se opri, ca o triremă cu ancora încă neridicată, să cugete.
- Fă, vezi și tu cine e afară, mormăi el ușor neinteligibil în general, dar cu atât mai mult pentru Dara care, acoperită de piei sforăia mai netulburată decât o ursoaică hibernând cu gura deschisă.
”Dormi, adormite-ar Zamolxe, da’ ieri nu îți tăcea fleanca aia, de parcă erai un dracon uitat în crivăț” medită bărbatul. Și într-adevăr amintirea vorbelor consoartei sale, începute din primul moment în care desfundase burduful, îl convinseră repede de faptul că, minus că afară s-ar dovedi a fi vreun pâlc de costoboci ieșiți la jaf și violat, trezirea femeii nu este o mișcare atât de înțeleaptă.
Și că de fapt și un raid costobocic decurge mai plăcut în lipsa cicălelii.
”Ei, lasă, dacă nu vă satur eu” începu dacul nostru să se trezească acum că mâna lui strângea în pumn falxul. ”Pe meleag strămoșesc v-a scurmat în cur să veniți, las că vă dă tataia binețe acuma” continuă el să murmure printre dinți luptându-se cu zăvorul.
Revărsată brusc peste pupilele lui Gerula lumina orbitoare a dimineții de iarnă câștigă prima repriză a luptei cu acestea; îi trebuiră câteva secunde până ce, reorganizate, pupilele se deschiseră suficient cât să îl lase să întrezărească o priveliște nemaivăzută.
- Bună dimineața, tata socru, se auzi vocea voioasă și mediteraneană a lui Marcelus
Decupat în soarele orbitor al dimineții silueta romanului prindea din ce în ce mai mult contur.
Oftând Gerula constată că, din nou, nevrednicul său ginere se împopoțonase cu mantia lui pe care Myhna o spăla zi de zi și că, deși atât de matinal, homălăul tot avusese timp să își așese și să își pieptene buclele și să își taie, cum făcea zi de zi, tuleiele jenante care îi creșteau pe față.
- Ce pula mea faci aici, salută și Gerula la rândul lui, uitându-se cu uimire la instrumentul nemaivăzut de care se sprijinea Marcelus, dar mai ales la priveliștea complet inedită și neobișnuită a unei cărări prin omăt.
- Am ieșit la zăpadă, ce altceva, răspunse vesel romanul. Chiar mă gândeam și eu cât o să îți mai ia să apari și dumneata. Unde e lopata ?
- Lo... ce ?
- Păi voi dacii liberi cu ce dați zăpada ?
- Să dăm zăpada ? Cum adică să dăm zăpada și de ce ?
Ca de obicei când exista o confruntare între două civilizații milenare, romanul se simțea un pic încurcat. Se considerase dintotdeauna un om convingător, cu o retorică pentru care luase atât de multe distincții la școală și totuși, mai ales atunci când polemiza cu Gerula pe marginea indicatoarelor, băii, impozitelor, bătutului femeii și a celorlalte mici diferențe dintre ei, nu părea să înregistreze vreodată vreun progres semnificativ.
Și, judecând după aspectul troienit al davei, se părea că nici datul zăpezii nu era unul din aspectele asupra căruia un dac și un roman s-ar înțelege cu ușurință.
- Păi nu te deranjează că nu poți să ieși din casă ? Mai ales după o vântoasă ca aia de aseară?
Gerula cumpăni o secundă răspunsul.
- Nu.
- Și nu este mai bine să fie drumurile desfundate, în caz de vreo urgență sau dacă, de exemplu, îți aduci aminte de vreo factură?
Gerula se scărpină cu finețe la cușmă.
- Nu.
Ușor derutat Marcelus se sprijini în lopată și insistă
- Adică voi stați așa și vă uitați cum se pune zăpada ?
Din nou dacul se gândi o clipă.
- Da.
Oftând Marcelus reluă îngândurat, deși cu un pic mai puțină râvnă ca până atunci, să îndepărteze zăpada din curtea lui Gerula.
- Uite, Marcelus care este treaba cu zăpada. Nu știu cum este la voi, că voi ce să zic sunteți din ăștia, cum le zice, occidentali și voi faceți lucrurile altfel. Dar la noi bătrânii noștri se jură că zăpada se topește singură. Practic noi știm că dacă stăm la fereastră și sorbim un burdufel două de vin, după un timp nu mai este zăpadă deloc pe afară
- Dar până atunci ce faceți, oamenilor? Ce faci dacă trebuie să te duci până în centru davei
- Da ce treabă avem noi acolo? Ce crezi că noi organzăm parade gay de frezați și spilcuiți ca voi?
- Păi uite, de exemplu vi se termină vinul.
Privirea lui Gerula deveni aspră.
- Taci fiule, nici în glumă să nu vorbim de o asemenea nenorocire. Păi în primul rând tu știi odaia aia mare din fund...
- Biroul, nu ?
- Nu știu de ce îi tot zici tu birou și nu că mi-a fost rușine da mi-a fost silă să te mai întreb și asta. Dar mă rog, birou vrei să îi zici, birou îi zic și eu. Ei, orice dac care se respectă, îndeosebi noi dacii liberi, umplem biroul acesta din primul moment în care ultima barză a dispărut de pe cer cu burdufe de vin și mied, tocmai pentru a evita astfel de necaz.
- Dar dacă totuși terminați băutura?
- Marcelus, asta s-a întâmplat doar o dată. Acum vreo 10 ani a venit într-adevăr o iarnă grea de tot.
- A, țin minte tată, a fost cod galben și la Roma.
- Băi berbecus, încetează o dată cu codurile astea de care tot vorbești că o să îl înveți și pe nepotu-meu să vorbească așa de o să îl ia toată dava la șuturi în cur, cât de dacoroman o să vrei să îl faci. Ningea, băi, că noi așa zicem când ninge. Mă rog, în iarna aia începuse să se cam termine, mai ales miedul pentru dimineața și a fost nevoie să trimitem muierile după altul. Și a fost într-adevăr necaz mare, pe vreo două le-au mâncat lupii, pe soacră-mea am găsit-o după casă prin aprilie, proaspătă și frumoasă de ziceai că de-abia murise. Dar drama mare a fost că celelalte s-au întors cu marfă acrită, nemaivorbind cât au cheltuit pe brățări și cercei.
- Dar eu, tată, o iubesc pe Myhna și nu vreau să o trimit prin nămeți.
”Nevolnic bărbat a mai găsit fi-mea” cugetă Gerula, scărpinându-se cu falxul între omoplați
- Normal că o iubești fiule, că ești la primele violuri. Și eu am iubit-o pe a mea când eram tânăr și cu somnul greu, dar așteaptă și tu să încasezi prima sută de mii de cuvinte măcănite în ureche și ai să vezi că o să o trimiți și pe munte, iarna, după zmeură.
- În plus țin și la mama Dara, nu aș vrea să pățească ceva
- Ei, știi ceva, chiar așa de prostănac nu am crezut că ești. Cum pula mea ați cucerit voi lumea, dar mai ales cu ce scop, dacă nici măcar să nu o auzi pe soacră urlând, iarna, din spatele casei nu puteți! Pe mine mă depășește!!
Soarele se ridicase de un stânjen deasupra caselor și, cu o ultimă mișcare a lopeții, romanul termină treaba. O oarecare amărăciune îi cuprinsese inima la ultimele cuvinte ale lui Gerula și ceva din sufletul semeț al dacului simți asta.
- Ei, hai nu fi amărât. Hai mai bine să îți dau vin că oi fi obosit.
- Mulțumesc tata socru. Ai din ăla fiert cu scorțișoară ? mai apucă să întrebe înainte ca, oftând, Gerula să îi închidă ușa în nas.
Primate dotate
Se spune că dintre primate specia umană este, la nivel de mascul, una din cele mai dotate. Că anii de evoluţie (sau designul divin) au condus la o pulă ceva mai mare decât ar fi fost necesară dintr-o perspectivă strict reproducătoare, ca o contrapondere adecvată calităţilor evident superioare ale partenerelor noastre, vizibile (dar mai ales audibile) încă din zorii preistoriei.
Eu fiind mai degrabă un evoluţionist sunt convins că presiunea selecţiei a apărut îndeosebi atunci cînd prima femeie a descoperit limbajul articulat, invenţie care s-a răspîndit în doar câteva secole la toate femeile primitive, ajungând la un moment dat şi la bărbaţi.
O dată ce aceştia au înţeles semnificaţia frazei „Asta-i pulă?” urmată de chicotit ceva din simplitatea guturală a mesajelor masculine şi din bucuria simplă a violului s-au disipat pentru totdeauna, generaţii întregi de vânători-culegători hălăduind distraţi prin savane, cu săgeata în arc dar gândul la pula lor batjocorită, victime sigure pentru felinele cu colţi, ele însele vânătoare-culegătoare, dar cu o dotare sexuală necontestată de femele.
În loc să ia exemplul gorilelor, mândre de haremurile obligate să le culeagă banane şi să îi purice în ciuda unor pulişoare de le-ar fi jenă şi hamsterilor de ele, masculul speciei umane, incapabil încă de a deprinde suficiente cuvinte articulate cât să riposteze adecvat („zi bogdaproste şi de asta maimuţă neepilată”, „taci femeie, că e încă patriarhat” sau „lasă asta, uite ce coaie am”) a preferat să se expună decimării în junglă.
Au rămas desigur unii membri privilegiaţi pe care translocarea cromozomială, mutaţiile punctiforme sau rugăciunile feminine la zeitate i-au făcut să se nască cu puloaie. Din motive neelucidate până acum acestora le era interzisă vânătoarea, pescuitul în ape adânci şi culesul de ciuperci, fiind preferaţi la activităţi de mentenanţă prin peşteri.
O anumită bunăvoinţă feminină faţă de ei a fost notată de toată lumea, îndeosebi de supravieţuitorii cu pulă mică întorşi cu mamutul în spinare, siliţi să constate cum aceeaşi primitivă, a cărei menstruaţie, cefalee şi proastă dispoziţie din cursul dimineţii crease necesitatea convertirii impulsului sexual în reprezentări rupeste mânjite pe pereţi este acum voioasă şi cu ochii strălucitori, genele proaspăt făcute, unghiile pilite, părul strâns în coc şi un oscior nou înfipt în nas.
Mai mult trântorii cu pula mare primeau mereu cotletul în timp ce vânătorilor cu pula mică le rămânea şoriciul şi din fructele aduse adesea doar sâmburii, plini de fibre şi vitamine, dar întrucâtva nesăţioşi.
Să ne mirăm că rata acelora dintre ei care se ofereau voluntar la sacrificii s-a dublat ?
Oricum, tanda pe manda, aceasta este, în opinia mea ştiinţifică, modalitatea evolutivă prin care am atins, ca specie şi fiecare dintre noi ca individ, această fălnicie cu care, recunoscători strămoşilor noştri, ne mândrim astăzi.
Eu fiind mai degrabă un evoluţionist sunt convins că presiunea selecţiei a apărut îndeosebi atunci cînd prima femeie a descoperit limbajul articulat, invenţie care s-a răspîndit în doar câteva secole la toate femeile primitive, ajungând la un moment dat şi la bărbaţi.
O dată ce aceştia au înţeles semnificaţia frazei „Asta-i pulă?” urmată de chicotit ceva din simplitatea guturală a mesajelor masculine şi din bucuria simplă a violului s-au disipat pentru totdeauna, generaţii întregi de vânători-culegători hălăduind distraţi prin savane, cu săgeata în arc dar gândul la pula lor batjocorită, victime sigure pentru felinele cu colţi, ele însele vânătoare-culegătoare, dar cu o dotare sexuală necontestată de femele.
În loc să ia exemplul gorilelor, mândre de haremurile obligate să le culeagă banane şi să îi purice în ciuda unor pulişoare de le-ar fi jenă şi hamsterilor de ele, masculul speciei umane, incapabil încă de a deprinde suficiente cuvinte articulate cât să riposteze adecvat („zi bogdaproste şi de asta maimuţă neepilată”, „taci femeie, că e încă patriarhat” sau „lasă asta, uite ce coaie am”) a preferat să se expună decimării în junglă.
Au rămas desigur unii membri privilegiaţi pe care translocarea cromozomială, mutaţiile punctiforme sau rugăciunile feminine la zeitate i-au făcut să se nască cu puloaie. Din motive neelucidate până acum acestora le era interzisă vânătoarea, pescuitul în ape adânci şi culesul de ciuperci, fiind preferaţi la activităţi de mentenanţă prin peşteri.
O anumită bunăvoinţă feminină faţă de ei a fost notată de toată lumea, îndeosebi de supravieţuitorii cu pulă mică întorşi cu mamutul în spinare, siliţi să constate cum aceeaşi primitivă, a cărei menstruaţie, cefalee şi proastă dispoziţie din cursul dimineţii crease necesitatea convertirii impulsului sexual în reprezentări rupeste mânjite pe pereţi este acum voioasă şi cu ochii strălucitori, genele proaspăt făcute, unghiile pilite, părul strâns în coc şi un oscior nou înfipt în nas.
Mai mult trântorii cu pula mare primeau mereu cotletul în timp ce vânătorilor cu pula mică le rămânea şoriciul şi din fructele aduse adesea doar sâmburii, plini de fibre şi vitamine, dar întrucâtva nesăţioşi.
Să ne mirăm că rata acelora dintre ei care se ofereau voluntar la sacrificii s-a dublat ?
Oricum, tanda pe manda, aceasta este, în opinia mea ştiinţifică, modalitatea evolutivă prin care am atins, ca specie şi fiecare dintre noi ca individ, această fălnicie cu care, recunoscători strămoşilor noştri, ne mândrim astăzi.